Vămile lui Ioan Alexandru*

Într-un amplu eseu, publicat în volumul Poezia unei generaţii (1973), Ion Pop considera că volumul de debut, Cum să vă spun (1964), al lui Ioan Alexandru, anunţă "poate pe cel mai însemnat poet al generaţiei sale". Poemele din volumul apărut în celebra colecţie Luceafărul, în care au debutat majoritatea poeţilor generaţiei ’60, se află încă sub aripa lui Labiş şi Esenin, dar se aude totuşi, destul de distinctă, şi vocea personală a poetului.

Este, în Viaţa deocamdată (1965), un glas comun, ce sună şi suna la acea vreme cam asemănător la toţi poeţii generaţiei din care făcea parte şi Ioan Alexandru; glas de indiscutabilă noutate pentru acel timp, acum, uşor datat, încît poemele par ale tuturor şi ale nimănui în mod special. Dovadă că poetul a simţit aceasta, din antologiile pe care le va publica vor fi eliminate tot mai multe dintre poemele cu un aer specific generaţiei lirice din deceniul şapte.

Volumul afirmă un poet al lacrimei, cum şi va rămîne pînă la sfîrşit, are, cum spune Vergiliu, donum lacrimarum: "... mă întorc cu faţa-n jos / îngropată în paie şi plîng năduşit / şi nimenea nu ştie, nici eu măcar, / de ce nu îmbătrînesc aşa plîngînd, / plîngînd."

Sau: "... Culcat pe-o aripă aş vrea / să plîng întins pe spate / în veşnica ninsoare."

Mînzul e un poem construit cu o înaltă ştiinţă a dozajului, previzibil dezvoltat, dar pentru aceasta nu mai puţin reuşit. Poetul se vrea un Sisif, gata a lua "mereu de la-nceput" lupta cu "dihania nocturnă - bolovanul", într-un tandem ce îi uneşte "cremene pe cremene".

Specific pentru liricii transilvani este tradiţionalismul care, aşa cum observa G. Călinescu în Istoria sa, "în realitate, tradiţionalismul reprezintă o formă de modernism", idee amplificată de N. Manolescu, care-l consideră "aproape în întregime un stil". Nu va fi şi cazul autorului Vinei, ce se va lepăda de stilul ajuns la rafinament al tradiţionalismului şi va susţine cu fervoare "întoarcerea la izvoare", pentru "cugetări poetice împletite cu viaţa simplă a oamenilor şi lucrurilor". Rămîne, ca o constantă de-a lungul întregii opere, mesianismul, specific poeziei transilvane. Asistăm, în primele cărţi, la o ceremonializare a suferinţei, ca să folosim expresia lui Ion Pop, tendinţă ce, prin inflaţia imnică din a doua parte a creaţiei sale îmbracă haina unui pur formalism.

Ioan Alexandru va fi întîmpinat, încă de la debut, cum a remarcat şi Alex. Ştefănescu, mai mult decît favorabil. Eugen Simion, de exemplu, afirmă: "Dintre debuturile poetice din ultimii ani, cel mai îndreptăţit să primească binecuvîntarea criticii pare a fi acela al lui Ioan Alexandru". Şi nu putem spune că atunci, dar şi în continuare, nu a avut parte, mai totdeauna cu îndreptăţire, de ditirambii criticii.

Pentru Eugen Simion, "chipul cel mai sigur de a verifica temeinicia şi autenticitatea unui talent" e cînd poetul reuşeşte, făcînd trimitere la Ioan Alexandru, să pună "cu familiaritate în relaţie elementele materiei cu cele ale propriei gîndiri şi afectivităţi, descoperind, astfel, noi raporturi posibile între factorii universului" (Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, 1965).

Un uşor aer sămănătorist, e drept, aproape copleşit de tonul şi vocabularul sacerdotal, a avut totdeauna poezia celui care a scris Iubirea de Patrie. Pregnantă este, în prima fază a creaţiei sale, prezenţa unui expresionism teuton, pigmentat plastic de lumea satului, îmbibat de arhaic şi rural; expresionism care va transcende către contemplaţia ascetică (Dan Laurenţiu) a lumii.

