Note de lectură

1. Doina Ruşti, Omuleţul roşu (Bucureşti, Ed. Vremea, 2004, 320 pagini)

În Reflecţii asupra romanului (1938), Albert Thibaudet vorbea de trei tipuri de roman: romanul activ, care "izolează şi derulează un episod semnificativ" dintr-o canava mai largă; romanul pasiv, a cărui unitate e "unitatea existenţei umane pe care o povesteşte"; şi romanul brut, romanul frescă socială, care surprinde o epocă. Romanul de debut al Doinei Ruşti, intenţionat ca "roman pasiv", impresionează mai ales ca roman "brut". Încă din primele paragrafe spiritul de observaţie covârşeşte epicul şi personajul principal devine nu Laura Iosa, ci societatea românească, surprinsă aici în culori care variază de la păstoasa picanterie flamandă la fragilitatea prăfoasă de insectar. Câţi dintre tinerii români de astăzi – intelectuali au ba – nu se vor recunoaşte în aceste rânduri de început: "Când a început legătura asta tocmai credeam că am ajuns la capătul puterilor. Mi se prăbuşise lumea, nu mai ştiu dacă ţi-am spus, mi se părea că nu mai am nimic de pierdut, că în fine am ajuns la fundul sacului şi de-aici nu mă mai aşteaptă decât nenorociri peste nenorociri şi răcoarea înjurăturilor. Toată vara am încercat să-mi găsesc un loc de muncă, nu pe măsură, dar măcar suportabil, ceva unde să-mi potolesc cât de cât mintea, deşi cam peste tot e la fel, în institute, la muzee, în redacţiile revistelor, în edituri, în fine, la Academie sau în teatru, peste tot e muncă de funcţionar; te scoli, alergi să prinzi condica, şeful, să fii cât mai devreme ca să pleci repede de-acolo. Pe urmă, birouri, cafele, discuţii otrăvite & inutile, bârfe, nemulţumiri, sărăcie şi peste toate castronul comun de impostură." Din fericire, Doina Ruşi e un scriitor prea inteligent pentru ca acest debut să facă loc unui roman în care adie cu asupra de măsură "răcoarea înjurăturilor", mizerabilismul, sau existenţialismul vomei de cămin studenţesc postmodern. Deşi incorporează artificii tehnice postmoderne – romanul ne e prezentat ca un jurnal ţinut pe internet, împreună cu forumul de discuţii adiacent care completează, amplifică, corectează sau critică "în direct" paginile protagonistei, făcând astfel inutil exerciţiul hermeneutic ulterior al unui critic din afara cărţii –, romanul e esenţial unul modern. Simultaneitatea, ubicuitatea, omogenul, ciberneticul sunt numai un flirt. Autoarea e dăruită de fapt distanţei, melancoliei şi categoriilor "tari". Astfel, deşi naraţiunea postmodernă de dragoste e unisexă şi instantanee, Doina Ruşti/Laura Iosa cultivă un romantism al distanţelor care se cer cucerite, al aşteptării, al dorinţei de evadare uneori erotic înfrânte. O convorbire telefonică, un mesaj de email de la "el" (Andrei Scarlat) devin prilejuri de visare de modă veche, de lume veche şi întreagă. Poveştile de dragoste ale romanului – prin ale căror nervuri curg otrăvurile şi farmecele obosite ale României contemporane – sunt un prilej de refacere fie şi momentan-virtuală a normalităţii.

Dincolo de reculegerea romantică însă – cu momente de îmbisericire convingător realizate, fără îngroşări de catacombă – ceea ce dă farmec paginilor acestui roman e ironia. De la Grig Bivolaru la Gabriel Liiceanu, la feluritele "Lolite" care aglomerează viaţa cultural-politică românească, spiritul critic, ludic şi ironic al Doinei Ruşti ne oferă pagini de eseistic deliciu. Că intuiţia psihologică şi ochiul ei de moralist sunt caleidoscopice, descoperim şi din faptul că Doina Ruşti ştie a lovi cu precizie şi în metehnele de dincolo de graniţele României. Iată de exemplu portretul unei americance, Emma Rewin: "Era o femeie fără vârstă, genul ăla cu pielea feţii bine întinsă şi care pare nemachiată, îmbrăcată modest, cu taioare croite ca lumea, unele înflorate, altele uni, dar toate lipsite de personalitate, nişte ţoale de papiţoaică deghizată, care vrea să spună sus şi tare că e o persoană decentă. Pe faţa ei şi în uitătura acuzatoare eu vedeam toate semnele neputinţei; probabil crescuse într-o familie de oameni simpli, nu văzuse, în tot cazul, o carte decât târziu, pe la colegiu. Nu e vorba aici de cantitatea de lectură, ci de educaţia prin ea. În general, omul care n-a citit literatură, oricât de multe ar fi învăţat de la televizor ori de la alţii, are o privire alertată, capabilă să exprime repede nemulţumirea meschină ori naivitatea dăunătoare. E lipsit de stil, neprelucrat. Emma, în mod evident, nu primise nici o educaţie, în afară de cea pe care i-o dăduse societatea: să nu spună negru, ci de culoare, să nu-şi exprime părerile în public, să nu absolutizeze, să nu poarte bijuterii care atrag atenţia, să nu mănânce seara, să facă totdeauna caz de principiile morale şi religioase, să nu-i înjure pe evrei, să meargă la sala de gimnastică, să dovedească permanent grija faţă de propria persoană ş.a.m.d." Avem aici unul din cele mai devastator de concise portrete ale conformismului şi găunoşeniei corectitudinii politice americane (aş fi curios să văd cum prinde Doina Ruşti bătrânele ţoape eurosocialiste). Nu pot decât să salut naşterea acestui tip de realism care, dacă s-ar multiplica la nivelul unei întregi generaţii, ne-ar permite să ieşim din marasm.

