"Prostia antiromânească" din Ucraina

"Atunci când un popor suferă de febra naţionalistă şi de ambiţii politice, când vrea să sufere, trebuie acceptată şi apariţia, deasupra spiritului, a norilor şi a tulburărilor, trebuie acceptate mici accese de îndobitocire: de pildă, la germanii de astăzi, ba prostia antifranceză, ba aceea antievreiască, ba aceea antipoloneză, ba aceea creştin-romantică, ba aceea wagneriană, ba aceea teutonă, ba aceea prusacă…şi cum se vor mai fi numind toate aceste înceţoşări ale spiritului german şi al condiţiei germane". Maladia descrisă de Friedrich Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău a tulburat timp îndelungat conştiinţele europene şi este departe de a fi eradicată. Mai mult, la periferia bătrânului continent, la naţiuni care abia acum îşi găsesc o identitate, ea se manifestă cu o forţă care stârneşte îngrijorare. De aici nenumărate "prostii" care izbucnesc în diverse zone din Europa de Est, multe avându-şi originea în noul stat al Ucrainei.

Printre altele, se aude că vajnicii urmaşi ai cazacilor au decis că pe teritoriul lor ar mai locui, alături de alte minorităţi, două naţionalităţi distincte: "românii" şi "moldovenii". De asemenea, cărţile de istorie din Ucraina vor consemna faptul că sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei au fost locuite din cele mai vechi timpuri de slavi şi că aceste teritorii fac parte integrantă din patrimoniul naţiunii ucrainene. Evident, românii au resimţit acest lucru ca pe o nouă provocare din partea unui stat care, în ultimul timp, nu are ceva mai bun de făcut decât să ne irite cu orice prilej. Dincolo de combaterea acestor afirmaţii în sine, este necesară şi înţelegerea motivului pentru care conducerea de la Kiev se lansează în asemenea prostii antiromâneşti.

Identitate şi intoleranţă

Revenind la Nietzsche, acesta arăta că "ceea ce se numeşte astăzi în Europa naţiune, în timp ce ea este, de fapt, mai degrabă o res facta decât nata, este în orice caz ceva aflat în devenire, ceva tânăr, fragil…". "Făurirea" unei naţiuni este un proces îndelungat şi dificil care presupune două aspecte: o uniformizare internă şi o delimitare faţă de "celălalt". În ambele situaţii un rol deosebit îl joacă credinţele şi opiniile, factori analizaţi în mod strălucit de Gustave Le Bon, în Psihologia mulţimilor. Conform autorului, "există marile credinţe permanente, care dăinuie timp de mai multe secole şi pe care se întemeiază o întreagă civilizaţie…cum sunt, în zilele noastre, principiu naţionalităţilor, ideile democratice şi sociale. Pe de altă parte, opiniile momentane şi schimbătoare, provenite cel mai adesea din concepţiile generale, pe care fiecare epocă le vede apărând şi apoi pierind…". Pentru Le Bon, credinţele generale sunt fundamentale pentru existenţa unui popor. Ele "stau în mod necesar la temelia civilizaţiilor; ele imprimă o anumită orientare ideilor şi doar ele pot inspira fidelitate oarbă şi sentimentul datoriei. Popoarele au simţit întotdeauna cât este de util să dobândeşti credinţe generale şi au înţeles instinctiv că dispariţia lor ar însemna pentru ele că ceasul decadenţei a sosit…Pe bună dreptate, aşadar, naţiunile şi-au apărat întotdeauna cu intoleranţă convingerile. Extrem de criticabilă din punct de vedere filosofic, intoleranţa reprezintă o virtute în viaţa naţiunilor. Tocmai pentru a întemeia sau menţine credinţele generale". De aceea, în constituirea unei identităţi naţionale, procesul de individualizare poate căpăta accente de intoleranţă, de respingere categorică a "celuilalt", sau chiar se poate manifesta violent în funcţie de condiţiile istorice concrete. Un astfel de moment îl consemnăm la sfârşitul secolului XIX, când, aflate în căutarea identităţii, fără un orizont limpede al obiectivelor şi posibilităţilor, dar cu dorinţa de a fi mai presus decât vecinii, naţiunile europene au ridicat intoleranţa la rang de politică de stat. Strânsa legătură dintre stat şi naţiune care se manifestă în această perioadă a permis dezvoltarea conflictelor internaţionale şi a persecuţiilor împotriva aşa-ziselor minorităţi naţionale. Dacă politicienii sunt de vină sau naţiunile, acest lucru e greu de spus, deoarece la un momente dat cele două elemente se potenţează reciproc, transformându-se dintr-un bulgăre într-o avalanşă care va scăpa de sub control. Rivalităţile dintre naţiunile europene se vor epuiza în două războaie mondiale care au sleit forţele bătrânului continent, făcând loc ideii de unitate. Amuzat de frământările politicienilor din vremea sa, Nietzsche profeţea: "Mulţumită înstrăinării maladive pe care demenţa naţionalistă a semănat-o şi continuă încă să o semene între popoarele Europei, mulţumită, de asemenea, politicienilor miopi şi iuţi de mână, care se află astăzi deasupra datorită ei şi nici nu bănuiesc că politica de dezbinare pe care o practică ei nu poate fi necesarmente o politică interludială – mulţumită tuturor acestora şi a acelora ce nu pot fi încă spuse, se trec cu vederea sau se interpretează eronat, în mod arbitrar şi mincinos, cele mai neechivoce semne prin care se exprimă faptul că Europa vrea să devină una". Azi, Uniunea Europeană este o realitate, iar litaniile naţionaliste au fost schimbate cu cele care proclamă unitatea continentului şi înfrăţirea. Este iarăşi vorba de un discurs ideologic, care este departe de realitate. Diferenţele şi intoleranţa (în sensul arătat de Le Bon) nu au dispărut câtuşi de puţin din Europa, numai că se manifestă la o altă cotă şi sunt altfel distribuite. Există teama bunăoară de străinul care vine să-ţi ia locul de muncă, de cel care refuză tradiţiile locului. Însă, rivalitatea dintre naţiuni sub forma unor conflicte violente nu se mai manifestă, cu câteva excepţii, decât în spaţii secundare, cum ar fi fotbalul bunăoară. Instituţiile statelor membre UE să feresc, prin orice mijloace, să pună în discuţie principiul unităţii. Naţionalismul este condamnat din start. Dar acest lucru nu înseamnă că politicienii nu ţin seama de interesele comunităţii naţionale care i-au votat. Oamenii politici joacă rolul de mediatori, între interesele particulare ale unei comunităţi şi interesele generale, încercând să armonizeze divergenţele care apar permanent. Este, de altfel, marea provocare a Uniunii Europene: păstrarea echilibrului dintre diferenţă şi unitate, între compromis şi fermitate, între toleranţă şi intoleranţă, fiecare avându-şi rolul său în conturarea identităţii europene.