Infernul discutabil se deschide cu Oedip, cel copleşit de vină - vina păcatului, a naşterii, a incestului şi crimei. De altfel, un volum antologic se va numi Vină (1967). Răscolitorul sentiment al vinei a fost probabil cauza ce a germinat Vămile pustiei (1969), ce le va străbate pentru exorcizare, pentru curăţirea de păcatul oedipian. Pentru poet, în acest poem, mai presus de toate este naşterea, viaţa care scuză orice: "Vieţii îndemn de ultim adio i-aş da: / De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl, / ci propria ta ţeastă zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pîntec să-i otrăveşti odorul, / tot să te naşti, pentru a fi, a fi. / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum ci numai o eroare. / Eroarea însăşi e un ce nebun / Cum vina mea mi-e stranie onoare."

Peştii este un ars vivendi personal, un cod ce şi l-a autoimpus poetul pentru a-şi păstra vie, nealterată, existenţa. Aici poetul îşi afirmă vitalitatea agresivă, ce se poate exprima întreagă numai prin confruntare. ..."Iată-n culori cum defilează, Doamne !/ în marea vieţii mele şi cum ocolesc./ Nervul se naşte iarăşi în carnea molfăită,/ cad pradă cei neputincioşi, /ţipă curajul în osul moleşit. / Pe masa mea, trăsnind de sănătate, / peşti mănînc, adevăraţi şi buni, / din marea mea rotundă. / Grozavi şi reci, sălbatici şi lucizi, / ca orice aspră vietate de ocean."

Cu o vitalitate, de această dată cosmică, cei doi iubiţi se-mpreunează pentru procreere: "Iubita mea, iubita mea, noi o stea dublă / cu miliarde forţe ne reţinem,/ împinşi şi-atraşi de-aceeaşi lege-a firii /adolescent colos, băiatul stea / şi tu opusul meu dezastru. / Stea dublă în fază primordială / prin cosmosul pămîntului vibrez / şi procreerea-i ţinta mea finală." (Stea dublă)

În aşteptare, naşterea, chinurile ei au proporţii planetare, cosmicizate. Pas pe pas este intrarea poetului în infernul discutabil: "Armă pe armă - ia naştere un tun, / ochiul pe ochi, un adevăr de lacrimi. / Pasul pe pas, infernul discutabil."

Aflăm în Din cînd în cînd o geneză care sfîrşeşte prin a fi înecată de praful biruitor al oraşului, praf capabil a relua, la închiderea ciclului, precum pasărea Phoenix, cu noi forţe, geneza: "... din cînd în cînd, / din miezul supt al pămîntului, / se înalţă un stîlp profund de goluri verticale / ce sorb în sinea lor / toată povara prăfuită a lumii spre cine ştie unde / într-atît că noi buimaci de-atîta limpezime / ne aprindem reci unul de celălalt, cîntînd."

Laptele, din poemul cu acelaşi titlu, se revarsă cosmic peste lume, peste întreaga planetă: "Pămîntul însuşi, cu mări şi cu pustiuri, / ugerul mamă cel mai năzdrăvan / căruia noi, miliardele de oameni, / îi sîntem ţîţele prin care / pruncii universului / sug laptele uman, amestecat / cu ură şi sudoare, / cinste şi incest, / izbîndă, frig, iubire, / necredinţă - potop de lapte amar / şi orb şi sfînt şi cristalin."

În Trei, cu premoniţia firească poeţilor, îşi afirmă truda neostenită pentru trezirea celui de al treilea, duhul, vestindu-i astfel prezenţa excesiv de roditoare în cărţile de Imne: "Truda mea sute de ani în şir / va fi această spaimă necurmată - / al treilea să se trezească. / Ce coace el în nefirescu-i chip / să-mi suspecteze asprele porunci? Cu coastele legate de gratiile zilei / curgem rotiţi cu scîrţîit profund / de patimile pămîntene. / Trei - unul defalcat - fiul şi tatăl, / duhul nu vrea să se trezească."

Puternice, barbare îi sînt poemele în Infernul discutabil (Expansiune, Vina, Nopţi, Umezeală, Omul, Abur uman, Unul, Scară, Urme, Amintirea poetului etc.), îndreptăţind aserţiunea lui Ilie Constantin: "Un barbar a năvălit între poeţi latini şi cîntecul lui i-a amuţit; lirele armonioase zac pe genunchii celor rămaşi în ascultare, în vreme ce glasul «incult» al noului sosit vorbeşte cutremurător despre tainele mari ale lumii. Unitatea metrică a versului nu mai e piciorul, ci abisul: «Cum e-mpărţită bolta în roiuri fără margini,/ ce fapt iniţial o străbătu? »" Cum spune şi singur: "ştie să cînte atît de pustiu/ că ruginesc clopotele din turnul bisericii". "Ambiţia şi teama" sînt cele care ne trag în noroaie. Iconoclast, vrea să se spînzure de limba lui Dumnezeu. Cu spiritul înlănţuit, se manifestă teluric, noptatic, plin de o vitalitate răzvrătită. Se va elibera de toate acestea treptat, pe măsură ce travaliul imnic din a doua fază a creaţiei va căpăta o consistenţă tot mai amplă.

