Cultură şi viaţă religioasă

Centrul de greutate al creştinismului se situează în viaţa sufletească a oamenilor. Iar dacă extindem sfera vieţii sufleteşti, ea se împlineşte în sfera spirituală. Aici, în suflet şi în spirit acţionează învăţătura creştină. Dar tot în suflet şi în spirit îşi are sediul şi cultura. Este de neimaginat o viaţă în suflet şi în spirit conformă cu demnitatea umană, care să nu simtă nevoia unei ancorări religioase. După cum este de neimaginat că ea ar putea să acorde o importanţă minimă culturii. Încât, din punct de vedere structural, adică al elementelor constitutive fiinţei umane, religia şi cultura au o sumă de contingenţe, care îngreunează mult o delimitare a domeniilor lor de manifestare.

Această delimitare este mult mai uşoară dacă o facem din punctul de vedere al finalităţii care revine atât religiei, cât şi culturii.

Religia cuprinde o concepţie despre viaţă, dar ea îşi găseşte expresia specifică într-un ansamblu de norme, de modalităţi de trăire cotidiană, dar în acelaşi timp şi în chip precumpănitor ea este o legătură directă cu Dumnezeu. Nu e mai puţin adevărat că doctrina religioasă oferă un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Şi fără voia ei, ea trebuia să abordeze preocupări de ordin metafizic. Or, şi cultura oferă o concepţie despre viaţă, şi ea procură un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Însă, în vreme ce religia este un drum, şi singurul care începe de pe pământ şi sfârşeşte în viaţa viitoare, aducându-1 pe om înaintea lui Dumnezeu, realizând aşadar o relaţie de subordonare a omului faţă de Dumnezeu, cultura are ca domeniu de predilecţie operele minţii şi ale spiritului, făcând din ele o finalitate a efortului intelectual, dar nu şi o posibilitate de mântuire, sarcină care revine religiei. În esenţă, religia se defineşte prin lucrarea ei de mântuire a persoanei umane, iar cultura îşi rezervă opera de orientare a spiritului în ansamblul realizărilor lui. Mai departe, Biserica şi credinţa găsesc în cultură un material indispensabil lor, ca informaţie, şi nu mai puţin ca o disciplină de dezvoltare intelectuală, după cum doctrina Bisericii formează un obiect de studiu pentru cultură, fără ca totuşi simpla preocupare culturală să-i ofere şi o posibilitate de mântuire.

Am relevat această relaţie între religie şi cultură, pentru a preciza punctele comune care le prezintă până la un anumit nivel, dar şi pentru a preciza aspectele finale care le deosebesc.

Creştinismul grupează dogme, cu obligativitatea de a crede în ele, şi precepte obligatorii de îndeplinit. Dubla dimensiune care îl face să fie în acelaşi timp şi credinţă şi morală îi dă posibilitatea creştinismului să opereze în om şi în societate transformări care conduc la crearea unei vieţi noi. Această viaţă câştigă în superioritate, în nobleţe şi în desăvârşire. Ea se hrăneşte dintr-o continuă tensiune de apropiere şi contopire cu fiinţa divină.

Chiar dacă, aşa cum am menţionat mai sus, există zone de despărţire între religie şi cultură, totuşi religia oferă culturii elemente care îi asigură acesteia armonia, îi imprimă o soliditate care o face să înfrunte vremea până la capătul veacurilor. Contingenţele dintre creştinism şi cultură conferă primului şi dreptul şi posibilitatea de a o îndruma pe ultima. De altminteri, creştinismul a creat fundamentele de ordin moral ale omului, singurele care pot să-i asigure o dezvoltare armonioasă.

Pentru o cultură morală

Nu ne putem închipui o adevărată cultură, în divorţ cu creştinismul. Prin esenţa ei, cultura este morală. O cultură despărţită de morală este una dintre căile cele mai sigure de pervertire şi pierzanie ale fiinţei umane. Pentru că sălaşul Bisericii este, în primul rând şi în cele din urmă, sufletul, acesta nu-şi poate găsi în altă parte sprijinul şi călăuza, decât în preceptele ei. Prin faptul că Biserica salvează sufletul, ea salvează totodată şi cultura.

Omul lăuntric care, pe drept cuvânt, este considerat sediul credinţei, un sediu însă care rămâne ca atare şi neviciat numai dacă stă sub puterea şi ocrotirea Sfântului Duh, ajunge să tindă spre desăvârşire prin relaţia lui cu Biserica. Nu există în lume o altă forţă care să imprime culturii proprietăţi de însănătoşire a societăţii, mai mare ca aceea a Bisericii.

Nu numai că omul lăuntric este zona de înfrăţire a omului cu Biserica, dar el atestă prezenţa lui Hristos în om. Convertirea omului, transformarea lui interioară prin decizia şi aspiraţiile noastre de a trăi conform liniei creştine, reprezintă momentele iniţiale în zidirea adevăratului om creştin. Ele pot fi o chezăşie a mântuirii lui.

Trebuie să spunem că activitatea culturală, subminată însă de vicii, este expusă sterilităţii. Antichitatea prezintă acest tip de cultură, care dacă nu ar fi fost oprit, el devenea o piatră de moară în dezvoltarea civilizaţiei, precum şi în realizarea destinului uman. Omul antic, care a excelat în realizări culturale, era mai puţin pregătit să-şi dobândească mântuirea, iar în multe cazuri ignora această cale.

