Fără frică de Trianon…

Un fapt insolit (având în vedere evoluţiile din ultimii ani) s-a consumat prin difuzarea, de către Antena 1, a filmului documentar Trianon. Ideea s-a dovedit bună căci, aşa cum au evidenţiat unii publicişti, prin contactul direct, publicul românesc s-a putut (în sfârşit, am adăuga noi) convinge că revizionismul maghiar nu este nici pe departe invenţia unor pretinşi extremişti români. În plus, dezbaterea difuzată imediat după film, a ocazionat o bine meritată punere la punct a regizorului maghiar, de către unele personalităţi româneşti aflate cu totul în afara eventualelor bănuieli de extremism. La toate acestea, se adaugă şi poziţia impecabilă a ministrului Culturii din România, doamna Mona Muscă, de natură să consacre (să sperăm) un nou tip de a face politică în România postdecembristă.

De fapt, nu este vorba tocmai despre un documentar, ci mai mult despre o antologie literară, bazată pe ideea pretinsei nedreptăţi istorice făcute Ungariei la Conferinţa păcii din 1919-1920. Tonul sumbru şi, pe alocuri, plângăreţ, a fost accentuat de neprezentarea unor probe documentare valide în favoarea tezelor revizioniste, precum şi de falsificarea, într-un mod extrem de grosolan, a realităţilor româneşti de după `89. Ca o calitate a sa, e de remarcat că filmul nu este antisemit (cum, poate, era de aşteptat). În schimb, prin prezentarea masivă şi fără nici o rezervă critică a literaturii revanşarde, realizatorii şi-au asumat un alt rasism, nu mai puţin dezonorant. Unul care cataloghează naţiunile vecine "buruieni" numai bune de plivit în (ipotetica) năvală victorioasă a armatei maghiare. În plus, impresia dezagreabilă a fost întărită de intonaţia extrem de dură a tuturor actorilor (?) care au recitat poeziile şi de propensiunea exagerată a scenaristului pentru fragmente revanşarde şi vindicative, în dauna unora care să glorifice, într-un mod mai spiritualizat, calităţile şi valorile maghiarimii. Acesta este un aspect demn de reţinut, prin prisma comparaţiei cu modul în care recită, de regulă, actorii români poeziile istorice sau patriotice. Un mod mult mai puţin agresiv. Una este, totuşi, să ameninţi cu distrugerea "buruienilor", şi alta să glorifici victoria de la Rovine a "falnic, armiei române". Cred că putem redescoperi, în acest aspect uitat de ani buni, un motiv real de mândrie naţională: românii sunt îndeobşte un popor tolerant, care şi-au ştiut valoriza tocmai prin aceasta superioritatea spirituală faţă de unii agresori externi.

Dacă ar fi fost realizat în anii `90, când Ungaria era considerată (nu fără temei) un fel de campion al Europei de Est, şi destule cercuri occidentale aveau, în disputele ei cu statele succesorale ale Austro-Ungariei, o atitudine clar părtinitoare, filmul ar fi avut, neîndoios, un succes mai mare. În ultimii ani, însă, ţara vecină a pierdut foarte mult din ascendentul ei, câştigat în perioada 1988-1998. Succesul reformelor economice într-un număr mai mare de ţări est-europene, ca şi ascensiunea lor politică, au plasat Ungaria într-un relativ anonimat. Punctul culminant al acestor evoluţii l-a constituit, într-un fel, eşecul legii referitoarea la "legitimaţiile de maghiar", respinsă de Uniunea Europeană ca discriminatorie şi contestată cu succes de România într-un proces internaţional. Cazul României este, de altfel, cel mai spectaculos: în anii `90, între Ungaria şi România se căsca o prăpastie din ce în ce mai mare (evident, în favoarea celei dintâi). La ora actuală, acest raport nu mai este de actualitate. Ungaria este, încă (şi va mai fi câţiva ani) înaintea României, dar avansul a scăzut simţitor şi continuă să scadă. În acest context, şi complexele de inferioritate ale politicienilor români încep să se diminueze, după cum o dovedeşte şi reacţia doamnei Muscă. Aceasta ar fi stârnit, cu puţini ani în urmă, o furtună de proteste în presa din România, care ar fi căutat fel de fel de scuze în favoarea regizorului filmului, argumentându-le, de regulă, prin faptul că Ungaria este mai avansată economic şi mai aproape de N.A.T.O. O parte a guvernului Tăriceanu pare a-şi fi asumat, ca obiectiv, lecuirea românilor de complexele naţionale pe care le-au acumulat. Obiectivul este însă extrem de greu de realizat, aş spune aproape imposibil.

Evoluţia favorabilă României este confirmată, de altfel, chiar de faptul că, deşi realizat cu ajutorul unei subvenţii guvernamentale, difuzarea filmului Trianon a fost oprită atât la televiziunea naţională din Ungaria, cât şi la Duna (Dunărea) T.V., canal al cărui public-ţintă îl constituie minoritarii maghiari din ţările vecine.

Paradoxal deci, nu derivele şovine ale unor maghiari din Ungaria sau România ar putea constitui principalul nostru motiv de îngrijorare, ci propriile noastre derive de aceeaşi natură. De câţiva ani, românii lasă impresia unei stranii transformări, prin atracţia, cel puţin aparentă, pe care o manifestă faţă de o variantă originală a visului imperial. Umilinţele de până acum par să-şi găsească o ciudată compensaţie prin umilirea altor naţiuni, considerate, probabil, inferioare. Un exemplu, stupefiant şi demoralizant în acelaşi timp, este ura inexplicabilă cu care mass-media din România tratează naţiunea irakiană în ansamblul ei, în dispreţul principiului ascultării ambelor părţi (numai catalogarea irakienilor ca "buruieni" n-am auzit-o, încă, la televiziunile din România). Un stadiu pe care ungurii, aşa imperfecţi cum sunt, l-au depăşit totuşi, de ceva timp. De altfel, în faţa opoziţiei, atât populare, cât şi parlamentare, Ungaria şi-a retras, în luna decembrie, trupele din Irak. În lumea de azi, România pare singura ţară în care nu se manifestă aproape deloc probleme de conştiinţă în faţa catastrofei politice şi umanitare din Irak.

Să nu ne temem, deci, de Trianon. Nu mai mult decât este cazul.

Silviu B. Moldovan

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!