Metamorfoza este oglinda transformărilor zguduitoare prin care trece poetul, cu nemăsurată asprime: "De multe ori cioclii mă-ngroapă / crezînd că zac un nechemat pe drum - / poate şi-acuma-s în pămînt / şi vorba mea e-un fel de tîrnăcop ce bubuie-n ţărînă / cu speranţa de-a mai răzbi vreodată-n adevăr."

Viziune dezvăluie unde începe ţara infernului şi cine-o guvernează: "Pînă la graniţa ce desparte copilăria noastră / de vîrsta în sine timpul se numeşte / ţara infernului".

Nu lipsesc sentinţele lirice gen: "De-atîtea clopote la gîtul turmelor / trase pe jos de miile de ani / pămîntul este / cea mai curată / lacrimă / din univers."

Citatul ar merita continuat, Clopotele, în întreg, e o capopdoperă cu uşoare sonuri eminesciene. La fel e Un gorgan de pămînt (se înţelege, fără influenţele menţionate), un poem cosmic, în care universul este antropomorfizat, timpul poetului căpătînd dimensiuni galactice: "Eu cred că am în cap sămînţa / unor sori ce nu pot să-şi rotească / nemurirea din pricina acestui / cerc compact de lut sudat în / focuri colosale."

Cît infern e un poem închinat cuvintelor şi spaimei faţă de puterea lor distrugătoare: "Cît infern în fiecare cuvînt! / Îmi crapă zmalţul de pe dinţi de fierbinţeala lor, / Cît miraj! Cenuşa Domnului e ghemuită / lîngă fiecare."

Ioan Alexandru era îndreptăţit să afirme pe ultima copertă a acestui volum: "Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decît de eroare, de viaţa omului decît limbajul lui care poate fi uneori o trădare a faptelor".

Scriind despre acest volum, în Viaţa Românească, 1/1967, Ion Negoiţescu va spune, între altele: "... la Ion Alexandru, realismul dur şi primordial nu e mitic, ci de o autenticitate de-a dreptul fioroasă. Întoarcerea sa spre începuturi nu merge la elemente, ca la mitic elenizantul Hölderlin, ori la principii cosmoidale, ca la Brâncuşi, ci la oasele din peşteri, unde hălăduia omul. Viziunile sale de o pregnanţă zguduitoare îmi amintesc pietrele biologice ale lui Henry Moore. Deşi foarte tînăr, versurile, diforme uneori, în care Ioan Alexandru îşi revarsă o sensibilitate copleşitoare, sînt atît de grele de substanţă şi viziune, atît de personale, de rupte din trăirile lui originare, încît dacă mi-ar pune cineva insidioasa întrebare: cine, dintre aceşti tineri, are mai multe şanse de a fi, peste zece ani, să zicem, marele poet, aş răspunde fără a sta pe gînduri: Ioan Alexandru. Tocmai pentru că există o cutremurătoare umanitate în atari versuri: «Cum se înăduşe lumînările la miezul nopţii / cînd golurile dintre tată şi fiu se lovesc cap în cap...» (Amintirea poetului)".

Ioan Alexandru, cum spune în poemul ce deschide Vămile pustiei, Ascensiunea, îşi prevede, ca într-o viziune, cele ce se vor prăvăli peste destinul său: "... Doamne / Cum am să trec peste abisuri, pe lîngă marile Cetăţi / Şi atîtea lumi, nenumărate lumi şi lume doar / O călătorie e un vis şi toţi se duc şi vine fiecărui / Ziua, desigur, ziua lui."

Are orgoliul unui ales. Naştere ca de Iisus, e pentru el venirea sa pe lume: "Iubită mamă, naşterea ta / Că s-a-ntîmplat, eu fiul sînt de vină / Din Dumnezeu ţi-am făcut semn / C-o rază preacurată de lumină".

De altfel, născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, Ioan Alexandru va lumina prin imnele sale naşterea Domnului, ca un poet ce duce mai departe tradiţia imnică din liturghia ortodoxă, ce vine din Bizanţ, de la Roman Melodul, Efrem Sirul şi nu numai.