2. Români pe meridiane

Din cauză că tot întâlnesc figuri de români în pagini memorialistice englezeşti sau americane, m-am hotărât să le prind într-un insectar cu gândul că poate vor folosi istoricilor români.

a) În …ueen of the Head-hunters (Singapore, Oxford University Press,1990), Sylvia Brooke, soţia ultimului Rajah englez al Sarawak-ului - în insulele malaieziene – vorbeşte despre logodna industriaşului Max Auschnitt cu una din cele trei fiice ale ei: "Se născuseră la interval de doi ani una de cealaltă, şi s-au măritat în aceeaşi ordine. Mai întâi Leonora în 1933, apoi Elizabeth în 1935, şi Valerie în 1937. Leonora s-a logodit mai întâi cu un senator român pe nume Max Ausnit, care era acţionar majoritar la jumătate de duzină de oţelării şi director al Companiei Austriece a Căilor Ferate de la Viena, şi Dumnezeu ştie al câtor alte companii. Ausnit i-a dăruit Leonorei un inel de logodnă cu un diamant cât stânca Gibraltarului, pe care ea era prea ruşinoasă ca să-l poarte. Oricum, nu era destul de mare ca să conchidă logodna de vreme ce, întorcându-se la Londra de la Sarawak, Leonora l-a întâlnit pe Lordul Inchcape de care s-a şi îndrăgostit. El era Preşedinte al P. & O., văduv, cu patru copii mici. Leonora a rupt logodna cu Ausnit şi apoi a devenit contesa Inchcape. În total am avut, de la trei fete, opt gineri, şi o colecţie mai variată ar fi greu de găsit. În afară de lord, au mai fost un lider de orchestră, un campion la trântă, un importator de fructe spaniol, un om de afaceri scoţian, doi colonei americani şi, în sfârşit, un texan." După cum se vede, chiar şi în acest context pestriţ, farmecul est-european al lui Auschnitt nu a răzbit în faţa eleganţei văduve a lordului.

b) În "Weekly Telegraph" (nr. 706, 2-8 februarie 2005) citim în necrologul lui Sir William Deakin: "Sir William Deakin, istoric şi unul din fondatorii Colegiului St. Anthony de la Oxford, a murit în vârstă de 91 de ani. El a condus prima misiune militară britanică la cartierul general al lui Tito, jucând astfel un rol decisiv, chiar dacă controversat, în decizia lui Churchill de a-i abandona pe Cetnicii Monarhişti ai lui Drazha Mihailovici în favoarea partizanilor comunişti." Paraşutat în zona munţilor Durmitor în timpul înfruntării dintre cei 120.000 de soldaţi ai Axei şi cei 20.000 de luptători ai lui Tito, Deakin a reuşit să domolească suspiciunea lui Tito, care se temea că misiunea britanică va trăda mişcările sale monarhiştilor lui Mihailovici. Deakin, "care ignora faptul că Tito era secretarul general al partidului comunist, şi că între partizani şi germani existau contacte la nivel înalt, a fost impresionat de «pragmatismul» lui Tito." Întors la Londra, Deakin reuşeşte să-l convingă pe Churchill că "liderul partizanilor nu are nici un plan sau intenţie de imediată revoluţie socială. Obiectivul primordial e reconstrucţia Iugoslaviei şi partizanii sunt conştienţi că o acţiune revoluţionară ar slăbi mortal ţara." În urma acestor asigurări, Churchill alege să-l abandoneze pe Mihailovici şi să-i sprijine pe luptătorii lui Tito. După război, Deakin devine însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la Belgrad, calitate în care asistă neputincios la politica de comunizare dusă de Tito. Deakin, născut în 3 iulie 1913, s-a căsătorit prima dată, în 1935, cu Margaret Beatson Bell, cu care a avut doi fii. În 1943 s-a căsătorit cu Livia Stela (Pussy) Nasta, din Bucureşti. Evelyn Waugh, el însuşi membru al misiunii secrete britanice din Iugoslavia, calitate în care a protestat împotriva abandonării Iugoslaviei pe mâinile comuniştilor, nu a pus niciodată la îndoială sinceritatea şi eroismul prietenului său în ceea ce priveşte chestiunea iugoslavă. Din jurnalul său aflăm că, în 1946, Deakin era "full of guilt about Tito", iar din scrisorile lui Waugh aflăm că, în 1954, Deakin "nu se poate decide dacă să fie mândru sau ruşinat de colaborarea sa cu Tito." Waugh mai notează în jurnal şi că, în data de 22 decembrie 1944, s-a întâlnit cu Deakin şi că nevasta sa e "embarasingly named "Pussy" dar că e simpatică. Oare cine e Pussy Nasta?

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!