Eminescu la Mănăstirea Neamţ

"Eminescu la Mănăstirea Neamţ" este o istorisire din anul 1906, a doctorului Rudolf Şuţu, publicată în volumul De toate apărut la Iaşi în aprilie 1909, exemplar pe care l-am descoperit întâmplător, căutând date privitoare la implicarea medicilor în societăţile literare ale sfârşitului de secol XIX, în cadrul Bibliotecii Centrale Universitare "Mihai Eminescu" din Iaşi.

După cum spune şi titlul, cartea cuprinde diverse însemnări adunate din diverse caiete, meditaţii despre sacrificiul christic, moarte, fericire, despre datini, câteva schiţe, mici povestiri, dar şi probleme ce privesc istoria unor locuri, societăţi culturale ("Amicii artelor"), analiza unor evenimente politice din societatea moldovenească a primei jumătăţi a secolului XIX, premergătoare anului 1859, presa culturală ieşeană şi nu în ultimul rând "Aniversarea Unirii Principatelor Române", capitol dedicat sărbătoririi în anul 1909 a "jumătate de veac de la îndeplinirea celui mai însemnat act pentru ţara noastră".

Pagini numeroase sunt acordate Mănăstirii Neamţ, loc unde dr. Şuţu a petrecut mult timp, ce i-a îngăduit să se aplece asupra unor fapte ce ţin de istoricul Cetăţii Neamţului, de vechea şcoală a mănăstirii, povestea agheazmătarului, a peceţii de alun din anul 1374 din vremea stareţului Domeţian, precum şi a patrimoniului cultural al mănăstirii.

Dat fiind că Mănăstirea Neamţ a reprezentat şi locul unde Eminescu, încercat de "o boală ce nu l-a lăsat în odihnă până la sfârşitul vieţii sale", a fost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887, sau cum aminteşte Cornelia Emilian (protectoarea Henrietei şi a lui Mihai în lunile de suferinţă) într-o scrisoare, "acolo Eminescu a stat de cu toamnă până în primăvară…", dr. Şuţu, afirmă că "împins de curiozitatea de a afla tot noi lucruri despre viaţa acestui om, m-am pus cu toată inima să răsfoiesc minţile acelora ce l-au apucat, pe aici, doar mi-or spune ei ceva nou".

"A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi", scrie dr. Şuţu. În registrul bolniţei, după cum se ştie, era consemnat: "Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi", diagnostic: delirium tremens (scris după ce acela de manie furibundă fusese şters).

Aminteşte la începutul relatării faptul că "se povestesc multe pe socoteala lui Eminescu, cât timp a stat la ospiciul de alienaţi din M-rea Neamţ", încât multe din amănuntele care s-au dat privitoare la modul cum îşi purta zilele, au fost fără temei.

Se trezea la 5 dimineaţa, "pe tăcute" se îmbrăca, păşind uşor să nu-i trezească pe ceilalţi bolnavi ("cât era de bun în nebunia sa") şi ieşea la aer, "nu putea suferi odaia", plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, "şoptind mereu" vreme de cinci ore neîntrerupt, când, obosit, şi la chemarea clopoţelului, mergea, cu ceilalţi bolnavi la dejun.

Având în faţă cana cu apă şi lingura din lemn, "care închipuiau tacâmul fiecărui bolnav", la masa lungă aşezată în timpul verii în curte, lua loc şi Eminescu, privind zilnic aceleaşi scene în care din pricina unei porţii mai mari sau a unei bucăţi de pâine, se iscau adevărate lupte între bolnavi. "Eminescu mânca foarte puţin" şi fiind impresionat, dar şi pentru a nu mai asista la asemenea scene şi a nu le mai auzi gardienilor "răcnetele sălbatice", din "mizerabila" sa porţie, dădea adesea celorlalţi. La acestea mai amintim şi mărturiile Corneliei Emilian şi a lui Titu Maiorescu, despre modul său de a se alimenta: "La masă, dacă-i dădeai lingura în mână, mânca, iar altfel stătea şi se uita…" sau "adesea se hrănea numai cu narcotice şi excitante, abuz de tutun şi de cafea, nopţi petrecute în citire şi scriere, zile întregi petrecute fără mâncare şi apoi deodată la vreme neobişnuită după miezul nopţii mâncare şi băutură fără alegere şi fără măsură".

Când îi era foame, se "pitula" prin spatele spitalului, sărea gardul şi în fugă păşea pârâul Nemţişor şi străbătea câmpul până la crâşmă, unde cumpăra o jumătate de pâine şi un pahar cu vin. "Mai mult îi tihnea acestea, aşa pe negândite decât dejunul din grădină." După o astfel de masă, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac – "singurul său prieten, singura sa mângâiere în acest pustiu" – se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată privea spre văzduh… Se spune că Eminescu stând odată aşa, un bolnav scăpat din "fiare şi stăpân pe libertate", dorind să sară cerdacul l-a trântit pe podea. "Lui Eminescu nici nu-i păsa. El rămase aşa cum a vrut nebunul. Doar dacă, după o clipă de pauză în noianul acela de gânduri, el, poetul nebun s-ar fi întrebat de ce această schimbare de loc."

Pentru a-i mai linişti, erau aduşi pe la orele 6 din nou la masă bolnavii. Dar Eminescu se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. "Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!"

Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, "începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii". Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea "durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi". "În poiana tăinuită blânde zboară dungi de lună / Când departe-n munţi şi codri duios buciumul răsună." Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca înainte de a se culca să audă glasul buciumului, neputând adormi "decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou"… Somnul venea pe la orele 2 ale nopţii. "Până s-adoarmă însă, cerca versuri."

"Nu-i vorbă, câte gândiri eterne n-au rămas din fugitivele bolnavului de la M-rea Neamţ."

Această relatare privitoare la internarea lui Eminescu de la Mănăstirea Neamţ, o prezint nu atât că s-ar constitui într-o noutate, ci datorită faptului că este scrisă de către medicul-scriitor Rudolf Şuţu în urmă cu un secol, acesta creionând un emoţionant portret al poetului într-un mediu terifiant, în contrast cu cele scrise în revista medicală "Spitalul", nr. 11 / 1903, de către dr. Panaite Zosin, care oferea o imagine dureroasă a acelor vremuri ale lui Eminescu. Doctorul Zosin susţinea în acel material ca unică probă asupra perioadei cât Eminescu a stat la M-rea Neamţ, relatarea unui gardian care-l supraveghease când "avea perioade de mare agitaţie, se lovea de pereţi şi de balcoane, îşi cauza răni, nu dormea, uneori mânca foarte puţin, se murdărea, făcea figuri şi murdărea pereţii cu excremente". Cu toată acestea, Zosin face totuşi distincţie între valoarea lui Eminescu, "negreşit croit dintr-o stofă, ce nu se întâlneşte pe toate cărările" şi boala sa.

Închei cu cele scrise în 1875 de Eminescu în "Archeus": "În starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfâşie sufletul şi-i brăzdează faţa... din contra, dureri reale în sensul nostru îl găsesc nesimţitor... Nu avem criteriu... Nu ştim dacă ştim ceva... O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om seamănă mai mult ori mai puţin... Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu ce-l combaţi ? ... Cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept ? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirii noastre... numai c-a lui e izolată, pe când a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea. ... Poate că noi nu facem alta decât visăm într-un fel şi el într-altul..."

Richard Constantinescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!