Doi poeţi mesianici: Octavian Goga şi Aron Cotruş

I

Trecut din religie în literatură şi cultivat cu precădere de poeţii romantici şi expresionişti, mesianismul se făcuse simţit şi în poezia românească a secolului al XIX-lea, de la Heliade şi Bolintineanu la Eminescu şi Coşbuc, în strînsă legătură cu idealul "mîntuirii" naţionale, dar abia în secolul XX avea să-şi găsească la noi expresiile poetice culminante, cu doi poeţi saturaţi de aspiraţiile istorice ale românismului transilvan. Desigur, apariţia lor succesivă şi acuitatea cu care au fost receptaţi, nu doar în lumea literară, ci în ansamblul comunităţii româneşti, au răspuns unui context istoric în afara căruia nu pot fi esenţial înţeleşi: vremea se copsese pentru descătuşarea şi afirmarea românităţii, era resimţit ca iminent kairòs-ul neamului românesc, o dată ce katehon-ul care-l întîrziase atîta îşi trăia cu evidenţă agonia. "La răscrucea imperiilor moarte" (cu frumoasa formulă a altminteri obscurului Lucien Romier) românilor – şi naţiunilor obidite, în genere – le era dat un nou vis auroral, pe care aveau să-l şi trăiască intens mai ales între cele două războaie mondiale, adică în scurtul interregn dintre vechea şi noua ordine imperialistă a lumii.

De regulă, mesianismul poetic nu mai păstrează din originile lui biblice decît ceea ce am putea numi scenariul mesianic, adeseori doar vag raportat la un concept de providenţă. Desacralizată şi istoricizată, aspiraţia mesianică se preface în propensiune spre o reaşezare (renovatio) a rînduielilor comunitare ale umanului, fie pe canavaua "destinelor naţionale", fie pe aceea a utopiilor globaliste, ca împlinire a unei năzuite "dreptăţi" istorice; este vorba, în ultimă analiză, de un pariu meliorist al lumii cu ea însăşi, dar şi de o izbăvire a individualului prin supraindividual, de o provocare a eu-lui spre un noi integrator, asumat mai degrabă sentimental decît raţional, poate şi ca o reacţie la excesele de individualism şi raţionalism ale unei anumite modernităţi dizolvante. Se creează astfel un fel de solidaritate mesianică pe care poetul se simte chemat s-o slujească în chip de profet, de "conştiinţă mai bună" a cetăţii, de "logocentru" al sufletului colectiv ("Sînt suflet din sufletul neamului meu...").

Să vedem cum se întruchipează mesianismul poetic în discursurile lirice atît de populare cîndva ale lui Octavian Goga şi Aron Cotruş, în două ipostaze congenere, dar totuşi structural şi temperamental diferenţiate. Am scris cîndva un studiu mai lung pe această temă (Atitudiuni mesianice în poezia românească); aici mă voi mărgini doar la a stabili cîteva repere, atrăgînd atenţia asupra unei paralele ce depăşeşte miza estetică şi angajează istoria mentalităţii româneşti din prima jumătate a secolului trecut, din care s-au hrănit marile curente tradiţionaliste (sămănătorism, gândirism, legionarism, cu prelungiri într-un anume "protocronism" ulterior, viciat de vecinătatea nefericită a naţional-comunismului), dar şi dreapta interbelică (mai organic legată de cultural decît de ideologic, ca şi vechiul nostru conservatorism).

II

Mesianismul liric pariază pe vechea funcţie profetică a poeziei, reînviată şi amplificată de "mitizarea" romantică a poetului (întruchipare predilectă a "geniului" creator şi deschizător de drumuri). Anticul vates al lumii păgîne e redimensionat şi prin modelul proorocesc al tradiţiei iudeo-creştine. D. Popovici observa că încă din antichitate profetismul poeziei se realizase pe două linii: una să-i zicem esoterică, sustrasă planului socio-istoric (abstragerea de tip platonic), cealaltă să-i zicem exoterică, legată programatic de "contingent" (cu originea cea mai îndepărtată la Hesiod, "care vedea în poezie un instrument de educare a poporului, pe care îl putea îndrepta către bine şi fericire"). Tot antichitatea clasică este cea care "ne-a transmis şi imaginea poetului Tirteu, care stimula cu cânturile sale armatele în luptă".

