Actualitatea romanului Blocada, de Pavel Chihaia

Romanul Blocada (Cluj, Ed. Dacia, 2004, ediţia a IV-a, definitivă), al lui Pavel Chihaia, a avut o istorie mai vitregă de cât cea a autorului său. Concediat de la Direcţia Generală a Teatrelor în 1948, Pavel Chihaia lucrează timp de 12 ani ca muncitor, caloriferist, zilier sau figurant. În 1960 iese din eclipsa proletară şi se angajează la Secţia medievală a Institutului de Istoria Artei unde, până în 1978, publică trei lucrări despre arta medievală românească. Şirul acestor lucrări continuă şi după ce autorul părăseşte ţara în 1978. Dar, dacă Pavel Chihaia a reuşit să scape de sub obrocul comunist, cartea sa avea să rămână neştiută publicului din 1947 - dată la care a fost tipărită la Crăciun de Editura Cultura Naţională numai pentru a fi arsă în primele luni ale Republicii Populare - până în 1991. Aşadar 44 de ani de obscuritate pentru o carte numită, fatidic parcă, Blocada.

Destinul postcomunist al cărţii a fost însă unul marcat de recenzii entuziaste, Blocada fiind aşezată, de critici sensibili precum Ion Negoiţescu sau Gelu Ionescu, în descendenţa "pitorescului levantin", a Crailor de Curtea-Veche şi a estetismului arhaizant. Ca "frescă a unei lumi apuse" (Gelu Ionescu), Blocada poate fi înscrisă şi în linia reprezentată de Falezele de marmură ale lui Jünger. Citit şi în cheie politică, romanul a fost considerat o cvasi-profetică parabolă despre dezolarea adusă de comunism, despre împăienjenirea realului în cei 45 de ani de domnie a nimicului agresiv şi a minciunii organizate. Această cheie de lectură, catalizată şi de anumite confesiuni epistolare ale autorului, e justificată, numai că mi se pare puţin teleologică, ţinând cont mai mult de bagajul istoric cu care venim noi înspre carte decât de intenţiile şi lumea interioară ale autorului la momentul scrierii ei.

Deşi recunosc în Blocada trăsăturile unui roman pitoresc, arhaizant, balzacian şi politic, cred că el e şi un roman religios. Blocada la care se referă nu e numai una a putreziciunii pitoreşti sau a clandestinităţii politice: e şi un blocaj mistic, o neputinţă a personajelor de a se aşeza în realitatea mântuitoare. Conflictul romanului nu e cel dintre port şi lumea largă, nu e o neputinţă de a ieşi, de a evada, ci incapacitatea de a se înrădăcina în real. Personajele nu sunt măcinate de exil, nu pier în aventuri coloniale, ci se surpă interior în lipsa, în căutarea şi în falsa certitudine a unui principiu. Pentru cârciumarul Marcu sunt banii, pentru zaraful Hwaja al Wasiti un maniheism cinic, pentru Hemcea, închipuirile sale exotice de fals căpitan de vas în maniera "Romanului de 15 lei", pentru Şandru e idealul gangsterului american din filmele anilor ’30-’40, pentru Andrei e adventismul. E o carte ţesută dintr-un conflict de irealităţi. E o carte a fugii de realitate terminate tragic. Singura care presimte realitatea, care se înrudeşte cu ea, e Cristina. Educată să devină curtezană, fuge şi ea în i-realitatea unei iubiri romaneşti, a unei dăruiri fără ţel. Şi totuşi, chiar din acestă cauză poate, pentru că e singura care se dăruieşte, nu e consumată de această patimă, ci iese din ea cu certitudinea existenţei unei realităţi la care se poate ajunge prin sacrificiu de sine. Ferestrele ei către adevăr, icoanele ei de stepă sunt pescarii Braiei şi tătarul Ciagatai. De la ambii deprinde Cristina gustul de mare şi văzduh al verticalităţii, al substanţei.

