Din pricina babelor, secularizarea se amâna!

Mic excurs edificator despre virtutile eshatologice ale colivei, parastaselor si pasunismului

1. O întrebare

Ce e secularizarea? Evacuarea religiei sau autoritatii clericale din spatiul public? E secularizarea democratia sau birocratia necredintei: e abandonul religios informal sau unul din scopurile ingineriei sociale? Putem detecta cauzele secularizarii? Care cauze: cele prime sau cele imediate? Principiul sau prilejul? Daca secularizarea e, în esenta, viata fara Dumnezeu, atunci nu e un indiciu al secularizarii faptul ca încercam sa discutam istoric, sociologic si filosofic o chestiune care tine de teologia istoriei?

Din moment ce problema cauzalitatii istorice sau stiintifice e înca nerezolvata si are un caracter infinit recesiv, si din moment ce în problema secularizarii pare a fi implicat, nu numai ca regizor teist sau scenograf deist, ci chiar ca protagonist, Dumnezeu, ma voi limita la unele observatii istoric-antropologice pe marginea secularizarii. Cum sunt de parere ca problema secularizarii tine de teologia istoriei, pe care, ca deslusire a lucrarii lui Dumnezeu în lume, nu o poate face decât un sfânt,  îmi refuz orice cadere de a discuta cauzele profunde ale secularizarii. Voi atrage însa atentia asupra unor fenomene care au precedat sau însotit secularizarea si care e posibil sa aiba o oarecare legatura cu ea. Daca nu au provocat-o, poate ca au înlesnit-o. Daca nu au înlesnit-o, poate ca au anuntat-o. Daca nu au anuntat-o, poate ca au manifestat-o.

2. Continuare cu parere de rau

Un distins intelectual la care de altminteri tin foarte mult declara ca, în exil, încercarile soartei l-au împins catre religie: "Si, sa va spun cinstit, aici am o simpatie pentru catolicism, pe care l-am gasit mult mai sever ca sa ma tina într-o chinga." În ciuda acestei simpatii, lesne de înteles la un om "frantuzit" cu eleganta, distinsul intelectual declara ca ramâne ortodox: "Ramân în ritul meu de nastere, în ritul ortodox fiindca are un anumit parfum care te învaluie, care te trimite în mod insensibil si înconstient catre un contact cu divinitatea." Celor care vor fi tentati sa protesteze fata cu transformarea Ortodoxiei în "rit", le voi raspunde ca distinsul intelectual se declara strain de asemenea minutii: "Sa stiti ca am o alergie la teologie. Adica mie îmi place religia, dar ca un carbunar, cum spune francezul, ca un om simplu. Deîndata ce ma apuc sa discut, sa îl aud pe altul ca face teologie, ma închid ca într-o scoica. Nu pot sa sufar explicatiile teologice ale credintei. Am impresia ca trebuie sa fie ceva instinctiv, ceva sentimental, dar nu ceva rational. Când trebuie sa fac teoria chibritului cu religia nu-mi mai place."  "În viata mea s-au întâmplat cel putin câteva minuni", continua distinsul intelectual spre stupefactia celor care asociaza cultura înalta cu scepticismul. La capatul trecerii în revista a autobiograficelor minuni si a lungului sau exil, distinsul intelectual observa însa ca, prin comparatie cu România tineretii sale, "s-a schimbat ceva în mentalitatea românului si cred chiar ca religiozitatea de astazi care este destul de raspândita înca a capatat si mai mult ca înainte un aspect din ce în ce mai superstitios. Tinem câteodata la niste amanunte oarecum copilaresti. Dar adevarata credinta e cinstita, linistita, adica sa o aplici în viata de fiecare zi; nu fiindca postesti sau fiindca faci coliva pentru morti, pentru una-alta, înseamna ca esti un suflet credincios s...t La noi se patreaza aceste obiceiuri si superstitii s...t, nu mai vorbesc de obiceiuri cât se poate de cinstite, cum este coliva. Coliva e un obicei roman cu mult înainte de crestinism, mâncarea care se punea lânga mormânt, se credea ca o ia mortul ca sa-l treaca Styxul în infern. Noi am pastrat foarte multe obiceiuri de origine barbara. Asa ca la crestinismul asta de-acuma eu ma uit cu putina suspiciune."