Aceste două "linii profetice" se reîntîlnesc, potenţate biblic, în lumea creştină. Modernitatea, înclinată "congenital" spre desacralizare sau secularizare, e un teren cît se poate de propice liniei exoterice, chiar dacă uneori mai păstrează, mai degrabă obscur şi inerţial, o raportare la providenţa divină ("Dumnezeul popoarelor", "Crist-popolul" etc.). Desprins de sacru şi de rigorile tradiţiei religioase, pus în faţa "religiozităţii fără religie" sau a "transcendenţei goale", profetismul devine, de regulă, previziune militantă a unui viitor mai bun, mesianismul devine o afacere la scară umană înlăuntrul istoriei, oarecum mai aproape de sensibilitatea Legii Vechi decît de universalismul spiritual al Evangheliei. Ne place sau nu nouă, "naţionaliştilor", naţionalismele moderne, ieşite mai toate din creuzetul sentimental şi ideologic al secolului al XIX-lea, sînt cópii mai mult sau mai puţin conştiente ale străvechiului naţionalism evreiesc – cu precizarea că aceasta nu le face neapărat nelegitime sau inautentice, mai ales atunci când se străduiesc să-şi asocieze o bază religioasă, fie ca "tradiţie legitimantă", fie ca "îndreptar de conştiinţă" sau "cenzură morală". Şi este un fapt că uneori, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, "mistica naţională" a produs fervori la fel de mari ca odinioară mistica religioasă, ba chiar pe alocuri s-a conjugat indefinit cu aceasta din urmă (cazul legionarismului românesc), într-o osmoză greu de analizat şi de judecat.

Efervescenţa naţională este cea care conformează în adînc şi discursurile lirice ale celor doi reprezentativi poeţi ai Ardealului, inclusiv în dimensiunea lor mesianică. Tradiţia religioasă – mai evident la Goga şi mai puţin evident la Cotruş – este implicită şi ea, dar rămîne în planul secund, dacă nu ca opţiune sufletească, în orice caz ca economie a discursului. Forţa vie a cuvîntului revelat este oarecum suplinită estetic, cu aceeaşi năzuinţă de a atinge coardele cele mai tainice ale sufletului, de a trezi energiile "lucrătoare" (creatoare) şi de a consolida conştiinţa unităţii de destin a neamului. E însă de la sine înţeles că acest tip de miză şi acest tip de discurs (care astăzi se poartă din ce în ce mai puţin, mai ales după ce la noi naţional-comunismul epocii ceauşiste l-a maimuţărit propagandistic, tîrîndu-l în derizoriu) angajează nu doar un risc de "luare în deşert" a mesianismului religios şi a recuzitei bisericeşti, ci şi un risc în ordinea estetică, prin imixtiunea valorilor extraestetice şi prin ispita grandilocvenţei. Eu nu mi-am propus însă aici să pun pe cîntar toţi aceşti factori, spre a mă pronunţa artisticeşte sau duhovniceşte asupra celor doi poeţi (pe care mărturisesc doar că-i iubesc nediscursiv şi-i recitesc cu emoţie), ci doar să arăt, în mare, temeiurile pe care ei se circumscriu mesianismului poetic, fiecare cu nota sa specifică şi cu "crezul de generaţie" pe care l-a împărtăşit şi exprimat. Precizările de mai sus şi expunerea care urmează vor oferi fiecărui cititor interesat posibilitatea de a trage singur o concluzie sau alta.

