Casa Albă – priorităţi şi zvonuri la început de mandat

George W. Bush a aratat destul de clar că în acest al doilea mandat de preşedinte al SUA este decis să-şi continue politica războiului preventiv. Declaraţiile de luptă contra terorismului internaţional camuflează un război pentru resurse. Desigur, atacurile asupra Afganistanului şi Irakului s-au finalizat şi cu îndepărtarea unor regimuri totalitare. Totuşi, potenţialul terorist nu a fost neutralizat. Astăzi ezistă o mare probabilitate ca SUA să treacă la atacarea Iranului. Acest stat e următorul în "axa răului". Libia este cruţată deocamdată. Dar de ce nu urmează Siria, Coreea de Nord sau Cuba?

Atât în discursul de învestitură, cât şi în cel anual privind starea naţiunii, Bush a arătat că prioritatea sa o constituie lupta împotriva terorismului. Hotărârea de a merge pe acest drum este evidentă. De altfel, a câştigat confruntarea electorală cu John Kerry nu datorită ideilor şi argumentaţiei, ci datorită atitudinii şi prestaţiei, faptului că se arăta convins de ceea ce susţinea, mai mult decât contracandidatul său. Întrebaţi fiind cine a câştigat dezbaterile televizate, mulţi americani au spus: "Kerry"; însă, întrebaţi cu cine vor vota, au spus: "cu Bush". Fireştii mirări a reporterului i-a răspuns un analist: "They believe he believes". Bush a apărut mai hotărât şi cu asta i-a cucerit pe americani, mai ales pe cei din sud şi din vestul mijlociu, care constituie majoritatea acelui W.A.S.P. neoprotestant american. Acest electorat este tradiţional republican şi pentru el a contat şi discursul tradiţionalist, legat de morala creştină (între altele, faptul că Bush s-a pronunţat împotriva căsătoriilor homosexuale), dar şi faptul că preşedintele se înscria pe linia politică republicană, deschisă de Ronald Reagan şi continuată de George Bush sr., de afirmare răspicată a orgoliului şi puterii americane. Este vorba de un electorat profund afectat şi lezat de evenimentele de la 11 septembrie 2001. Astfel, deşi harta majorităţilor electorale părea să arate, vorba unui cunoscut de al meu, că "pe Bush l-au votat indienii şi bizonii", preşedintele american en titre a obţinut un nou mandat la Casa Albă.

Sunt însă şi unii americani care susţin nu numai că Bush nu este credibil, dar şi că nu prea ştie ce face. Oameni politici democraţi, cântăreţi şi actori sunt de această părere. Unul dintre aceştia este americanul Michael Moore, regizor al filmului "Fahrenheit 9/11" (între noi fie vorba, cred că actorii Hollywood-ului s-au rostit împotriva lui Bush după ce au văzut acest film şi bănuind că, aşa cum s-a şi întâmplat, preşedintele va fi nominalizat la "Zmeura de aur", pentru cel mai prost actor al anului). Principala acuză o reprezintă faptul că invazia asupra Irakului, desfăşurată fără mandat O.N.U., a reprezentat o gravă eroare, pentru că administraţia americană nu a reuşit să demonstreze că această ţară deţinea în mod semnificativ arme de distrugere în masă sau programe de dezvoltare a acestora. Nu a fost demonstrată în mod clar nici existenţa unor legături între regimul lui Saddam Hussein şi reţeaua teroristă "Al-Qaeda". Ridică întrebări, de asemenea, faptul că serviciile secrete americane nu au putut preveni atentatele din 11 septembrie (fară ca mai apoi să se audă de demiteri spectaculoase în rândurile acestora), ca şi legăturile dintre aceste servicii şi Osama bin Laden, în timpul războiului civil din Afganistan şi a implicării sovietice în această ţară, legăturile lui Bush cu familia miliardarului saudit, faptul că dacă Saddam Hussein a fost prins, bin Laden este încă de negăsit şi însăşi atitudinea preşedintelui american - aşa cum o arată filmul lui Moore - când i se aduc, pe rând, veştile despre cele două atentate de la World Trade Center (preşedintele, aflat în mijlocul unor copii, a fost total lipsit de reacţie, timp de zeci de minute; se pare însă că a hotărât să compenseze ulterior, în Afganistan şi Irak).

