Binecuvântarea femeii

Măicuţa şi maştera

La români, maternitatea este starea cea mai preţuită a femeii. Scopul căsătoriei este de a avea urmaşi, "ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut şi au trăit în lumea aceasta, după cum prea adeseori se întâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriţi." (Simion Florea Marian, Nunta la români, Ed. Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1995). "Dorul româncei" este de a fi binecuvântată cu gloată, căci "mulţimea copiilor, averea românului". Cel mai greu blestem, este, evident, pentru româncă, să rămână stearpă vreme îndelungată sau pentru totdeauna, caz în care bărbatul are dreptul de a o mustra, numind-o stârpitură şi chiar de a se lepăda de ea.

Când, în sfârşit, purcede grea, femeia se află în "starea binecuvântată" sau în "starea darului". Ea îşi are divinităţile protectoare, dintre care cea mai importantă este Maica Precistă, ipostaza creştină a Zeiţei Mame primordiale, a cărei oficiantă este moaşa, cea mai bătrână femeie din neamul bărbatului, care asistă mama înainte, în timpul şi după naştere. În timpurile mai noi, moaşa nu mai era neapărat rubedenia soţului, ci orice femeie pricepută din sat. Rolul său era crucial în lupta împotriva divinităţilor adverse, care pot căşuna răul mamei sau al pruncului. Zburătorul este spiritul rău care intră noapte, în formă de şarpe sau de flacără, pe coşul casei pentru a chinui nu numai fetele mari, dar şi femeile îngreunate şi a le face să piardă copilul. Samca sau Avestiţa, aripa Satanei, este, după credinţa românilor bucovineni, mai ales, cel mai rău şi mai periculos dintre toate duhurile necurate. Ea are 19 sau 24 de nume şi poartă în sine tot atâtea răutăţi. Ea se arată copiilor mici, dar mai ales femeilor însărcinate şi mai cu seamă atunci când acestea se află pe patul naşterii. Influenţa răutăciosului spirit asupra lor asupra este profund malefică, uneori ireversibilă: "nu numai că le înspăimântă, ci totodată le şi frământă, le torturează şi le sminteşte, aşa că cele mai multe dintre dânsele sau mor îndată, mai înainte de ce ar fi apucat a naşte, sau rămân pentru totdeauna schimonosite şi neputincioase." (Simion Florea Marian, Naşterea la români, Ed Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1995, p. 23) Pentru a le feri pe viitoarele mame de asemenea stricăciuni, moaşa descântă şi face farmece, iar femeia trebuie să se supună cu sfinţenie autorităţii ei.

Naşterea decurge tot sub atenta supraveghere a moaşei. O altă serie de descântece are ca rost uşurarea durerilor facerii şi grăbirea naşterii. Imediat după ce femeia a hălăduit, moaşa ridică nou născutul, îl cuprinde în mâini, îi taie buricul şi îi face primele urări. După ce îl spală cu apă rece şi-l înveleşte, îl aşază pentru o clipă jos, de regulă sub masă (ritual ce aminteşte de naşterea pe pământ şi de atributele materne ale acestuia). Abia apoi se ocupă de nepoată, pe care o spală şi o alimentează numai cu lichide.

Ţărăncile românce, oricât ar fi de bogate şi oricât de mulţi copii ar avea, nu îşi tocmesc doică sau mamoă, decât dacă nu îşi poate alăpta singură copiii. Există credinţa conform căreia, dacă sugarul nu suge întâiul lapte de la mama care l-a născut, va atârna de îmbucătura altuia. De obicei, fiecare femeie îşi creşte copiii, pe care îi ţine pe lângă ea, oricât ar fi de prinsă cu treburile gospodăriei sau ale câmpului: "De face de mâncare pentru bărbatul său sau pentru lucrători, de caută de vite, de păsări sau de alte animale domestice, de lucră la cânepă sau ţese pânză (…), pe scurt, de-ar fi orişicât de învăluită sau necăjită, ea nicicând nu uită de copilul său, ci amuş, amuş aşeargă la dânsul … Iar dacă se duce în câmp, la prăşit sau la secerat, la adunat fân sau la cules cânepă, ea nu-şi lasă copilul de ţâţă acasă, ci-l ia, totdeauna, cu sine şi ajungând la starea locului, îndată îi caută o tufă sau îi face o colibuţă de buruiene, îl pune acolo la umbră şi se dă apoi la lucru şi lucră din toate răsputerile." (Simion Florea Marian, op. cit., p. 195) Duioşia cu care îşi cresc copiii ni se revelează în cântecele de leagăn şi în cuvintele de dezmierdare pe care femeile le inventează: Bua, bua, puiul mamii, Haida, nani, palicaş sau Haida liuliu, băieţel, dragul mamei mâţâţel. De asemenea, mamele cunosc o mulţime de jocuri cu care ştiu să-i scoată pe copii din supărare sau plictiseală, să-i facă să fie ageri şi veseli. Odată mari, aceştia îşi recunosc mamele ca pe izvorul de alint şi mângâiere al copilăriei şi le dezmiardă, la rândul lor.