III

Mesianismul poetic coagulează, de regulă, în jurul marilor evenimente istorice (revoluţii, dezrobiri, segregări statale, războaie cruciale etc.), fiind pandantul artistic al capitalului de speranţă şi de idealitate pe care-l implică orice mutaţie istorică în sufletele protagoniştilor, mai ales cînd ea este rezultatul unor lungi aşteptări şi acumulări psiho-sociale, marcate de jertfe şi drame individuale sau colective. Cel mai adesea, poezia mesianică reflectă, mai mult sau mai puţin transfigurat, febra ce precede "şocurile" deja iminente ale unui traseu istoric, sau pe cea imediat succesivă acestora (ce poate dura, în funcţie de importanţa şi complexitatea evenimentului, de la cîţiva ani la cîteva decenii). Să ne păstrăm, exemplificativ, în aria poeziei româneşti. Dacă personalitatea mesianică a lui Heliade-Rădulescu marcase epoca revoluţionară de sincronism european a paşoptismului, iar cea a lui Eminescu epoca împlinirii şi definirii naţionale succesive Unirii de la 1859, Goga – care constituie în conştiinţa publică de la noi cazul "clasic" de poet mesianic – este expresia lirică a atmosferei româno-ardeleneşti premergătoare lui 1 Decembrie 1918, adică actului de naştere a României Mari, deopotrivă eliberator, unificator şi răscumpărător al unei lungi vitregii istorice.

Mi se pare că două note caracterizează cu pregnanţă mesianismul poetic al răşinăreanului: pe de o parte, preocuparea exclusivă de soarta Ardealului natal, de prezentul lui dureros (prin cumulul unui lung trecut de tristeţi şi nădejdi mocnite) şi de mântuirea care trebuie să vină (şi spre care totul converge cu mistică înfiorare); şi, pe de altă parte, tonul patetic-elegiac, de dor ancestral, al acestei perpetue aşteptări mesianice. Călinescu îi găseşte similitudini eminesciene şi este de părere că "Goga a intuit mai bine decît oricare geniul poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă. Şi Eminescu şi Goga cîntă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrînit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea, poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atît de straniu şi zguduitor". Memorabilă şi desigur nu lipsită de temei, judecata lui Călinescu cred că totuşi trebuie amendată în câteva puncte. Mai întîi că acest "inefabil de origine metafizică", această "jale" ajunsă pînă la "bocetul ritual", caracterizează toată producţia poetică reprezentativă a lui Goga, ceea ce nu e cazul cu Eminescu. Ar fi mai exact spus că Goga continuă, deliberat sau doar prin pură predispoziţie temperamentală, doar o anumită latură a complexei poezii eminesciene (şi poate nu cea mai reprezentativă). Apoi această "jale" nu apare "metafizică" şi "nemotivată" decît la o lectură estetică ideală, cum ar face-o un străin cu totul ignorant într-ale noastre. Călinescu sesisează cu fineţe performanţa estetică a lui Goga, iar nu natura acestui "sentiment tragic", care este, chiar în mărturisirea repetată a poetului, "istoric" şi "motivat", dincolo de exacerbarea lui lirică.