Nimeni nu poate nega dreptul unui stat de a se apăra în faţa agresiunii. Tragedia de la 11 septembrie a mişcat întreaga lume şi majoritatea statelor, în primul rînd aliaţii din N.A.T.O. ai S.U.A., au sprijinit, material sau moral, războiul împotriva terorismului, declarat de administraţia americană. Puţine voci s-au pronunţat împotriva invaziei din Afganistan (toamna 2001), dar cu totul alta a fost situaţia în martie 2003, cînd Irakul a fost cel invadat. Dovezile privind legăturile Bagdadului cu "Al-Qaeda" ca şi cele privind armele irakiene de distrugere în masă ce au fost aduse în faţa Consiliului de Securitate al O.N.U. nu au fost suficient de convingătoare pentru ca acesta să aprobe invazia. Şi atunci – şi în această chestiune responsabilitatea S.U.A. este covârşitoare – administraţia americană a decis să atace fără mandat internaţional. Astfel, dacă Bush senior a reuşit să-şi asigure, în 1991, sprijinul comunităţii internaţionale, în aceeaşi problematică, fiul nu s-a dovedit la fel de capabil. Se naşte, desigur întrebarea: până unde poate să meargă dreptul unui stat de a se apăra, mai ales când această apărare este preventivă, concretizată prin acţiuni ofensive, duse la mare depărtare de teritoriul naţional? Poate trece peste decizia O.N.U.? Nu înseamnă aceasta diminuarea rolului acestui organism, sau chiar să-i demonstrezi inutilitatea? Şi, procedând astfel, cum mai poţi păstra limita, nefiind nimeni altcineva care să o traseze? Cum mai poţi preveni transformarea unui drept într-un abuz, a unui act de apărare într-unul de agresiune?

Axa răului

Drept este că "axa răului" reprezintă o realitate, chiar dacă statele care o formează creează între ele mai puţine legături decât lasă denumirea să se înţeleagă. Şi iarăşi este adevărat că lumea ar fi mai sigură şi mai dreaptă dacă toate statele lumii ar fi democraţii şi dacă nu ar exista regimuri dictatoriale, iar noi, românii, putem spune cel mai bine asta. Tot adevărat este că multe state vest-europene, membri N.A.T.O. (în special Franţa şi Germania), pentru care puterea americană s-a constituit într-o umbrelă protectoare în timpul "Războiului rece", i-au lăsat baltă pe americani în Irak. Şi totuşi o intervenţie armată fără acordul O.N.U. reprezintă un act periculos. A fost oarecum trecută cu vederea, ca o eroare a unui parcurs altfel bun. Deşi lumea uită repede, trebuie spus că nu este un precedent regretabil, ci o recidivă: în martie 1999, în timpul administraţiei democratului Bill Clinton, N.A.T.O. a bombardat Yugoslavia, de asemenea fără mandat O.N.U., iar vecinii acestei ţări, între care şi România, au facilitat agresiunea. Este drept că şi în acest caz aveam de a face tot cu un regim nedemocratic şi abuziv. Nu cred însă că poţi face o lume mai sigură înlăturând un abuz printr-un altul. Din câte ştiu, democraţia ne învaţă că legea trebuie respectată şi că nimeni nu îşi poate face singur dreptate. Este valabil şi la nivel de stat.

Urmează Iranul, se pregăteşte Coreea de Nord?

Acum, alegerile din Irak au avut loc, dar situaţia este departe de a fi stabilizată. Însă administraţia Bush pomeneşte deja de Iran ca despre o ţară susţinătoare a terorismului internaţional, periculoasă mai ales pentru că dezvoltă în secret un program militar nuclear, ceea ce Teheranul a negat oficial, în mod vehement, până de curând. Va urma la rând Iranul? Este o întrebare ce nu poate fi ocolită. Trecînd peste alte două întrebări: "de ce trebuie să urmeze cineva?" şi: "intervenţia va avea loc tot fără mandat O.N.U.?", ne-am putea totuşi opri la: "de ce Iranul?". Există alte câteva state pe numita "axă a răului". Înţelegem că Libia a revenit la sentimente mai bune (şi companiile petroliere americane au revenit în Libia...), Sudanul şi Zimbabwe sunt subdezvoltate, deci mai puţin periculoase, şi putem bănui că lui Castro "tronul" i-a fost garantat pe viaţă de către americani, în faţa lui Hruşciov, în timpul "crizei rachetelor" din Cuba. Vom admite şi că Iranul este mai puternic decît Siria. Mai rămâne însă un stat – Coreea de Nord, mai periculos, zicem noi, decît Iranul. De ce, pentru interesul american în lupta antiteroristă, Phenianul nu are prioritate faţă de Teheran? Întrebarea era valabilă şi în 2003, apropo de Irak, pentru că scandalul nuclear nord-coreean a (re)izbucnit în octombrie 2002, când oficiali americani au declarat că nord-coreenii dezvoltă un program nuclear secret, încălcând înţelegerea cu Washington-ul, din 1994 (atunci regimul comunist coreean a fost de acord să îngheţe programul, în schimbul unor avantaje economice). Desigur, nu sunt dovedite legături ale Phenianului cu "Al-Qaeda", dar regimul îşi tratează cetăţenii cu mult mai dur decât cel iranian pe ai săi, iar ameninţarea nucleară este mult mai palpabilă şi vizează Coreea de Sud şi Japonia, aliaţi asiatici ai S.U.A. În septembrie 2004, cu ocazia aniversării a 56 de ani de la constituirea statului, în provincia nordică Yanggang, la graniţa cu China, într-o regiune muntoasă, slab populată, a avut loc o mare deflagraţie, de origine necunoscută, care a produs un uriaş nor de fum, în diametru de peste trei kilometri şi un crater vizibil din satelit. De asemenea, potrivit serviciilor de informaţii americane, Phenianul a realizat rachete cu o rază de acţiune de cca. 4000 de km, dezvoltate din programul rachetelor "Taepodong", cu rază de acţiune de 2000 km, lansate pentru prima oară în 1998, deasupra Japoniei. Recent, autorităţile comuniste au recunoscut că deţin armament nuclear (pe care îl pot "exporta" şi altor doritori antiamericani).