Încheind momentului religios al interviului sau, distinsul intelectual ne relateaza o epifanie antitabagica: "Fiindca într-o zi care era Lasatul Secului, la catolici se numeste «miercurea cenusii», aveam niste prieteni dragi la care ma duceam în fiecare zi si aflu ca a doua zi este «miercurea cenusii». Si atunci, a doua zi, m-am dus si eu la biserica. Se nimerea sa fie si Ramadanul musulmanilor, adica în momentul acela la fiecare colt de strada era o moschee improvizata si vedeai sute de oameni îmbracati în alb care se aplecau pâna la pamânt s...t Si tânarul preot francez care oficia în acea seara la catedrala catolica – era imensa si urâta – ne-a apostrofat: «Nu va e rusine? Voi, crestini, la acest post al Pastelui, uitati-va la musulmanii astia care sunt în stare timp de 28 de zile pe caldura asta înfioratoare sa nu înghita un pic de apa dimineata si pâna seara. Si voi ce faceti din postul asta de Paste? Ia încercati sa va lasati de ceva în aceste 40 de zile». Iar eu, în capul meu, m-am uitat asa, si mi-am zis: «Mai, N., de ce te poti lasa? Hai sa ma las de tutun.» Si m-am lasat 40 de zile de tutun si n-am mai pus tigara în gura de atunci. Sunt 25 de ani de atunci. Deci, vedeti ca totusi viziunea acestei credinte simple si adânci a musulmanilor a avut repercusiuni si asupra noastra. În aspectele ei constructive, hai sa facem cel putin ceva ca si ei!"[1]

Am citat pe larg din interviul distinsului istoric din doua pricini: mai întâi ca, fiind vorba de un om de calitate, mi se pare ca nu putem trata cu superficialitate spusele domniei-sale; apoi am vrut sa nu rup nici o afirmatie din context, deoarece în acest fel se observa mai bine cât de inegal îi e gândul. Cum poti sa spui ca îti place catolicismul pentru ca te tine "într-o chinga", dar în acelasi timp sa te declari oripilat de teologie si de rationalizarea credintei? Cum poti sa spui ca ai credinta simpla a unui "carbunar" (de-ai lui Garibaldi?) dar în acelasi timp sa critici "superstitia", pomenile si postul românilor ortodocsi? Cum poti sa dai de exemplu postul musulmanilor dar sa te zgribulesti parfumat la posturile – altminteri lungi si grele, fara dezlegare la apusul soarelui - pe care le tin românii ortodocsi? Cum poti critica "formalismul" Ortodoxiei românesti laudând în acelasi timp "chinga" altor rituri/monoteisme? În ce consta aceasta chinga, nu în dogma, ritual si asceza? Apoi nu e Ortodoxia româneasca învinuita ca e cea mai otomana forma a crestinismului? Daca am face toate canoanele, daca am tine toate posturile, si daca am merge la toate slujbele dupa rânduiala, atunci nu stiu despre ce alta chinga s-ar mai putea vorbi.

Problema e ca, în momentul în care vorbesti despre aceste lucruri esti imediat încondeiat drept "fundamentalist", "legionar", "fanatic", "obscurantist". Si asta pentru ca, daca în cazul omului obisnuit secularizarea e poate un efect al dezradacinarii, în cazul intelectualilor, secularizarea pare urzita nu din necredinta, ci din credinta lor. E liturghia distrusa de sentiment (de "Biserica interioara"), si trairea distrusa de simbolism heterodox.