E suficient să privim lucrurile cu simplitate, căci Goga însuşi este un poet al simplităţilor sublime, aşezat, ca şi Coşbuc, în punctul de întîlnire dintre moştenirea clasică şi moştenirea folclorică. În "Noi" (poezie invocată în context de Călinescu), unde "numai în cinci strofe, cuvîntul lacrimă, alternat cu jale şi plînset, revine de unsprezece ori", avem de-a face, pe linia "straniei convertiri a tendinţei naţionale în poezia pură", cu un procedeu frecvent şi la Eminescu şi provenit în modul cel mai direct din poezia populară: proiecţia stărilor umane asupra naturii "compătimitoare" (Goga însuşi îşi "deconspiră", practic, procedeul: Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi/ Îşi înfioară sînul/ Spun că din lacrimi e-mpletit/ Şi Oltul, biet, bătrînul...). Fireşte, un asemenea procedeu banal (mai bine zis: banalizat) are nevoie de concursul unui mare talent ca să depăşească în mod inanalizabil condiţia "locurilor comune". Jalea aceasta "milenară", materializată artistic în tînguirea domoală a întregii Firi, este tocmai o jale mesianică, amintind de acel necurmat suspin al Firii întregi după mîntuirea laolaltă cu omul (Romani 8, 22). Aşteptarea mesianică a făpturii lui Dumnezeu se localizează obsesiv şi tînguitor în aşteptarea mesianică a Ardealului înstrăinat: La noi de jale povestesc/ A codrilor desişuri,/ Şi jale duce Mureşul/ Şi duc tustrele Crişuri... sau Domol purcede glas de schijă/ De la clopotniţa din deal,/ Să povestească lumii jalea/ Înstrăinatului Ardeal.

Jalea în care se traduce acest soi de mesianism provincial şi elegiac nu trebuie confundată cu vreo formă de pesimism istoric, nici văzută sub semnul tragismului: nu poate fi pesimism sau tragedie adevărată acolo unde există nădejde vie de salvare; mesianismul autentic este prin el însuşi incompatibil cu pesimismul tragic, oricare ar fi "accidentele de parcurs". Creştină şi folclorizantă în esenţa ei, poezia lui Goga rămîne, pînă la urmă, una a încrederii şi a speranţei într-o mîntuire istorică nu doar posibilă, ci chiar iminentă (a cărei realizare, nici două decenii mai tîrziu, i-a şi conferit poetului aura de profet). Jalea are la Goga, estetic vorbind, mai degrabă o funcţie sensibilizatoare şi mobilizatoare, dozată atent, ca şi limbajul bisericesc, pentru a merge la inima confratelui nădăjduitor, oricît de elementară ar fi conştiinţa lui receptoare (aceasta este şi explicaţia enormului succes popular al poeziei lui Goga, mai ales în contextul epocii respective). Aceeaşi artă a penetrării în suflet sau a "mergerii la inimă" o vădeşte Goga şi ca orator sau gazetar, prestaţia sa nefiind niciodată străină de patosul propovăduitor. Cîntăreţul în versuri al "pătimirii noastre"este mereu în conjuncţie cu oratorul subtil, cu acel "demagog academic" pe care Călinescu îl intuise cu geloasă simpatie.

D. Popovici (loc. cit.) stabilea trei momente în actul poetic mesianic: a) critica societăţii contemporane, b) zugrăvirea societăţii viitoare şi c) chemarea şi conducerea mulţimilor spre noua formă de viaţă. "Poezia lui Goga – observa criticul – aduce toate aceste trei momente, dar organizarea lor se face sub prevalenţa celui dintîi: mai presus de orice, ea este reţinută în formele actuale ale vieţii sociale; de aici îşi derivă deopotrivă revolta şi durerea". Jalea însăşi ţine de economia acestei prevalenţe critic-compătimitoare, prin care poetul se identifică, sincronic şi diacronic, cu toată durerea comunitară: Sînt o mustrare călătoare/ De pe tărîmuri fără glas/ Şi dintr-o lume care moare/ Sînt strigătul ce-a mai rămas.// Sînt solul dragostei şi-al urii,/ Un visător de biruinţi/ Ce port blesteme-n cerul gurii/ Drept moştenire din părinţi.

Trecutului "exemplar", maiestuos şi senin al viziunii romantice eminesciene Goga îi opune viziunea unui trecut brăzdat de suferinţe şi greu de nedreptăţi, deplînge acest handicap asupra prezentului şi conjură profetic "înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare". "Noul Ierusalim" biblic, "Santa Cetate" a lui Heliade, devine la el – aluziv şi subversiv, mai mult decît simbolic – acea "altă ţară" a strămutării mesianice, din faimoasa invocaţie către Oltul personificat: Ţărîna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate – / Să ne mutăm în altă ţară!