Încercând să se salveze prin traiul în duh "pocăit", Cristina îşi aduce aminte de pescarii care veneau să se ospăteze la Braia: "Adunarea părea foarte pioasă şi arăta ca îndoliată în goliciunea pereţilor şi apriga dorinţă de puritate a sufletelor. Îşi spuneau unul altuia ‘frate’ şi ‘soră’, cântau psalmi şi interpretau cu rândul pasagii din Biblie. Mai toate predicile aveau acelaşi conţinut: îşi recunoşteau păcatele, deplângând starea omenirii întregi şi îndemnau pentru limpezirea sufletului ş...ţ Iscodeau viitorul, răstălmăceau rândurile biblice ş...ţ Cristina primi ca adevărate aceste predici, numai că morala lor nu o mai încânta ca poveştile cu sfinţi ale pescarilor din Lazul; o chinuiau doar, conducând-o către o lumină nouă, străină ş...ţ Dar încet, încet, zbuciumul se pierdu într-o linişte la fel de searbădă ca a celorlalţi, o împietrire a gândului ca şi a trupului, care îi stinse imaginaţia." Pentru Cristina, care vrea parcă să calce în pustietăţile calcaroase ale Dobrogei pe urmele Mariei Magdalena şi ale Mariei Egipteanca, stafidita credinţă a adventiştilor nu e cu nimic mai reală decât superstiţiile Braiei, traficanta de carne vie, pentru că adventismul era o credinţă "tot atât de străină de bunul Iisus ca şi superstiţiile castelanei". Cristina vrea să-şi ispăşească păcatele: şi nici în lumea Braiei, nici în cea neoprotestantă nu are cum. În prima pentru că păcatele nu sunt considerate păcate, ci un mod de viaţă, în cea de a doua pentru că, după cum declară bunica ei: "Ne rugăm numai pentru cei care merită". Deci acest tip de creştinism se de-realizează prin lipsa de iubire, prin faptul că nu e pentru păcătoşi - cum sunt toţi oamenii -, ci pentru sfinţi. E o ficţiune la fel de neîntremătoare ca şi filmele cu gangsteri ale lui Şandru (p. 169), sau romanele cu aventuri coloniale ale lui Hemcea. Toate te împiedică să te mântuieşti pentru că toate te închid în ficţiunea patimilor propriului eu, în visare. Toţi trăiesc "ca şi cum": ca şi cum ar fi magi înţelepţi, precum persanul, ca şi cum ar fi bogaţi, precum Marcu - cel care nu face niciodată uz de bogăţia sa decât într-o singură ocazie, şi atunci nu din bunătatea inimii, ci din cinism: îi dă bani lui Hemcea, aflat în ultimul hal, numai pentru a-şi dovedi sieşi că haimanaua îi va părădui, nu va face nimic cu ei, lucru pe care îl aşteaptă şi notează cu satisfacţie -, ca şi cum ar fi mari căpitani de vas, precum Hemcea, sau bandiţi, precum Şandru. Toţi sunt, în fapt, nişte dezrădăcinaţi, nişte coji.

Blocada nu e numai cea exterioară, politică, e mai ales cea interioară, a sevei care nu mai poate urca în trunchi din cauza lipsei rădăcinilor înfipte într-o ţărână roditoare. Romanul lui Pavel Chihaia e, într-un fel, o rafinare a temei dezrădăcinării din literatura sămănătoristă. Blocada e, astfel, înrudit mai puţin cu Mateiu Caragiale şi mai mult cu romanele lui Mircea Streinul. Ştiu că, pentru cei hotărâţi să vadă în el un roman estetizant, afirmaţia mea poate părea păşunistă. Păşunist-expresionistă, cel mult. Dar apoi, dacă ne gândim, va veni o vreme când firul ierbii va sparge din nou asfaltul politichiei şi estetismului aporetic şi păşune se va întinde peste tot unde acum e beton, asfalt şi oţel. Şi Pavel Chihaia se va dovedi din nou "de actualitate". Chiar şi sub "un cer nou".

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!