Nu am intentionat în aceasta introducere si nu intentionez nici în continuare sa lovesc în Catolicism sau în Islam. Sustin însa ca ele, ca si Ortodoxia, nu sunt reductibile la impresii si degustari de calatorie spirituala: la Catolicismul orgii, la Ortodoxia miresmei si la Islamul muezinului. Traditia, în toate religiile de mai sus, joaca un rol determinant – de la Sfintii Parinti ai Rasaritului si Apusului la schismele si hadith-urile musulmane. Poate ca, pe un anumit palier, secularizarea nu e rezultatul confruntarii dintre credinta si necredinta, ci a parazitarii credintei, a pseudo-credintei, a pseudo-traditiei, a pseudo-puritatii cautate de cercuri intelectuale mai interesate de monopolul hermeneutic decât de sobornicitatea trairii tainelor.

3. Traditie si secularizare

Unul dintre cele mai interesante momente ale vietii culturale europene e disparitia limbii latine. Dorind-o curatata de barbarisme, pedantii ciceronieni ai Renasterii au decis sa elimine din vocabularul latinei orice cuvânt introdus dupa secolul I î.H.. Nesocotind biografia unei limbi vii în numele întoarcerii la origini, ciceronienii au ucis latina, mumificând-o. Un similar început de emaciere religioasa poate fi detectat în cercurile catolice anterioare Reformei, care au încercat sa suplimenteze crestinismul traditional facând apel la prisca teologia, la vechea întelepciune cuprinsa în scrierile hermetice si cabalistice. Hermetismul, neo-platonismul, cabala, rozicrucianismul, alchimia, ca de altfel - într-un alt mod, desigur - si Reforma, toate priveau în urma, toate vorbeau de o restauratie. Progresul era o restauratie, o regasire a întelepciunii adamitice, revolutia în sensul ei etimologic. Nostalgia paradisului îsi gasea solutia nu în participare liturgica, ci în prelapsarianism elitist.

Principalul suport al secularizarii asa cum o cunoastem noi acum e futurismul stiintific care proclama ca viitorul e mai real decât trecutul. Dar la început stiinta a fost o forma de paseism. În filosofia naturala – adica în "stiinta" de la medicina la fizica trecând prin alchimie si astrologie/astronomie - argumentul "vechimii" a functionat tot veacul al XVII-lea. Scepticismul si libertinajul apar pe un fond de criza a relatiei cu realitatea. Voltaire îsi are radacinile în libertinajul sceptic-fideist care încerca sa priveasca realitatea în mod nearistotelic. Gassendi si libertinii eruditi au încercat sa transforme infrastructura stiintifica fara sa afecteze calota teologica. Au încercat sa modifice stiinta fara a aduce atingere teologiei.[2] În domeniul umanist – dupa cum ne arata jansenistii cu nostalgia lor dupa biserica primara, Rousseau, deismul, francmasoneria, si nationalismul – autoritatea "vechimii" a supravietuit în secolul al XVIII-lea si mai departe.[3] Stiinta a devenit anistorica abia dupa Newton, când s-a eliberat complet de Cartea Facerii si a început sa caute plenitudinea realului doar în imanenta viitoare, în fabricarea in vitro a pleromei.

Secularizarea e, în parte, rezultatul conflictului dintre credinte diferite, nu dintre credinta si necredinta. Ingredientele secularizarii pot fi regasite în înfruntarile teologic-armate dintre catolici si protestanti. Raspunzând coruptiei si neo-pagânismului din sânul bisericii catolice, luteranii, calvinii si toate celelalte "swarmes of sectaries"/grupuscule radical-reformatoare au purces la o critica radicala careia i-au cazut victime sfintii, sfintele taine, traditia, monahismul, arta. Ramânea numai Scriptura. Dorind sa reafirme valoarea traditiei, Richard Simon (1638-1712) a raspuns protestantilor aratând miile de variatiuni ale textului sacru. Departe de a-i convinge pe hughenoti sa accepte magisteriul Romei, Simon a reusit doar, voit sau nu, sa distruga credibilitatea Bibliei.