Mult aşteptatul Mesia, călăuzitorul de mîine spre marele viitor răscumpărător, creşte firesc din suferinţa mută a neamului, precum acel "făt bălan", "adumbrit de spice", căruia i se dă să sugă în arşiţa apocaliptică a cîmpului din "Clăcaşii": Şi sufletul înviorat îmi spune/ Că fătul ăst al patimii amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare/ E solul sfînt... înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune. // [...] El, cel frumos şi frate bun cu glia,/ Nou întrupatul suflet de Mesia,/ Va fi judeţul ceasului de mîne,/ Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,/ Cu mîna lui vitează, îndrăzneaţă,/ Zdrobi-va cartea legilor bătrîne.

"Un popor de ţărani clăcaşi călăuzit de preoţii lui era Ardealul nostru de la patruzeci şi opt", scria Goga într-unul dintre articolele sale. Şi la fel şi-l amintea el însuşi din copilăria sa rurală, zugrăvindu-l ca atare în multe poezii. În zariştea patriarhală a acestei lumi totuşi neîmpăcate noul "suflet de Mesia" se coace şi prinde chip ca într-un binecuvîntat pîntec comunitar, mai degrabă ca un rezultat natural al durerii acumulate decît ca un dar al proniei cereşti. Nimeni nu se îndoieşte de fatalitatea sau necesitatea ivirii lui, aşa cum nu te poţi îndoi de o lege obiectivă a Firii. Apostolul (preotul satului), Dascălul (învăţătorul) şi Poetul însuşi, refuzînd să-şi trădeze vreo clipă menirea exponenţială, sînt vestitorii sau înainte-mergătorii lui, cei care fac drepte căile mîntuirii şi însufleţesc norodul întru aşteptarea "răzbunării sfinte". Oricîtă calculată retorică ar fi în poezia sa deopotrivă mărturisitoare şi subversivă, tensiunea şi solidaritatea trăirii poetului în duhul comunitar nu poate fi pusă serios la îndoială, iar patosul său jertfelnic este de o sinceritate pură şi copleşitoare, ca şi cînd harul se simte inefabil dincolo de cuvinte, anulând orice suspiciune de ieftină demagogie sau de simplu exerciţiu retoric. Celebra "Rugăciune" (amplificare enormă şi harismatică a mărturisirii coşbuciene Sînt suflet din sufletul neamului meu/ Şi-i cînt bucuria şi-amarul...) este, oricît n-ar mai corespunde sensibilităţii şi gusturilor actuale, cea mai frumoasă poezie a dăruirii de sine din literatura noastră: Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frînge,/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă-mă pe mine-a plînge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, Părinte,/ Să plîngă-n lacrimile mele. // [...] În suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate;/ Şi cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalţ de fulgere albastre,/ Încheagă-şi glasul de aramă:/ Cîntarea pătimirii noastre.

Mesianismul acesta elegiac ştie totuşi cîteodată să se împreune cu robuste tonuri militante, cu violente ameninţări, imprecaţii şi blesteme, dar pe acestea Goga preferă să le lase mai ales pe seama scrisului său gazetăresc. Gazetăria poetului, căreia Călinescu îi recunoştea deosebitele merite estetice şi o vedea durabilă în timp (în ciuda "antisemitismului", care i se părea totuşi "moderat"), ni se înfăţişează în multe privinţe ca o prelungire pe ton schimbat a liricii sale. Aici, poetul născut "cu pumnii strînşi" ocoleşte sistematic tonul tînguitor şi nu se prea complace în sugestia furiei mocnite: el izbucneşte adesea cu o violenţă vindicativă pe care nu i-ai fi bănuit-o ştiindu-l doar din opera poetică. Dar acest aspect al scrisului lui Goga merită un studiu aparte, pe care-l voi întreprinde, poate, cu un alt prilej. (Va urma)

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!