Puterea cea mai de seamă a femeii constă, mai ales în cea de a doua parte a vieţii, în respectul pe care şi-l câştigă din partea copiilor. Statutul ei de gospodină este completat de acela de mamă cu copii vrednici şi voinici. Atât de important este rolul matern în viaţa românilor, încât cel mai greu blestem este cel de mamă. (…Blăstămul de mumă/E rău ca ghiara de ciumă.) De asemenea, lipsa mamei este o pierdere irecuperabilă. Mamele vitrege, numite maştere, sunt personajele malefice ale poveştilor universului nostru sătesc. Ele urzesc pieirea copiilor străini sau cel puţin alungarea lor de acasă. Printr-o minunată răsturnare a destinului, în cele mai multe istorisiri, aceştia, asumându-şi destinul de orfani, se bucură de protecţia mamei primordiale, a mamelor cosmice (Muma Soarelui, Muma Vântului) sau a sfintelor zile ale săptămânii, divinităţi feminine, la rândul lor.

Sărbătorile femeilor

Există, în calendarul popular românesc, două momente a căror celebrare este oficiată de femei. Una dintre ele se referă la un vechi cult al divinităţii lycomorfe, protectoare a lupilor, care este celebrată în zilele de Filipi, ţinute toamna (noiembrie, când începe împerecherea lupilor) sau iarna, la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lui februarie când ia sfârşit perioada de împerechere). Această sărbătoare poate fi formată din una sau mai multe zile, după câţi Filipi ţine nevasta respectivă. Tânăra nevastă primea moştenire, la căsătorie, de la soacră sau de la mamă, un anumit număr de Filipi, al căror cult trebuia să îl respecte în zilele cu pricina. Filipii sunt, probabil, urmaşii romanului Lupercus, ai cărui oficianţi, lupercii, aveau puterea de a fertiliza femeile lovindu-le cu bucăţi de piele ale ţapului sacrificat. Legătura între femeie şi lup poate fi surprinzătoare, căci, în general, cultul divinităţilor lycomorfe aparţinea clasei vânătorilor sau războinicilor. Originea acestui cult se regăseşte, după Eliade, în paleolitic, când cetele de bărbaţi cunoşteau ritualul prin care puteau împrumuta din ferocitatea de vânător al temutelor carnasiere. Cum de regăsim acest cult printre femei? Veriga de legătură trebuie căutată în simbolistica lunară. Lupii sunt animale influenţate de astrul nopţii. În mitologia nordică, astrele vor fi devorate de cei trei lupi divini: luna va fi înghiţită de Hati, soarele de Skoll iar Odin, zeul suprem, va sfârşi sfâşiat de Fenrir. Atunci, în Ragnarök, întreaga lume va pieri în întuneric până la cea de a doua naştere a cosmosului înnoit, purificat. La români, în perioada de celebrare a Filipilor, care se suprapune sezonului de împerechere a lupilor, lupoaicele caută pe lângă gospodării tăciuni aprinşi pe care să-i înghită. Femeile trebuie să păzească cu mare luare-aminte focul şi jarul din vatră pentru a nu îngădui înmulţirea exagerată a fiarelor şi pentru a împrumuta din fertilitatea lupoaicelor.