Trecând la cazul ucrainean, se poate observa distanţa uriaşă care există între realităţile europene şi cele din noul stat creat după prăbuşirea URSS. Aici naţiunea încă se făureşte, pe un teritoriu care i-a fost creat artificial de o putere politică care nu mai există. De aceea, dincolo de Nistru există o preocupare intensă de a se cât mai repede un profil identitar "naţiunii" ucrainene şi de a se justifica teritoriul pe care autorităţile de la Kiev îl stăpânesc. Din păcate, acest lucru se face cu ignorarea drepturilor cetăţenilor care nu fac parte din naţiunea ucraineană şi cu falsificarea adevărului istoric. La începutul secolului XXI, se manifestă în această parte din Europa un naţionalism gregar şi primitiv, copie proastă a naţionalismelor din secolul XIX. Mai rău, acest naţionalism este politică de stat, guvernanţii căutând să păstreze unitatea statului prin cultivarea urii faţă de comunităţi infime, care nu pot în nici un fel să pună în discuţie unitatea Ucrainei. Ura este însă cel mai simplu mijloc de a face uitată foamea, lipsa de performanţă economică, propria responsabilitate. Recurgerea la sentimentele primare a fost şi va fi o armă puternică, însă nu pe termen lung.

Moştenirea sovietică

Situaţia existentă în Ucraina se datorează şi moştenirii ruseşti (sovietice). Henry Kissinger arăta: "Paradoxul a fost trăsătura cea mai distinctivă a Rusiei. Mereu pe picior de război şi în expansiune în toate direcţiile, ea se considera cu toate acestea permanent ameninţată. Cu cât imperiul devenea mai multilingv, cu atât Rusia se simţea mai vulnerabilă. Pentru a-şi menţine autoritatea asupra lor şi pentru a depăşi tensiunile dintre diferitele naţionalităţi ale imperiului, toţi conducătorii Rusiei au întreţinut mitul unei ameninţări imense, străine". La acestea putem adăuga: permanenta preocupare de redesenare a hărţii etnice a imperiului, fapt valabil şi în perioada sovietică, cu scopul de a fragmenta şi dezbina diversele comunităţi, justificarea, uneori prin falsuri grosolane, a "dreptului istoric" al Rusiei (URSS) asupra fiecărui petic de pământ înglobat în imperiu, dispreţul de mare putere faţă de vecinii mai slabi, fapt care a făcut ca Rusia (URSS) să încalce, de fiecare dată când interesele şi oportunităţile istorice i-au cerut-o, tratatele şi convenţiile internaţionale. Toate aceste boli le-au moştenit şi guvernanţii de la Kiev, elementele arătate mai sus fiind prezente în actuala politică a Ucrainei. În propaganda Kievului, România a devenit marele inamic al independenţei şi integrităţii noului stat. Ridicol, dar aşa este. E greu să te ridici împotriva Rusiei, mai ales că de acolo vin gazele naturale şi petrolul. Polonia nu intră în calcul, dat fiind legături istorice dintre această ţară şi zona Ruteniei, în plus Polonia fiind legătura indirectă cu Germania, ale cărei interese în spaţiul ucrainean sunt mari. Şi atunci, rămâne România faţă de care Ucraina se comportă cu dispreţul cu care ne obişnuise Imperiul Rus şi apoi URSS, reluând teme vechi, care speram că vor dispărea. Şi înainte de 1990 se căuta a se face distincţie între "români" şi "moldoveni", şi înainte de 1990 se explica vizitatorului Cetăţii Albe că fortificaţia a fost ridicată de cneazul slav Alexandru cel Bun! Noi ca români ne enervăm din cauza acestor aberaţii şi căutăm să le demontăm ştiinţific, uitând că unui ucrainean de rând puţin îi pasă de acest lucru. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze mai mult este faptul că aceste lucruri nu aparţin unor persoane oarecare, ci sunt ridicate la rangul unei politici de stat, ale cărei victime sunt românii din Ucraina. Nu cu argumente istorice, la care am renunţat în 1996, îi putem salva, ci cu cererea ca Ucraina să respecte legislaţia europeană în materie de drepturi ale minorităţilor. În acest moment graniţa dintre cele două state este, cu excepţia platoului continental al Mării Negre, recunoscută oficial. Prin urmare, nu există nici un pericol pentru Ucraina ca să-i fie pusă în discuţie stăpânirea asupra sudului Basarabiei. Azi, nu mai există ideea dreptului primului venit. Chiar dacă, la modul absurd din punct de vedere istoric, ucrainenii (popor extrem de recent) ar fi fost primii în sudul Basarabiei şi în nordul Bucovinei, faptul că românii sunt atestaţi în acest spaţiu de secole le conferă toate drepturile de care trebuie să se bucure orice minoritate din Europa. Prin urmare, nu există nici un argument istoric care să justifice teroarea la care sunt supuşi românii din Ucraina.

