Omagiu Elisabetei Rizea

Cît de puţin se vorbeşte, din păcate, despre rezistenţa anticomunistă din România! Cîti români cunosc faptul că rezistenţa anticomunistă din munţi a fost cea mai îndelungată dintre toate ţările aflate sub ocupaţie comunistă? Cîte manuale povestesc despre eroii luptei fără speranţă a partizanilor din munţi? Cîţi părinţi le vorbesc copiilor lor despre cei care au luptat împotriva comuniştilor, cu arma în mînă, pînă la începutul anilor '60?

Numele lor, din păcate, sînt mult mai puţin cunoscute decît numele celor care i-au prigonit. Pilda lor este necesară pentru aceia care se îndoiesc de virtuţile combative ale românilor. Este drept că ei au fost puţini prin comparaţie cu forţele cărora li se opuneau şi nu au reuşit să abată istoria de la traiectoria ei atît de potrivnică destinului românesc. Dar, spre deosebire de putere, eroismul nu este întotdeauna de partea celor care înving. Victoriile, pînă la urmă, nu se judecă numărînd morţii de pe cîmpul de bătălie, ci mersul istoriei. Iar din acest punct de vedere putem socoti că învinşii, ucişii, încarceraţii şi torturaţii anilor ‘50 sînt, de fapt, adevăraţii învingători.

Pentru ceea ce a făcut în perioada rezistenţei franceze, Jean Moulin este, după Ioana d'Arc, martirul care se află pe buzele tuturor francezilor. Ce ştim noi astăzi şi cum îi preţuim pe martirii rezistenţei anticomuniste? România a avut cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. |n România au activat 19 centre de rezistenţă, dintre care unele au luptat pînă la începutul anilor ‘60. Ele au fost răspîndite pe întreg teritoriul ţării, cuprinzînd mii de luptători din categorii sociale diverse, de la ofiţeri ai armatei române, pînă la preoţi, intelectuali, muncitori şi ţărani. Ultimul partizan din România a fost un ţăran, Ion Bânda, împuşcat de Securitate, în munţi, în Banat, în anul 1962. N-aţi auzit de el, nu-i aşa?

Am crescut la Focşani, în Vrancea. |n istoria acestor locuri ar trebui să se vorbească despre grupul Vrancea al ofiţerului Mihai Timaru şi al fraţilor Ion şi Cristea Paragină, grup care a activat în anii 1948-1951 şi ai cărui membri, atunci cînd nu au fost ucişi în ambuscade sau executaţi în detenţie, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, fiind eliberaţi abia în 1964. Ar trebui să se vorbească despre rezistenţa ţăranilor de la Răstoaca, Suraia şi mai ales de la Vadu Roşca, unde împotrivirea lor a lăsat în urmă, în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1957, nouă morti şi 48 de răniţi. Am învăţat la şcoala despre Vasile Roaită, care a fost împuşcat în timp ce trăgea sirena Uzinelor Griviţă şi care din martir comunist s-a transformat în agent al Siguranţei. Dar în manuale nu scrie şi nimeni nu ştie nimic despre Ene (Ionuţ) Cristea, care a tras clopotul la Vadu Roşca pentru a chema ţăranii la răzmeriţă şi care nu s-a oprit, murind cu mîinile încleştate pe frînghie pe cînd clopotniţa era ciuruită de mitraliere.

Pentru a conştientiza toate acestea e nevoie nu doar de smerenie şi de o bună informare, este nevoie de voinţă politică şi de gesturi politice pe măsură. Cred că un astfel de gest ar fi ridicarea, în fata Casei Presei, a statuii Elisabetei Rizea, chiar pe postamentul pe care comuniştii îl aşezaseră pe Lenin.

Elisabeta Rizea este un simbol al dragostei de libertate tocmai pentru că a fost o femeie simplă, crescută creştineşte într-o familie de ţărani şi a fost condamnată la moarte pentru credinţa ei. A fost torturată, ţinută în lanţuri, a supravieţuit tuturor acestor cruzimi, şi-a trăit martiriul cu demnitate şi bătrîneţile cu discreţie. Singura ei apariţie publică a fost alături de Regele Mihai, care a vizitat-o la ea acasă şi căruia Elisabeta Rizea i-a purtat devotament toată viaţa. Elisabeta Rizea a murit în 2003. S-ar putea crede că e prea devreme pentru a-i cinsti memoria în acest fel. Tocmai de aceea, însă, pentru că ea face parte - aşa cum sînt şi tinerii ucişi în 1989 - din morţii noştri cei noi, sîntem cu atît mai răspunzători prin ceea ce facem. De aceea socotesc că acest gest monumental, şi la propriu, şi la figurat, ar trebui făcut.

Există un grup de iniţiativă care strînge fonduri pentru ridicarea acestui monument dedicat Elisabetei Rizea. Faptul că această iniţiativă a fost demarată acum mai mulţi ani şi încă nu a fost finalizată este o vină care apasă pe umerii noştri. Este momentul ca Guvernul, Primăria Capitalei să intervină, să acopere diferenţa de bani şi monumentul acesta să fie realizat cît mai repede.

Varujan Vosganian

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!