O altă zi importantă pentru femei este la Sfântul Ion, de 7 ianuarie, când se sărbătoreşte Iordănitul sau Ziua femeilor (V. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Ed. Fundaţiei culturale române, 1997). O petrecere cu proporţii orgiastice, ce aminteşte de ospeţele bacantelor lui Dionysos, se dezlănţuie pe uliţele satului. Femeile îşi uită, în această zi, de ruşinea de care vorbea Cantemir de a mânca sau bea în public şi, ameţite de aburii licorii dionisiace, cântă şi chiuie, pedepsind bărbaţii pe care îi întâlnesc în cale cu bătaia sau cu azvârlirea în apă. Singura posibilitate pe care o mai găsesc aceştia de a scăpa de răzbunarea menadelor este răscumpărarea plătită în vedre de vin. O asemenea beţie ritualică feminină poate însemna dovada moştenirii cultului zeului trac al viţei-de-vie în societatea noastră ţărănească.

În afară de aceste două date, în calendarul popular se mai găsesc destule sărbători ţinute cu precădere de femei, din care cele mai importante sunt închinate morţilor. Vom vorbi în altă parte despre ele. Încondeiatul ouălelor de Paşte este o altă activitatea tipic feminină, ce leagă feminitatea de reprezentările zeiţei pasăre. (Pentru amănunte în ceea ce priveşte cultul Marii Zeiţe în formă de pasăre, vezi Ion Ghinoiu, Lumea de aici, Lumea de dincolo) În cele ce urmează, amintim numai divinităţile temporale întruchipate de zilele săptămânii, dintre care cele mai importante sunt zilele de joi, cele de vineri şi serile de marţi. Joile pomenite sau oprite sunt cele nouă zile de joi ce urmează Paştelui, ţinute drept nelucrătoare, "dar slobode pentru distracţie şi joc". Divinitatea centrală a cultului Joilor pomenite este Joimăriţa, identificată iniţial cu o zeitate protectoare a morţilor, care supraveghea rugurile funebre aprinse în joia dinaintea Paştelui pentru cinstirea moşilor şi strămoşilor. (Ion Ghinoiu, op. cit., p. 100-101) Mai recent, însă, ea este cea care judecă şi pedepseşte lenea femeilor şi fetelor care nu au terminat de tors toate fuioarele până în noaptea de Joi-Mari. Joimăriţa este închipuită fie sub forma unei flăcări care iese din munţi în fiecare joi seara, pentru a le pedepsi pe cele care nu-i respectă ceasurile, fie în chipul unei bătrâne "gârbovite şi afumată la faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână" (Tudor Pamfile, Mitologie românească, p. 98) care descinde doar o dată pe an în gospodăriile "nevestelor tinere şi tândăloase", pentru a le pârli degetele şi unghiile.

Marţi-seara sau Marţolea (care, pentru că bântuie satele în noaptea dintre marţi şi miercuri mai este numită şi Sfânta Miercuri) este personificarea celei de-a doua zi a săptămânii, care, ca zi nefastă, trebuie ţinută cu interdicţii de muncă. Femeile sau fetele care sunt surprinse de această baborniţă răutăcioasă lucrând, sunt pedepsite crunt. Înţelepciunea populară a scornit, totuşi, câteva tertipuri de a o înşela, astfel că femeile bărbate, adică harnice din calea-afară sau cele care nu au avut timp să-şi termine lucrul să nu fie oprite din treabă.

Sfânta Vineri, în sfârşit, se bucură, din partea românilor, de cea mai mare cinste, după ziua de duminică. "Vinerea e o vădană; nu-i bine de tors, nici de-mpletit, nici de lăut, nici de tăiat unghiile. Cine-ncearcă, o pate", mărturiseşte o nevastă din sudul Moldovei, citată de Tudor Pamfile. Pe de altă parte, însă, tot Sfânta Vineri este cea care pedepseşte nevestele din cale-afară de leneşe, transformându-le în nevăstuici sau alte lighioane. Dincolo de interdicţiile de muncă, aceste sărbători ale săptămânii aveau, probabil, şi rolul de a impune un ritm colectiv muncilor gospodăreşti, de a stabili termene până la care diferitele sarcini ale gospodinelor (torsul lânii şi al cânepii, spălatul rufelor şi lăutul celor din casă, curăţirea locuinţei) trebuiau să fie încheiate.

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!