Deci, nu ar fi mai logică o acţiune americană care să vizeze regimul comunist al Coreeei de Nord, mai periculos, înaintea celui islamist iranian? Sau să ne gândim mai bine că, spre deosebire de Irak şi Iran, Coreea de Nord nu are bogate rezerve de petrol? Sau la faptul că regimul comunist de la Phenian nu are interesul şi încă nici capacităţile de transport necesare pentru a lovi Israelul, aliat al S.U.A. din Orientul apropiat, pe când Teheranul da? De altfel, probabilitatea ca israelienii să distrugă instalaţiile nucleare iraniene, aşa cum au procedat în Irak, în 1981, este tot mai mare.

Marea Britanie nu mai are chef de război

"Adevărul" din 18 ianuarie 2005 arăta că jurnalistul Seymour Hersh, cel care a dezvăluit lumii abuzurile comise la închisoarea irakiană Abu Ghraib a publicat în revista "The New Yorker" o anchetă, prin care arăta, pe baza mărturiilor unor oficiali americani, militari şi din serviciile secrete, citaţi sub acoperirea anonimatului, că S.U.A. se pregătesc să invadeze Iranul, ţară considerată "următoarea ţintă strategică" în războiul antiterorist. Potrivit lui Hersh, comandouri ale Pentagonului ar acţiona în Iran la ordinele directe ale preşedintelui american, încă din vara trecută, pentru a descoperi, pe baza informaţiilor date de fizicieni pakistanezi, care ar fi colaborat cu Teheranul în domeniul nuclear, locaţiile instalaţiilor nucleare subterane iraniene. Spre deosebire de C.I.A., ale cărei acţiuni trebuie aprobate expres de comisiile de specialitate ale Congresului, Pentagonul nu trebuie să dea raportul forului legislativ american, misiunile sale de strângere de informaţii fiind, potrivit legislaţiei americane, mai puţin riguros supravegheate. Bineînţeles, Casa Albă a dezminţit informaţiile lui Hersh. Totuşi, discursul de învestitură al lui G.W. Bush, pentru al doilea mandat prezidenţial, deşi a avut ca temă centrală "răspândirea libertăţii în lume", i-a îngrijorat pe mulţi analişti. Asta pentru că, în numele luptei împotriva "tiraniei", preşedintele american şi-a luat dreptul de a-şi atinge prin orice mijloace, obiectivul de a proteja America, de la acţiuni diplomatice şi până la "schimbarea de regim" în ţările considerate ostile. Joseph Cirincione, specialist în probleme de dezarmare al Fundaţiei Carnegie, invită, după acest discurs, comunitatea internaţională, "să ia în serios zvonurile despre o acţiune militară împotriva Iranului". La rândul său, Robin Cook, fost ministru de externe al cabinetului Blair, a criticat dur discursul preşedintelui Bush şi politica americană în Irak, pe care o consideră un eşec total. De altfel, se pare că cel mai fidel aliat al Washington-ului, Marea Britanie, dă semne că nu are de gînd să mai urmeze politica Casei Albe în Orientul Mijlociu, zonă în care britanicii au fost înlocuiţi, din punct de vedere economic şi politic, după 1945, de către americani. Actualul şef al diplomaţiei britanice, Jack Straw, ar fi realizat, conform publicaţiei britanice "Sunday Times" un dosar de 200 de pagini, cu argumente împotriva participării Marii Britanii la o eventuală acţiune militară împotriva Iranului şi pentru găsirea unei "soluţii negociate" la problema nucleară iraniană, pe baza propunerilor anglo-franco-germane. De asemenea, Straw pledează pentru "garantarea dreptului Iranului de a folosi tehnologia nucleară în scopuri civile". Publicaţia britanică susţine că dosarul, intitulat "Programul Nuclear al Iranului" a fost prezentat discret în Camera Comunelor, în ajunul ceremoniei de învestitură a preşedintelui american, existând temerea că ar putea provoca tensiuni între Washington şi Londra.