Ceea ce a precedat, si poate ca a si ajutat, secularizarea a fost deci un conflict nu între nou si vechi, ci între mai multe vechimi: cea a catolicilor, cea a protestantilor (cu biserica primara si cu "captivitatea babilonica" a Bisericii), si cea esoterica (o pseudo-traditie de fapt, despre care voi scrie putin mai departe), pe care o gasim infiltrata în ambele biserici dar o gasim si radical în afara lor. Una din solutiile acestei babilonii a fost scepticismul, reînviat de Contrareforma ca arma împotriva "ratiunii" autonome protestante. Zbatându-se între rationalism si fideism, între augustinianism si tomism, între jansenism si iezuitism, între tendinta de a insufla "întelepciune stiintei" sau "stiinta întelepciunii", secularizarea ne apare ca înca unul din rezultatele fatale ale specializarii. Specializata, latina a murit. Reformata sau contra-reformata, biserica, dupa un avânt initial, s-a sleit. Nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca impulsurile reformiste si chiar antimonahale carora le-a dat frâu liber Luther erau parte integranta a miscarii de "reînnoire catolica". Erasmus si Thomas Morus au reprezentat aripa moderata a curentului de idei pe care Luther l-a radicalizat. Dar reforma, rationalizarea, purgarea crestinismului, de abuzuri, dar si de identitati locale, erau parte a agendei catolice a sfârsitului de secol XV si începutului de secol XVI. Conciliul din Trento a fost un apogeu al Contrareformei, desi, în multe privinte, documentele sale mergeau exact în aceeasi directie cu protestantismul: s-a standardizat, s-a taiat din belsugul folcloric al catolicismului, s-au eliminat "superstitii" si sfinti locali si s-au încurajat "sfinti globali", s-a rationalizat si urbanizat credinta, s-au trasat limite clare între sacru si profan. "Religia sociabila a devenit pietate privata", dupa cum rezuma Michael Mullett.[4] S-a curatat catolicismul desi, pâna la urma, succesul lui popular s-a bazat tot pe moaste, luxurianta iconografica si emotivitate arhitectonica.[5] Nu scolastica, ci "pasunismul" a salvat catolicismul, iar faptul poate fi întarit prin aceea ca zonele catolice cele mai rezistente la secularizare au fost si zonele cele mai "folclorice" ale Europei: Bretagne, Bavaria, Spania, sudul Italiei. Catolicismul liberal s-a dezumflat, ca si protestantismul, si în secolul al XVI-lea, si în secolul al XIX-lea sau al XX-lea.

Pericolul subtierii crestinismului, al "reformarii" lui e cunoscut si discutat în istoriografia Reformei si a Contrareformei. Când clerul se leapada de cultura si religiozitatea populare, atunci credinciosul simte ca biserica nu mai e a lui, ca preotul, ca pastor, nu mai e parte din "turma" cu el,[6] ca preotul e un functionar al carei limbaj nu îl mai poate întelege. Christopher Haigh a argumentat – si argumentul a rezistat testului timpului - ca nu anticlericalismul a produs Reforma în Anglia, ci Reforma a produs anticlericalismul, dupa ce, în locul vechilor preoti de parohie, nu mult diferiti de turma lor, preotii burdusiti cu diplome de la Oxford si Cambridge au început sa populeze parohiile si sa-si alunge enoriasii cu snobismul, pretentiile, nevestele si predicile lor speculative, a caror intentie catehetica era minata de academism.[7]

