Reforma şcolii româneşti trebuie reluată. De la bunul-simţ

Greva profesorilor mi-a readus în atenţie şi mie, mai mult decât oricând, tarele educaţiei în România. Totuşi, poate n-aş fi abordat subiectul, dar, într-un dialog cu unii dintre elevii mei, m-am convins că reforma în şcoala românească trebuie să înceapă cu lucrurile elementare. Cum este, de pildă, disciplina – nu cea aberantă, a sistemului comunist, ci aceea a educaţiei şi a bunului simţ. Este doar una dintre valorile la care trebuie să ne întoarcem.

Într-o discuţie cu elevii, mi-am manifestat nedumerirea că aceştia nu au politeţea dialogului, nici între ei, nici cînd vorbesc cu un profesor. Se reped cu vorba, haotic, neascultînd, ci fiind mereu nerăbdători să-şi spună punctul de vedere, chiar riscînd să nu se mai înţeleagă nimic. Le-am spus că pe cînd eram elev nu-mi permiteam să mă adresez unui profesor neîntrebat sau fără să-i cer acordul, necum să vorbesc "peste el". Mi-au răspuns la unison: "Da, dar atunci era comunism!". Am realizat că ei nu fac diferenţa între cenzura impusă din afară şi autocrontrolul impus de bunul-simţ. Evident, nu este vina lor, ci a sistemului. Încercând să le arăt diferenţele, le-am spus că în timpul Revoluţiei eram elev de liceu şi că am fost bucuros să pot scăpa de uniformă şi de numărul matricol. Am adăugat că nu mi-am schimbat nici astăzi părerea că este greşit să încerci nivelarea conştiinţelor şi a personalităţilor (deşi, pentru liceele de tradiţie, uniforma a reprezentat întotdeauna o mândrie). Dar că asta nu are nici o legătură cu respectul pe care îl aveam şi pe care îl păstrez pentru dascălii mei.

Parte din vină este şi a profesorilor de azi. Unii profesori tineri "se bat pe burtă" cu elevii, pentru a fi "populari" şi mai "apropiaţi de elevi". Oricât de democraţi am fi, totuşi există o distanţă între elev şi dascăl. Este distanţa dată de respect, care creează autoritatea.

Vinovaţii

Evident, această distanţă nu trebuie să devină o barieră, dar nu trebuie uitat că dascălul educă, iar elevul este cel care trebuie educat, modelat (ţinând cont, fireşte, de individualitatea sa). Elevii au un rol şi un loc în şcoală şi în societate, pe care, din păcate, nu îl mai înţeleg. Mulţi dintre ei nu mai au modele şi repere morale, limite în comportament, iar unii dau dovadă de o lipsă de responsabilitate incredibilă. Vina trebuie împărţită. Pe de o parte, este a părinţilor, care au transmis elevilor ideea că doar banul contează, indiferent cum îl obţii. Pe de parte parte, a profesorilor, care acceptă resemnaţi situaţia. Cea mai mare parte din vină aparţine însă sistemului, care, prin intermediul autorităţilor, şi-a arătat adevărata "apreciere" faţă de profesori în timpul recentei greve. Comportamentul faţă de profesori a ministrului care în timpul lui Ceauşescu se ocupa să controleze camerele studenţilor transilvăneni, ca şi a celui care şi-a dat concursul la "privatizarea" siderurgiei hunedorene a întrecut orice limită a lipsei de bun simţ. A fost nevoie de o grevă pentru ca cineva să sesizeze că securitatea în şcoli nu există şi că profesorii sunt bătuţi de derbedei, chemaţi uneori de elevi, care intră în şcoală nestingheriţi, ca pe tarlaua comunală. Această nepăsare faţă de educaţie a devenit cronică în România după 1945, iar în ultimii 16 ani, lucrurile, pe alocuri, s-au înrăutăţit.

Dar oare care sistem democratic nu ar încerca să dea tinerelor generaţii percepţia corectă asupra flagelului comunist şi să le educe în spiritul receptării valorilor trecutului? Evident, doar unul în ale cărui puncte-cheie tronează tocmai foştii reprezentanţi şi susţinători ai sistemului comunist, precum şi urmaşii lor (de sânge şi politici).

Comuniştii de ieri, educatorii de astăzi

În decembrie 1989 aveam 17 ani şi credeam că sunt un privilegiat al sorţii – care părea să îmi ofere libertatea. Ce s-a împlinit din idealurile tinerilor care s-au jertfit atunci? Libertatea obţinută este o iluzie. Adevărul ne-a rămas ascuns. Democraţia noastră este "originală" adică schilodită. Societatea mai are de parcurs ani nenumăraţi pînă la normalitate.

Tinerii au ieşit în stradă în decembrie ’89, dar nu ei au luat puterea. Nu ei conduc destinele societăţii româneşti, ci tot bătrânii politruci şi securişti, sau informatori ai acestora. Comuniştii şi securiştii au afaceri mari, dirijează trusturi media, conduc ministere, dau legi, ne "pregătesc" viitorul. Evident, nici învăţămîntul nu scapă de acest control al foştilor. Nici un tînăr nu deţine vreo poziţie importantă fără să fie controlat de un bătrîn înrăit în comunism. Iar dacă vreunul dintre junii ajunşi într-un scaun mai înalt se revoltă, o păţeşte. Cât timp ei vor fi la cârmă şi vor controla destinele tinerilor, nu vom putea însănătoşi societatea românească.