Între timp, însă, Pentagonul şi administraţia Bush îşi urmează planurile. După ce ziarul "Washington Post" a dezvăluit, pe 23 ianuarie, existenţa, în cadrul Agenţiei de Informaţii a Pentagonului (DIA), a unei unităţi secrete de colectare a datelor, autorizată să desfăşoare operaţiuni clandestine de susţinere a misiunilor antiteroriste din întreaga lume, creată încă în 2002, un responsabil din cadrul Departamentului american al Apărării a confirmat şi el crearea SSB (Divizia de Sprijin Strategic). Informaţia a fost confirmată, indirect, şi de purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Lawrence DiRita. Congresul american nu era la curent şi în special congresmenii democraţi s-au arătat nemulţumiţi. Pe de altă parte, pe lângă organizare, nici tehnica nu este lăsată la voia întâmplării: în timp ce internauţii aniversează 35 de ani de internet, giganţii informaticii (Microsoft Corp., Yahoo Inc. şi America Online Inc.) încearcă să reconceapă reţeaua, astfel încât cei care trimit e-mailuri să poată fi identificaţi, iar marina a fost dotată cu cea mai rapidă navă militară din lume ("X-Craft Sea Fighter"), care poate acţiona în ape puţin adînci, printre mine plutitoare sau mici ambarcaţiuni pilotate de terorişti sinucigaşi, lansând din mers, ambarcaţiuni cu echipe operaţionale SEAL.

S.U.A. va ataca Iranul?

Îmi amintesc că, în toamna anului 2001, în timpul invaziei din Afganistan, oficialii americani au repetat până la obstinaţie că S.U.A. nu vor ataca Irakul. şi l-au atacat – în 2003. De asemenea, aşa cum poate aţi remarcat, şi în România se foloseşte această tactică psihologică. Dacă vă treziţi că, din senin, în toată mass-media, diverşi responsabili încep să repete, des, deşi nimeni nu i-a întrebat, că în următoarea perioadă nu se vor scumpi benzina, pâinea, carnea, sau alt produs "de bază", puteţi fi siguri că urmează o scumpire, de mult preconizată. Ideea este următoarea: dacă ceva "nu este" sau nu se va întâmpla, nu vorbeşti despre acel ceva şi gata; dacă spui permanent că "nu există", sau că "nu se va întâmpla", faci de fapt ca acel lucru să existe. Important este să creezi dezbaterea. Subconştientul nu înregistrează negaţia, dar prinde foarte bine esenţa ideii. Scopul este acela ca, atunci când ceva care nu urma să se întâmple, se întâmplă totuşi, nimeni să nu se mire, pentru că toţi erau de mult obişnuiţi cu ideea a "ceea ce nu trebuia să se întâmple". Discuţii, controverse, legate de ideea amestecului american în Iran, în vederea schimbării de regim au apărut. Media a lansat ipoteza că astfel de acţiuni ar fi posibile în viitorul apropiat, iar administraţia americană a început deja să nege. Sper că e doar o situaţie de conjunctură şi că nu vom auzi prea des, în următoarea perioadă, că "Statele Unite nu vor ataca Iranul"...

Sigur că ne dorim cu toţii o lume a democraţiilor, dar contează, zic eu, şi modalităţile prin care democraţia este instaurată. Ar fi păcat ca instaurarea democraţiei autentice, în state cu regimuri totalitare, să aducă, măcar pe departe, cu modalităţile şi justificările staliniste de instaurare a "democraţiilor populare". Ne amintim că trupele sovietice au plecat deseori să "elibereze" popoarele opresate de "teroarea albă" a burgheziei poloneze, finlandeze, româneşti etc. culmea, la cererea expresă a bieţilor "opresaţi".

Mihail Albişteanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!