4. Traditie si mijlocire

"Puritanismul", fie el protestant, catolic sau ortodox, cauta sa cauterizeze sistemul de vase capilare prin care omul cheama si primeste ajutorul lui Dumnezeu. Se lasa numai o mâna de taine – transformate eventual în simple ceremonialuri -, si tot atâtea emotii: teama de iad, niscaiva iluminari isterice si multe cântari pe versuri proaste. Sufletul omului nu câstiga, ci pierde astfel în rafinament, devine mai putin antrenat sa sesizeze semitonul. În loc de spatiu al medierii, biserica devine un maidan pseudo-eschatologic situat între singuratatea lui Dumnezeu si abjectia oamenilor. Micile ritualuri si marile slujbe ortodoxe marturisesc însa o comuniune dinamica între cei morti, cei vii si cei viitori. Sunt gesturile familiaritatii cu sacrul. Exista o rutina a binelui într-o ofensiva discreta[8] împotriva pacatului. Comunismul e o rutina a raului. Crestinismul traditional nu e numai optiune teologica, perpetua exercitare a liberului arbitru în chestiuni rarefiate, ci e un mod de viata: cu nevointe, program si tabieturi. Semnul unei case locuite nu e mobila din ea, ci faptul ca sunt rufe întinse la uscat în curte. Semnul unei Biserici vii e vitalitatea lucrurilor mici, e si osteneala cuiva de a mai da de pomana pentru sufletul mortilor.

Marile trairi isihaste se consuma în tacere si singuratate. Biserica, institutie divino-umana al carei cap e Hristos, ocroteste în sine aceasta tensiune între laic si monahal, între virtutile pustiniciei si cele ale familiei. Si dintre virtutile familiei fac parte si virtuozitatile de parastas, Sf. Maslu, anafura si agheasma. Sunt alinari puse de Biserica la îndemâna familiei crestine si sunt moduri umile, dar eficace, de a lucra împreuna cu Dumnezeu pentru mântuirea noastra si a celor apropiati. Un colac cu o lumânare în el e o marturisire de credinta: nu ne mântuim numai prin har, ci si prin fapte. Gestul babei[9] marturiseste întotdeauna o teologie, fie ea si "apocrifa", dar teologia "iluminatului" nu e de multe ori acompaniata de nici un gest, nu în-fiinteaza nimic, nu e o stare, ci doar un enunt.

Reforma în sânul crestinatatii s-a mai facut si în secolul al XII-lea, reforma cisterciana, austera si aducând un duh anti-folcloric. Diferenta între reforma cisterciana si Reforma e ca prima nu a umblat la structura de rezistenta a Bisericii, la capriorii ei. Reforma cisterciana s-a facut prin Biserica  nu împotriva ei, printr-un ordin monahal care întelegea sa se întoarca la regulile vietuirii monastice ale Sf. Benedict, nu împotriva lor. Luându-se punct de sprijin în afara Bisericii, în "revelatia privata" de exemplu, în ceea ce rupe comuniunea, se si basculeaza totul în afara ei, asa cum s-a întâmplat cu Luther. Când Luther spune ca îi e constiinta "luata prizoniera de cuvântul lui Dumnezeu", el vorbeste de o constiinta educata în spirit catolic. E o constiinta catolica. Constiinta luterana nu mai poate ajunge la acelasi rafinament ca aceea catolica. De fapt Luther nu a facut decât sa rupa consensul catolic. A trâmbitat de pe acoperisuri ceea ce era menit sa ramâna de uz intern.[10] Facând asta, el a transmis urmasilor numai concluziile. Modul de a ajunge la ele, adica existenta care le justifica si nuanteaza, a ramas în trecut. Si asta e problema tuturor reformelor: ca se închid în adevaruri din ce în ce mai mici. Important nu e numai sa pastram adevarul, care poate fi o eroare, ci existenta care ni-l descopera. Existenta care e cât mai aproape de fiinta, de "Eu sunt Cel Ce sunt" care e "Calea, Adevarul si Viata". Iisus nu accentueaza numai Adevarul, ci si calea, drumetia adevarului: un itinerar cu o destinatie. Nu degeaba e adevarul înradacinat, strajuit, cumpanit în acest enunt de "esenta" si "existenta". E adevarul în istorie si istoria care participa la eternitate