Creştinismul este acela care a stopat procesul de degenerare a lumii antice, insuflându-i virtuţi, printre care unele erau necunoscute societăţii de atunci.

Exilarea lui Dumnezeu

Milostenia, sinceritatea, castitatea, pudoarea, puritatea, demnitatea, erau practicate capricios şi fără legătură cu nevoia omului de a-şi împlini destinul, nevoie care nu se poate realiza în afara efortului de mântuire. În contextul unei societăţi primejduite de mari racile morale şi ameninţate de disoluţie, Biserica vine cu un mesaj salvator. Ea insuflă societăţii o sete de regenerare morală şi axare spirituală care face din ea o cetate a lui Dumnezeu şi o comuniune a sfinţilor. Ar fi o greşeală să se creadă că religia creştină neagă instituţiile acestei lumi. El le consideră necesare, dar le dăruieşte cu spiritul său purificator şi dătător de viaţă nouă, descoperă o înaltă înrudire între omenire şi Dumnezeu, conform ideii că Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, transfigurând astfel lumea veche şi cultura ei.

Divorţul dintre cultura modernă şi Dumnezeu a fărâmiţat cultura într-o puzderie de individualisme, lipsite de înţelesul înalt al unităţii spirituale. Speculaţiile omului modern, care năzuiesc spre o iluzorie autonomie spirituală, sunt pândite de o moarte sigură. Trăim un grav proces de secularizare a forţelor spirituale, antrenate într-o separare a tuturor domeniilor de viaţă socială şi culturală, creând goluri şi abisuri între ele şi tentându-le la autonomii care, în aparenţă sunt un câştig, dar în realitate un eşec. Gravitatea acestei tendinţe nu stă numai în autonomia raţiunii şi a câmpurilor de viaţă culturală şi spirituală, ci în faptul că lumea în totalitatea ei este concepută ca un organism care vrea să trăiască prin el însuşi, exonerat de protecţia lui Dumnezeu. Urmările sunt incalculabil de primejdioase. În primul rînd se ajunge la o retranşare a omului în imanenţă şi la un fel de expediere a lui Dumnezeu într-o nebuloasă transcendenţă. Această concepţie denumită deism îl vede pe Dumnezeu ca pe un fel de bobârnac care a pus lumea în mişcare pentru ca aceasta să se emancipeze şi să-şi găsească drumul singură, scutită de conducător. În intimitatea ei, o asemenea concepţie ascunde un ateism latent pentru că lumea ca existenţă propriu-zisă nu-1 mai conţine pe Dumnezeu şi prezintă toate semnele unei autonomii totale. O altă faţetă a acestei concepţii a condus la teoria evoluţionistă, ambiţionând să explice apariţia şi dezvoltarea vieţii pe pământ numai prin cauze naturale, fără intervenţia creatoare a lui Dumnezeu.

Secularizarea culturii poartă o amprentă mecanicistă pentru că se sprijină pe o relaţie inexplicabilă între cauză şi efect.

Izolându-1 pe Dumnezeu în transcendent, omul îşi inaugurează o împărăţie faptică aici pe pămînt. Spre deosebiere de omul evului mediu care nu-şi ajungea sieşi, şi pentru a remedia acest neajuns aspira să se întregească în Dumnezeu, omul modern îşi proclamă autonomia respingând revelaţia divină şi substituindu-se lui Dumnezeu.

Omul, în centrul lumii

Contrar epocii medievale caracterizată prin teocentrism, adică prin aşezarea lui Dumnezeu în centrul lumii, modernitatea este antropocentrică, adică situează pe om în centrul lumii. Ruperea lumii de Dumnezeu nu are urmări nefericite numai pentru mântuirea omului. Urmările sunt vizibile, iar în stadiul actual anevoie de remediat, pentru că Biserica are de înfrînt factori a căror forţă socială se întemeiază în primul rînd pe puterea de seducţie a banului. În cadrul unor libertăţi civice şi morale rău înţelese şi practicate fără discernământ s-a permis infiltrarea în corpul social a unor secte religioase, practici sexuale şi formule de viaţă destinate să dezechilibreze şi să descompună instituţii şi datini pe care Biserica le-a creat de-a lungul multor veacuri. Asistăm la o reeaditare a libertăţilor consecutive revoluţiei franceze - când zdruncinarea instituţiilor creştine şi defăimarea clerului au deschis calea unui libertinaj pe toate planurile de viaţă. Strădania Bisericii de a redresa omul şi societatea, desfăşurată cu precădere după primul război mondial, dar blocată prin instaurarea unor regimuri fără Dumnezeu, încurajate la rîndul lor de alte regimuri care îşi ascundeau ateismul dar îl practicau efectiv, a pregătit ofensiva iconoclastă la care asistăm în zilele noastre. Dacă tot ceea ce s-a dărâmat a fost posibil printr-o îndepărtare de Biserică, atunci se impune cu necesitate ca tot prin Biserică să se reconstruiască şi prin nimeni altcineva.

Pr. Prof. Radu Ilaş

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!