Cazul Bădiliţă

Un incident, la urma urmei minor, de la mijlocul lunii ianuarie, ne împinge să abordăm iarăşi tema relaţiei dintre intelectuali şi Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Chiar şi în treacăt, pe marginea unui caz simptomatic.

Modul diferit de raportare la Sfîntul Sinodul al BOR a provocat, în cele din urmă, ruptura dintre noi şi unul dintre colaboratorii noştri cei mai notorii, Cristian Bădiliţă, pe care l-am preţuit şi l-am considerat prietenul nostru. La acest motiv se adaugă altele, care ţin de atitudinea din ultimul timp a lui Bădiliţă faţă de tot ce este românesc.

Despărţirea n-ar fi iscat valuri publice, dacă Bădiliţă n-ar fi comentat, într-un cotidian (1), pricina de dispută. Aşadar, sîntem îndreptăţiţi nu numai să ne exprimăm poziţia, ci şi să încercăm a devoala mecanismele intime ale purtării lui Bădiliţă.

Dintr-un nume cunoscut doar de inţiaţi, Cristian Bădiliţă a reuşit să devină, în ultimii doi ani, aproape o vedetă a publicisticii româneşti. De-o rîvnă vecină cu disperarea, traduce Septuaginta, scrie poezie, publică jurnale, ţine conferinţe, comentează evenimente politice şi dezbate probleme teologice în ziare populare.

Inevitabil, în această goană după convertirea acumulărilor culturale în capital de imagine, lui Bădiliţă îi scapă deseori esenţialul sau săvîrşeşte greşeli impardonabile (2). Dar asta încă e treaba lui.

De-o bucată de vreme însă, Cristian Bădiliţă nu se sfieşte să-şi exibe, cel puţin săptămînal, repulsia faţă de tot ce este românesc şi ortodox. O groaznică ruşine de a fi român - consecinţă a cine ştie ce afronturi pariziene - i-a odrăslit ura neîmpăcată pentru compatrioţi. Furios pînă la ridicol, izbeşte cu verbul hîd în stînga şi în dreapta. Prin ochii lui Bădiliţă, România apare ca o leprozerie în care a mai rămas loc, poate, pentru milă, dar nu pentru respect. În România lui Bădiliţă nu există performanţă şi, în general, nimic de admirat. Pentru Bădiliţă, aici nu trăieşte nici un intelectual autentic, iar preoţimea ortodoxă nu este decît o şleahtă de profitori analfabeţi şi ticăloşi - cu excepţiile pe care le semnalează sonor, fireşte, pentru credibilitate. Prin contrast, occidentalii sînt serafici purtători ai cunoaşterii, iar clerul catolic - o confrerie exemplară.

Într-un recent articol de gazetă, Bădiliţă vrea să ne pună la punct şi pe noi (3). Izbucnirea sa este motivată de faptul că, în numărul pe decembrie al ROST, dedicat lui Paul Goma, am prezentat volumul Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, de George Enache. În opinia sa, cartea laudă felul în care a înţeles BOR să reziste regimului comunist. Bădiliţă îşi strigă indignarea că într-o revistă care îl omagiază pe Goma - adevărat simbol al luptei anticomuniste - apare şi un text favorabil acestei cărţi. {i, fără vreo remuşcare, Bădiliţă împrumută retorica progresiştilor de ziua a şaptea şi trînteşte concluzia: ortodocşii sînt legionari. "Silogismul" este aiuritor: îl apărăm pe "Patriarhul Roşu" Iustinia Marina din motive ideologice, "de dreapta" (spunînd adevărul despre ce a făcut bun şi unde a greşit în Biserică); asta face parte din misiunea noastră de "reabilitare a unui Sinod politicianist"; deci cine apără ierarhia bisericească este legionar. În aceeaşi logică, Bădiliţă mai aruncă la final o gogomănie. "Cînd ne-am apucat de traducerea Septuagintei în româneşte m-am rugat în sinea mea nu pentru convertirea ateilor, ci pentru dezideologizarea cuiburilor islamiste din BOR. Se pare că Domnul nu mi-a ascultat rugăciunea. Deocamdată" - scrie el.

Cristian Bădiliţă ştie foarte bine cine sîntem, dar foloseşte dezinformarea şi etichetarea ideologică (pe care altfel o combate stăruitor) pentru a ne ştirbi credibilitatea. Cu astfel de manevre încep linşajele morale la noi.

În fapt, ce ne desparte fundamental de Bădiliţă este poziţionarea faţă de Sfîntul Sinod al BOR. Noi încercăm, prin demersuri jurnalistice, să ajustăm realitatea vieţii bisericeşti la adevărul creştin-ortodox; Bădiliţă vrea să decupeze, printr-o critică virulentă, realitatea vieţii bisericeşti după calapodul unei ideologii la modă, cu destui adepţi inclusiv în BOR. Noi observăm critic, din interiorul Bisericii, faptele sinodalilor (4). El comentează tendenţios acţiunile Sinodului din afara Bisericii. Căci, deşi îi aparţine prin botez, Bădiliţă se plasează în afara BOR prin discurs şi atitudine (5). De aceea spunem că Bădiliţă e un caz simptomatic. Nu este singurul intelectual care se consideră ortodox dar uzează de critică pentru a provoca daune Bisericii, nu pentru a determina îndreptarea unor neajunsuri.

Ce nu înţelegem la Bădiliţă este incompatibilitatea dintre preocupările sale intelectuale şi sufleteşti - din care şi-a făcut carte de vizită - şi prestaţia publică. Cum poţi să-i studiezi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care propovăduiesc credinţa şi iubirea, şi să dai dovadă de atîta orgoliu şi de atîta răutate?

În ciuda loviturilor haotice, asalturile lui Cristian Bădiliţă au însă o coerenţă care presupune că sînt generate de ceva mai mult decît doar de silă, duşmănie sau nevroză. Fapt este că odată cu înmulţirea izbînzilor literare, Bădiliţă îşi intensifică atacurile şi devine un tot mai vizibil purtător de stindard al sincretismului religios.

Claudiu Târziu

1. "Mistica proletarului de dreapta", Averea, 24 ian. 2006

2. Dacă va fi nevoie, ne vom opri la cîteva dintre erorile majore pe care le-a comis în texte pe care, probabil, le consideră de căpătîi pentru opera sa.

3. Poate nu e lipsit de interes că Bădiliţă a rupt zgomotos, în ultimii doi ani, şi colaborările de la revistele "Convorbiri literare", "Idei în dialog" şi "Adevărul Literar şi Artistic" tot din cauza unor diferenţe de opinie. Iar directorului ID, H.-R. Patapievici, îi aducea exact acuzaţiile vehiculate de vechii adversari ai acestuia, principala fiind că este membru al unui "grup de prestigiu" care face legea în lumea culturală în dauna valorilor veritabile. Bădiliţă uită că a fost ajutat să se afirme chiar de "grupul de prestigiu" pe care acum îl atacă şi în centrul căruia ar fi Andrei Pleşu.

4. Stau mărturie numeroasele articole despre Biserică pe care le-am publicat de trei ani încoace.

5. La un moment dat, C. Bădiliţă ne-a cerut ultimativ să declanşăm o campanie împotriva PF Părinte Patriarh Teoctist, altfel ameninţînd că nu mai colaborează la ROST. Evident, n-am cedat, iar el, după cîteva luni de tăcere, a revenit printre colaboratori, dar n-a renunţat la gîndul său.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!