Pustia devine un mit în Vămile Pustiei o întreagă mitologie, un vast ţinut de început şi de sfîrşit de lume este pustia: "Şi rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teamă în tăcere / Să nu se prăbuşească din înalt / Pustia marilor mistere. / Poetului i-a fost încredinţat / Pustia s-o iubească şi străbată / Întemeind din vămi în vămi / Albastru cîte-un ochi de foc în piatră. / De la-nceputul lumilor pornit / Se face că întreabă şi nu ştie / Cum se cufundă totul ne-ncetat / Împărăţie după-mpărăţie. / Poetul şi Pustia, pururi fraţi, / Porniţi în căutare prin Pustie / Maica lor e Pustia şi ei sînt îmbarcaţi / Pe-o navă-mpotmolită în Pustie."

Vizionar, profetic şi oracular cîntă Pustia în versurile lui Ioan Alexandru: "Pustia... Ce-i pustia?! O, tînără pustie / Iubita mea pustie din Pustie / O, vai, Pustie, cît eşti Pustietoare / De n-ai fi tu pustie aş fi pustiu sub soare / Dar tu şi eu Pustie în cel mai greu Pustiu / Sîntem nădejdea stinsă a marelui Pustiu".

Un Imn etern închină poetul Pustiei, un fel de imn al bucuriei - bucurie ce va inunda la propriu viitoarele cărţi de imne.

E prima carte în care poetul apelează la o metaforă centrală întemeiată pe-un concept, în speţă Pustia, reuşind, graţie concentrării, a nu dilua liric metafora unică pe care se sprijină volumul. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu celeltalte concepte folosite drept sursă metaforică în a doua etapă a creaţiei, centrată pe concepte gen: lumină, bucurie etc. Metafore ce vor susţine tomuri întregi de imne care, prin întinderea şi abundenţa lor, vor sfîrşi prin a rarefia, ades pînă la dispariţie, lirismul.

Multe din poemele din Vămile Pustiei se nasc din opoziţii succesive, se construiesc din contradicţii, uneori pustiite de poeticitate sub ploaia conceptelor goale, emblematic fiind, pentru această manieră Lumina necreată.

"Oriunde/numai îndărăt nu" vrea poetul; odată ce a pornit la drum, cu toate riscurile asumate. Pentru autorul Imnelor iubirii, patria Poetului, e o voce clamînd în deşert, pentru că: "Poemele sînt un fel de drum pe care nu / Poate călători nimeni în afara îngerilor. / Dumneata însuţi eşti un înger, spunea Filosoful."

Cum va remarca Ion Negoiţescu, poetul Pămîntului transfigurat în trei din poemele sale din tinereţe va reflecta pedeapsa permanentă dată omului pentru vina că există. Pedeapsa naşterii va fi reflectată de În aşteptare, a muncii în Cu trudă şi sfială, iar al treilea poem "al vinei şi pedepsei existenţiale" este Ţinut.

Ioan Alexandru este printre puţinii poeţi români care a suferit, într-o perioadă de timp relativ scurtă, metamorfoze profunde, transformări radicale şi nu mai puţin contradictorii, în ce priveşte geneza şi universul creaţiei sale. Însăşi schimbarea semnăturii, de la Ion la Ioan, se vrea un prag, dar nu mai puţin o delimitare între două universuri lirice, ce îşi au ca izvor, în fond, aceeaşi persoană, dar, prin impactul cultural cu Bizanţul (Roman Melodul, Efrem Sirul) şi Occidentul (Hölderlin, Heidegger), profund modificată spiritual. În timpul şi după studiile din Germania, învaţă greaca, învaţă ebraica, traduce Cîntarea Cîntărilor, pe marele Pindar, studiază liturghia bizantină. Toate acestea vor determina o rupere definitivă cu prima etapă a creaţiei sale. Ca izvor de inspiraţie, în unul din Imne cere: "Hrăneşte-mă, Părinte, cu lacrima focului din/ Icoane". Universul său poetic este de acum încolo unul aproape exclusiv religios. Ne aflăm în faţa unui credicios fervent, lipsit de cea mai mică urmă de-ndoială, pentru poet Dumnezeu este o certitudine absolută. Acum, poetul se va metamorfoza în Marele Preot: "Graiul e templul în care mi s-a dat / Să fiu ca Mare Preot sfintelor cuvinte / Să le cunosc cu rîvnă să le pasc / În iarba deasă de printre morminte // Să fiu cu umilinţă fruntea lor / În căutarea marilor izvoare / Pe cărărui înguste peste prăpăstii eu / Să mă fac pod smeritelor picioare // Marele Preot templul meu pustiu / De-a lungul universului peste pustie / Coloane uriaşe de bezne clopotînd / Cădelniţează sfînta liturghie"

Avem şi un Autoportret iradiind de lumina Duhului Sfînt, radical schimbat faţă de poemul cu acelaşi titlu din prima sa carte.

