Politica, între nea Ion şi Zeus

Vechile turnuri de apărare ale politicii româneşti postdecembriste încep să se clatine. A căzut reduta care a străjuit până acum Cotroceniul, Ion Iliescu, se pare că nici pupilul său cel mai apropiat, Adrian Năstase, nu se simte prea comod.

Când scriu aceste rânduri, presa urlă la propriu în furtuna declanşată de "operaţiunea mătuşa". Două săptămâni în care chipul lui Adrian Năstase s-a lipit de zeci şi sute de ori de ecranul televizorului şi de hârtia tipografică, perioadă în care presa a scormonit cum nu se poate mai bine dedesubturile moştenirii. Se aude că "mătuşa" ar fi un fel de cuvânt de ordine, o parolă de recunoaştere prin mahalale, prin cârciumi, pe oriunde omul simplu îşi plimbă tristeţea, frustrările şi dorinţa de a mai bârfi pe seama marilor zilei. Într-un fel, valul acesta uriaş este contraponderea popularităţii pentru orice personalitate. Uneori, oricât de bine ţi-ai construi imaginea, publicul te vânează în călcâiul lui Ahile şi rămâi în istoria orală deformat, dar bine conturat de momentul de slăbiciune dovedit. Adrian Năstase este victima operaţiunilor de imagine de până acum, care l-au coafat ca arogant, misterios, distant, rece, calculat, viclean. Dacă era numai aşa, nu ajungea aici. Din păcate, el răzbună o încercare de a construi o imagine deliberat nepopulară, o disciplină a distanţei de vulg care i se potriveşte şi natural, dar este şi croită cu bună ştiinţă.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă nu s-ar fi înghesuit cu dificultate în această hlamidă specială, Năstase ar fi avut mult mai multe şanse să scape nevătămat din furtună. Dar publicul, care trece cu vederea scăpările inşilor "simpatici", nu suportă defel alunecările celor mai scorţoşi. E un fel de a vedea relaţia cu elita pe care cei care ne conduc ar trebui să-l ia în seamă. Traian Băsescu e departe de a fi un politician imaculat. A avut şi el parte de scandaluri. Casa din Mihăileanu a rămas însă în urmă, iar "blondele" de la Cotroceni s-au scufundat într-un dulce anonimat, după ce au părăsit palatul prezidenţial. Deocamdată, tunurile sunt toate pe Năstase. Operaţiunea în sine are părţi bune şi părţi rele. E, desigur, o manevră de imagine până la un punct. De aici înainte, având în vedere că se caută mari corupţi şi mari scandaluri, putem arăta Europei civilizate că avem scandaluri mari; ce să ne dorim mai mult decât un fost prim ministru şi actual preşedinte de Cameră băgat la colţ într-o afacere de acest fel, alături de un fost ministru de prim rand, actual şef la capitală al partidului de opoziţie cel mai mare? S-au şi auzit primele ecouri favorabile dispre Vestul continentului. Cei care ne criticau de zor în forurile europene fac acum ochii mari şi sunt convinşi, cât de cât, că lucrurile se mişcă spre bine. Aşa o fi? Să sperăm că Europa nu se înşală. Totuşi, nu e bine să cădem în iluzia că mazilirea lui Năstase va rezolva problemele de fond ale ţării. Am mai scris-o şi în altă parte, Năstase nu e în nici un caz întruchiparea răului în politica românească. Nu e nici fată mare, dar nici dracul gol. Dacă vrem să fim siguri că lucrurile vor merge mai bine, nu e suficient să retezăm capul unui politician, trebuie să îmbunătăţim sistemul în ansamblu. Impresia din ultimii ani că PSD-ul e cel mai nociv partid are multe motivaţii, dar iarăşi e perfidă, căci ne poate păcăli. Eventual, cei care credeau asta îşi întăresc afirmaţiile prin ideea că PSD-ul era moştenitorul PCR-ului şi că ăsta era un motiv în plus să facă figură odioasă. Nimic mai fals decât această gândire geometrică, simplistă, prin ricoşeu. S-a văzut, de altfel, câte parale au făcut la guvernare anticomuniştii conduşi de PNŢ-c.d. şi de Emil Constantinescu. Nu mai trebuie să ne amintim! PSD-ul a fost nociv nu în virtutea vechilor sale nostalgii comuniste (întruchipate, nu-i aşa, de Ion Iliescu), ci în virtutea caracterului de partid-stat. Fiind singurul partid cu greutate (atât de greu, încât din el au ieşit şi PD-ul actual, dar şi facţiuni PNL-iste), era normal ca pe umerii lui să apese păcatele majore ale guvernărilor proaste. Dar nici acest din urmă caracter nu i se poate imputa şi nu e singura cauză a relelor. Faptul că a fost partid-stat nu e în sine, un rău. Partidul unic poate fi mai eficient decât coaliţiile sau sistemele bipartinice. Iarăşi ne întoarcem la coaliţia CDR-istă pentru a proba o atare aserţiune, în cazul României recente. Problema fundamentală este aceea a oamenilor care compun partidul. Dacă PSD-ul ar fi fost un partid serios de cadre, indiferent cât de "fost" comuniste erau ele, el ar fi putut gestiona mult mai bine guvernarea. De altfel, până la un punct, eficienţa sa la guvernare s-a datorat tocmai vechilor cadrişti comunişti, gen Cozmâncă, pe care exerciţiul administrativ îi transformase în birocraţi de care Max Weber ar fi fost mândru, în ciuda culorii roşii a drapelului pe care-l cinstiseră înainte. Aşadar, nu unicitatea sa ca partid stat, nici fosta culoare politică a celor care-l compuneau nu au avut o mare importanţă. Problema a apărut atunci când liderii din eşalonul al doilea, de genul lui Adrian Năstase, au încercat să păcălească actul de guvernare în favoarea unui semimandarinism balcanic. Adică au încercat să iasă din tiparul de cadre al căror prizonieri fuseseră până atunci. Disciplina de partid, înţeleasă în spirit cazon-comunist, nu concepe nici averile prea mari, nici alunecările aristocratice, nici fumurile bizantine. Partidul e o maşină şi trebuie alimentată cu cadre. Adrian Năstase a crezut că, odată cu venirea lui la conducere, PSD-ul va fi altceva. Şi, într-adevăr, până la un punct, a şi fost, dar spiritul vechiului partid s-a răzbunat. Nu cred ca greşesc mult dacă spun că Adrian Năstase cel din ultimii doi-trei ani şi-ar fi găsit mai bine locul la PNL sau chiar la PD. Această inadecvare între liderii cu ştaif şi partidul moştenitor al PCR-ului se vede cel mai bine azi, când vechiul lider, Ion Iliescu, nu mai are resursele de altădată. De fapt, PSD-ul nu e condamnat să dispară, aşa cum cred unii, dar e condamnat să-şi găsească urgent un cap pe măsură, pe care să şi-l asume cu disciplină cât mai strictă. Altfel, riscă să alunece pe panta derizoriului total. Deja sunt semne clare în acest sens.

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!