Un partid al oamenilor tineri şi necompromişi este stringent necesar dacă noi, cei încă tineri, dorim ca măcar descendenţii noştri să trăiască într-o lume definitiv scăpată de minciuna comunistă. Pînă acum, toate încercările de a construi o astfel de forţă politică au eşuat, din pricina neîncrederii din societatea românească (bine întreţinută de sistem) faţă de orice nouă iniţiativă politică, a inerţiei caracteristice românilor, dar şi a lipsa de educaţie.

Educaţia în şcoală şi în afara şcolii

Aici voiam să ajung. Nimic bun nu va fi posibil în România viitorului, dacă nu investim în educaţie. Recenta grevă a profesorilor a arătat o parte din tarele sistemului educaţional românesc. Nu pe toate însă. Nu este suficient să dotezi şcolile şi nici să motivezi financiar profesorii. Criza din educaţie are cauze mai adânci. Ele ţin nu atât de procesul de învăţământ, cât de lipsa unei viziuni la nivel central asupra educaţiei. Poate că statul român va începe să investească în învăţământ, dar eforturile vor fi inutile, dacă nu va investi şi în educaţie (ministerul se numeşte "al educaţiei", dar de fapt se ocupă doar de învăţământ). În şcolile din România nu se mai face educaţie; şi asta pentru bunul motiv că, la nivel de stat, nimeni nu ştie ce ne propunem, unde dorim să ajungem. Nu există o strategie educaţională la nivel central. ştim doar că vrem să fim democraţi, toleranţi, să valorizăm libertatea individuală şi iniţiativa personală. Este ceva, dar nu suficient. Mai ales că mulţi dintre cei care se presupune că ar trebui să înveţe pe alţii habar nu au cu ce se mănâncă aceste concepte. Le folosesc - ca pe cuvintele purtătoare de coadă ale poetului naţional - fără a le înţelege. Şi chiar dacă ar face-o, acestea pot dezvolta capabilităţi necesare şi folositoare unui individ, iar nu unui stat, pe termen lung. Pentru ca statul să beneficieze de investiţia făcută, ar mai trebui câte ceva. Şi anume chiar apelul la conceptele de stat, de naţiune, apelul la tradiţii. Fără cultivarea acestor concepte în trecut nu am fi avut niciodată România Mare, nici lupta anticomunistă din munţi. Or statul român de astăzi, pe cale de a se integra pe deplin în structurile euro-atlantice, se fereşte cât poate de aşa ceva. Cuvântul "naţionalism" a căpătat un sens peiorativ, şi pare că în curând şi cuvântul "naţiune" va deveni desuet. Iar starea de anarhie (accentuată de nesfârşitele şi contradictoriile "reforme") din învăţământ nu reprezintă decât reflexia confuzei din capetele membrilor clasei politice româneşti în această privinţă. Să nu uităm că educaţia nu o face doar şcoala, ci şi părinţii şi societatea. Să-i înţelegem pe părinţi, că abia mai fac faţă la "meandrele concretului" din economia de piaţă şi să înţelegem şi că societatea este încă bulversată de şocul adaptării la capitalismul sălbatic. Iar tinerii de azi nu au ca "avantaj" acea presiune continuă şi tot mai puternică pe care sistemul totalitar o exercita asupra lor în 1989, care să-i facă să rupă baierele răbdării şi să iasă în stradă pentru a schimba lucrurile. Astăzi, tinerii au doar presiunea libertăţii, care poate apăsa uneori incredibil de tare, atât de tare încât, dacă nimeni nu-ţi sugerează direcţii alternative, se poate termina în clinici de dezintoxicare, în penitenciar, la balamuc sau la cimitir. Asta dacă respectivul nu alege varianta fericită, aceea de a pleca din România, fără să se uite în urmă, ceea ce, pentru România are aproape acelaşi efect. Un sondaj televizat realizat recent printre adolescenţi şi copii arăta că foarte mulţi dintre ei habar nu au ce s-a întâmplat în decembrie 1989, cine a fost Ceauşescu sau ce este aceea "comunism". Ar trebui ca statul să preia sarcina educării tinerii generaţii, prin programe cu bătaie lungă, folosind inclusiv televiziunea naţională şi radioul naţional, alături de şcoală. Dacă autorităţile statului, mult prea preocupate de lupta politică a prezentului, vor continua cu obstinaţie să refuze să se gândească la viitor, poate că va trebui ca unele asociaţii non-guvernamentale să-şi asume sarcina de a crea structuri de educaţie paralele sistemului ineficient de educaţie al statului. Căci, îmi pare evident, că un sistem "ticăloşit", care vrea să se perpetueze, va face tot posibilul să lovească în educaţie, pentru că tinerele generaţii, beneficiind de cunoştinţele necesare şi de structura morală corespunzătoare, ar putea să-i vină de hac.

Mihail Albişteanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!