Prin acţiunile sale faţă de români şi România, guvernanţii de la Kiev caută să atingă mai multe scopuri:

• inventarea unui duşman extern care să menţină coeziunea statului ucrainean
• utilizarea situaţiei românilor din Ucraina ca instrument de şantaj şi diversiune în chestiunea platoului continental
• toate provocările (inclusiv canalul Bâstroe) sunt realizate cu scopul de se asigura Ucrainei o poziţie dominantă la gurile Dunării, de care în viitor Europa şi Rusia să ţină seama, în detrimentul României

Kievul nu este hotărât încă încotro să o apuce. Se conturează totuşi posibilitatea apropierii treptate de UE. În aceste condiţii, Ucraina va trebui să respecte toate criteriile pe care Bruxelles – ul le impune. Însă până atunci va mai trece mult timp. Însă, cel puţin o perioadă, politica brutală a Kievului faţă de România va mai continua. O impune situaţia obiectivă a stadiului primar în care se află naţiunea ucraineană, dar şi interesul politicienilor ucraineni, care profită la maximum de starea de echivoc în care se află ţara lor. Dacă România este angajată ferm pe drumul integrării europene, trebuind să respecte o serie de impuneri, Ucraina încă se mai joacă, precum o candidată la măritiş, când cu Europa, când cu Rusia. Profitând de interesul europenilor (în special al germanilor şi polonezilor), ca Ucraina să vină către Europa, acest stat îşi permite să provoace România, convinsă de lipsa de reacţie a autorităţilor de la Bruxelles, şi, cel puţin până în acest moment, a avut dreptate.

Vina noastră

Din acest moment, trebuie să lăsăm acuzele la adresa Ucrainei şi să ne îndreptăm privirea către noi. Cum se face că am ajuns în stadiul de a accepta orice? De unde sentimentul general de neputinţă şi slăbiciune? De ce să condamnăm Ucraina că vorbeşte de "români" şi "moldoveni"? Oare nu există două state, România şi Republica Moldova? Oare nu la Chişinău se vorbeşte de existenţa unei naţiuni "moldoveneşti"? Oare nu mulţi dintre locuitorii de dincolo de Prut se consideră "moldoveni"? Ucraina nu face altceva decât să profite de o situaţie de care românii sunt vinovaţi, lucru firesc pentru un stat care îşi urmăreşte interesele. Ce-ar mai face autorităţile de la Kiev dacă toţi românii din Ucraina s-ar proclama ca atare: "români" şi nu moldoveni?

Ucraina ştie să exploateze foarte bine sentimentul de teamă pe care îl generează (fie ca putere, fie ca spaţiu de instabilitate). Am insistat pe afirmaţiile lui Le Bon despre intoleranţă ca factor pozitiv în viaţa unei naţiuni şi pe mecanismul complex de negociere în cadrele Uniunii Europene, tocmai pentru a sublinia că a sta permanent în genunchi, confundarea slăbiciunii cu toleranţa, poate avea consecinţe fatale pentru România şi naţiunea română. Va fi posibil vreodată cu adevărat ca în cadrele UE să ştim să ne apărăm interesele, evident cu respectarea principiului echilibrului general? Vom şti să fim intoleranţi la modul pozitiv? Denunţând abuzurile făcute de vecinii noştri de la răsărit cu toată fermitatea, trebuie în acelaşi timp să avem în vedere propria noastră condiţie.

Alex Iuga

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!