În multe din imne asistăm la versificarea unor fapte sau precepte biblice, de numeroase ori ad litteram, aproape fără transfiguare. Epice, multe sînt simple biografeme, de sfinţi, de voievozi, de eroi, de sfinţi părinţi, de cetăţi, de oameni sărmani cu ale lor necazuri etc. Sînt imne nu lipsite de lirism, în pofida unui epic excesiv încă vibrează-n ele forţa unui eu poetic greu de stăvilit. Aşa se întîmplă cu Imnul lui Ticu Procopiu Pătruţ, Imnul lui Gheorghe Şincai, Imnul lui Avram Iancu, Imnul lui Ştefan cel Mare, Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi. De remarcat, în Imnul Stejarului (un poem fluviu), se va recunoaşte prea puţin încîntat de prima etapă a operei sale: "Greu îmi vine să mă socot / Urmaş pustiu din Vămile Pustiei".

După cîteva antologii succesive, care cuprind tot mai puţine poeme din primele cărţi, ultima în care le mai aflăm fiind aceea apărută în colecţia "Cele mai frumoase poezii" (1977), Ioan Alexandru îşi va renega tăcut primul său asalt poetic, din care s-au născut cel puţin două cărţi de o înaltă tensiune lirică: Infernul discutabil şi Vămile Pustiei. Cînd va publica în BPT, Pămînt transfigurat (1982), vom constata că ne aflăm în faţa unei cărţi cu totul nouă - nu a unei antologii cuprinzătoare, cum ar fi fost de aşteptat în această colecţie.

Dacă fiorul poetic a fost ucis în multe Imne printr-o enumerare mecanică de gesturi şi fapte ritualice, mai răsare, din cînd în cînd, precum aflăm uneori în textele gnostice, ideea lirică. Ambiguitatea marii poezii, atît de prezentă în prima etapă, va fi cu totul pierdută în Imne, unde limpezimea copleşită de lumină va congela lirismul pînă la extincţie.

După ’89 vom asista la dispariţia editorială ca poet, a lui Ioan Alexandru. În libertatea cîştigată, cînd Cuvîntului întrupat îi putea spune pe nume, Iisus Hristos, şi nu Logos, poetul n-a mai publicat nici un volum de versuri. Răpit de activităţile obşteşti şi politice, se pare că abandonează sau îl abandonează poezia. După masivele volume de Imne, în 1995, soţia sa, Dna Ulvine Alexandru, va edita o succintă antologie, Imnele iubirii, binecuvîntată de poet pe ultima copertă.

O antologie severă şi salutară din oceanul atît de amestecat al Imnelor ce se impune de urgenţă, ar avea şansa de a ne reda un poet de forţa celui iniţial.

Cum afirma Laurenţiu Ulici, într-o intervenţie din România liberă (20.IX.2000): "Prin dispariţia lui Ioan Alexandru, literatura română pierde pe unul din cei mai importanţi poeţi de după război şi, mai mult decît atît, poate, pe singurul poet român care, în plină perioadă comunistă, şi-a putut orienta lirismul spre religiozitate. Cu toate rigidităţile pe care le-a întîmpinat, cu toată prudenţa de limbaj, Ioan Alexandru a reuşit, mai ales din 1970, să-şi canalizeze energia lirică spre recuperarea, sub regim estetic, a altor teme religioase ale creştinismului, legate în primul rînd de spaţiul tradiţional al românismului, de cultură, de etnocultură românească".

Legenda spune că, în fiecare seară, cînd profetul templului de la Delfi trăgea porţile, acesta striga: Pindar Poetul poate veni la masa lui Zeus.

Nu ştim dacă Ioan Alexandru a pierdut sau nu şansa de a rămîne în literatură ca un mare poet, dar putem fi siguri că, în fiecare seară, cineva, acolo în Cer, strigă la închiderea porţilor: Ioan Alexandru Poetul poate veni la masa lui Zeus.

* Text apărut iniţial în Convorbiri literare, nr. 10, octombrie, 2000

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!