Ioan Alexandru, cel mai de seamă poet creştin român postbelic

Născut chiar în ziua de Crăciun, poetul Ioan Alexandru ar fi împlinit în decembrie anul trecut 64 de ani. Dumnezeu a vrut însă ca poetul "să se adauge la neamul său" încă din toamna lui 2000, după 6 ani de slăbiciune şi suferinţă trupească, pe care a ştiut să le îndure în chip creştinesc, mărturisindu-L pe Hristos până în clipa din urmă.

Scurta lui viaţă a fost ardere-de-tot pe altarul credinţei şi limbii strămoşeşti. Şi-a făcut studiile medii şi superioare la Cluj şi Bucureşti, iar în 1968 a devenit asistent la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene. Bursier în Germania (1968-1972), în scurta perioadă a "destinderii" ceauşiste, a studiat cu Heidegger, atrăgându-şi simpatia şi aprecierea marelui filosof. A debutat editorial cu volumul de versuri Cum să vă spun? (1964), dovedindu-se apoi de o prolificitate poate inegală, dar nu mai puţin impresionantă (poezie, traduceri, studii, eseuri): Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969), Imnele bucuriei (1973), Patria la Pindar şi Eminescu (teză de doctorat, 1973), traducerea Odelor lui Pindar (3 vols., 1974-1977), Imnele Transilvaniei (1976), traducerea comentată a Cântării Cântărilor (1977), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), antologia Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988) etc. După 1989, a desfăşurat o efervescentă activitate politică anticomunistă, făcând să răsune în Parlamentul României dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc şi bătând acolo Crucea - care îl străjuieşte şi astăzi.

Ioan Alexandru a fost cel mai de seamă poet creştin din istoria postbelică a literaturii române. Cu el pare a se fi încheiat, în apoteoza "luminii line", şirul marilor poeţi tradiţionalişti ai Ardealului. Înfruntând - când senin, când viforos - suspiciunile mai vechi sau mai noi, el a urcat patetic Golgota acestui veac, alternând diatriba proorocească a Bibliei cu maiestatea sublimă a imnicii bizantine, "nebun" întru Hristos şi întru Neamul lui răstignit la porţile Răsăritului. "Sărac cu duhul" în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în acest târziu de lume, "glasul care strigă în pustie", logos-ul apocaliptic al "pământului transfigurat".

Cine nu s-a simţit mai sărac în aceşti 5 ani fără Ioan Alexandru, acela n-a înţeles nimic din pariul cultural al creştinului cu lumea în care trăim. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne facă vrednici de memoria lui. (V. A. M.)

Lumină lină

Lumină lină lini lumini

Răsar din codri mari de crini

Lumină lină cuib de ceară

Scorburi cu miere milenară

De dincolo de lumi venind

Şi niciodată poposind

Un răsărit ce nu se mai termină

Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte

Iubindu-te nădăjduie]te

Că într-o zi lumină lină

Vei răsări la noi deplină

Cine primeşte să te creadă

Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini

Răsari din codri mari de crini

I-atâta noapte şi uitare

Şi lumile-au pierit din zare

Au mai rămas din veghea lor

Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini

Înstrăinându-i pe străini

Lumină lină nuntă leac

Tămăduind veac după veac

Cel întristat şi sărăcit

Cel plâns şi cel nedreptăţit

Şi pelerinul însetat

În vatra ta au înnoptat

Lumină lină leac divin

Încununându-l pe străin

Deasupra stinsului pământ

Lumină lină - Logos sfânt

Ioan Alexandru

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!