Un alt exemplu de reforma pernicioasa este iconoclasmul, una din suferintele dupa care Biserica pare ca îsi revine cel mai bine. Icoanele raspund unei nevoi prea adânci a omului pentru a putea fi înlaturate cu succes pentru mult timp si revin triumfator întotdeauna.[11] Sunt alte maladii dupa care Biserica îsi revine mai greu. Aggiornamento e una dintre ele, si asta pentru ca distinctia dintre asceza si secularizare e greu de facut. Poate ca punctul de sprijin ar trebui sa fie atacarea abuzurilor dar neclintirea institutiilor, dogmei si ritualului. Modelul înnoirii ("prefacerii") Bisericii trebuie sa fie postul si rugaciunea, nu operatia estetica. În batalia dintre catolici (ortodocsi) si protestanti (intelectuali bântuiti de gnosticism), dintre traditie si "lumina interioara", prima e mai "ecumenica" si nu o exclude pe cea de a doua.

Alegerea între "biserica interioara" si biserica de parohie e cea dintre certitudinea "spirituala" a constiintei schimbatoare si adevarul "întrupat" al Bisericii eterne. Fara Dumnezeu ca garantie ego-ul spiritualist ramâne suspendat în certitudinea propriei existente, nu paseste cunoscator în lume, nu umbla prin începuturi de lume cu Dumnezeu si Sf. Petru.[12] Realitatea ramâne un tarm prea îndepartat. Din aceasta criza a relatiei cu realitatea se naste nihilismul. De cunoscut cunoastem practic, existând. Ortodoxia cheama la cunoasterea lui Dumnezeu prin intermediul practicii liturgice. Cei care combat crestinismul fara sa-l practice par sa spuna ca oamenii ar putea cunoaste ceva în afara practicii, a experientei imediate.

5. Ai nostri tineri...

Datorita elitismului lor secularist, intelectualii nostri de stânga tind sa fie anti-tarani.[13] Stânga vestica slaveste, în numele multiculturalismului, orice vraci african. Si totusi stângistii nostri pretind ca sunt sincroni. Sincroni cu ce? Cu anul 1880 poate. Pe de alta parte, si dinspre dreapta se aud tot mai multe voci anti-"pasuniste". Academicii ar vrea sa confiste definirea credintei. Dar nu pot confisca trairea ei, desi încearca sa reduca trairea la definitie. Dar ce se întâmpla cu o astfel de religie redusa la limitele ratiunii sau esoterismului? Daca dispare elita? Cine mai pastreaza credinta? Calea catre adevar trece prin flacara unei lumânari si e de ceara subtire. Ortodoxia nu poate fi transformata într-un esperanto initiatic, într-o disciplina a mântuirii scuturata de particularisme si idiosincrasii.[14] Ortodoxia nu are a se confunda nici cu Muzeul Satului, nici cu Academia. Nu e nici un serviciu de asistenta sociala, nici  politie morala, nici club isihast. Încercarea de a aseza Ortodoxia în cadrele urbanitatii e o întreprindere necesara si a carei natura e complicata de pseudo-urbanizarea practicata de comunisti care, prin industrializare la norma si stramutare fortata de populatie de la tara la oras, a creat vaste peisaje si categorii umane ale nimanui. E o lume ale carei ritmuri naturale – urbane sau rurale – au fost si sunt înca date peste cap, o lume de oameni nelalocul lor, o lume pe care Biserica trebuie sa o regenereze folosind si alte mijloace pe lânga "isihasmul de bloc" (Dan Ciachir) atât de placut "abatilor" de salon, intelectualilor si ascoristilor.[15] Istoria religiilor ne arata forta de iradiere a ritualului: de la mozaism, la Islamism si la catolicismul mediteranean, al Americii Latine, al vailor Europei si al Poloniei, practica informeaza credinta si îi mentine un tonus ofensiv.

Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o "biserica interioara". Vor sa fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multa bibliografie ca sa ajunga acolo. Unui taran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin partile Basarabiei, si câteva gâturi de tarie.[16] De ce "biserica interioara", care duce la fundatura amoralitatii  molinist-chietiste, ar fi de preferat, în România zilelor noastre, "formalismului" babelor? Fac si babele dupa putinta lor. Sunt babe liturgice! Intelectualii nostri iubesc si fac ce vor, adica sunt chietisti. Babele noastre merg la biserica si fac ce vor: adica sunt fariseice. Si totusi credinta lor presupune oarecare nevointa: fierb coliva, fac sarmalele, curata mormintele raposatilor, se scoala de dimineata ca sa prinda cursa spre manastire, îsi duc nepotii de mâna la împartasanie (uneori fara stirea parintilor, eliberati de "superstitii"), punând astfel o temelie practica unei eventuale catehizari în a carei lipsa baba ramâne unic atlet dogmatic, în acerba lupta, pe scari de blocuri si de tramvaie, cu sectarii si amagirile veacului. Artagul lor parohial nu se compara cu ocasionalismul, cu trufia romantica a iluminatilor. Calvinismul a avut succes la intelectuali pentru ca intelectualii se simt alesi: damnati sau mântuiti, dar alesi. Pactul lor cu Dumnezeu are întotdeauna note de subsol si codiciluri. În plus, sa nu uitam ca"Biserica interioara" deschide drumul politiei constiintelor. (Neo-) Protestantismul, cu accentul sau pus pe constiinta, a fost în perioada sa de avânt mai opresiv decât catolicismul pentru care conta supunerea exterioara.[17] Conformismul si ritualismul sunt pretul pe care-l plateste societatea crestina liberului arbitru si pe care noile politii ideologice nu îl mai îngaduie. Dupa cum excelent a observat Ovidiu Hurduzeu, UNESCO da acum directive, diseminate de mercenarii din presa româneasca, despre cum sa-si creasca românii copiii: "Mamele sa renunte la înfasat, tatii sa nu mai foloseasca violenta etc. Supunerea exterioara pe care ti-o cerea comunismul va fi înlocuita cu «auto-controlul» vietii private (n-am auzit ca organizatiile de partid sa le fi dat vreodata directive tovaraselor femei privitoare la înfasatul plozilor). Interzicerea avorturilor viza obiective nationale, nu controlul vietii private. Nu cumva «noul» secularism e mai opresiv decât «ortodoxia babelor» si «patriarhatul» la un loc?"

Desi suporterii "bisericii interioare" pun mult pret pe traire, gama traririlor lor religioase pare a se reduce la "do de sus", la un tenorat angelic fara inflexiuni baritonale. Ce anume trebuie sa traim? Un orizont existential lipsit de sarbatori? Sarbatori fara ritual? Ritual fara pasunisme? Cine face mai mult pentru a ne absolvi de propriile noastre limite, un intelectual citind în izolarea camerei sale Pascal, sau roiurile de babe ortodoxe care aprind candela la morminte, care dau de pomana, si care astfel domesticesc moartea?[18] Cine ne consoleaza mai mult: cimitirele noastre pe o coasta de deal si pline de lume în fiecare duminica, sau cimitirele fara de cruci ale protestantilor, pustii si lucioase ca o eprubeta într-un frigider de laborator? Nu exista numai ipocrizia anafurei, ci si tartufiada misticismului, trufia pseudo-filocalica si impostura gnostica de pe urma carora nu ramâne nici macar bomboana de pe-o coliva.

6. Ortodoxia si surogatele ei

Suma nevoilor sufletesti ale omului, religios sau secular, e aceeasi. "Romantismul e religie rasuflata", spunea Hulme si, într-adevar, melancolia betivului sau angoasa existentiala nu sunt decât nostalgia paradisului rezolvata narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de religie, ci omul care, tocmai pentru ca s-a lepadat de Biserica, trebuie sa-i gaseasca un înlocuitor[19]: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900 despre care Robert Hertz spunea ca tâsneste din "nostalgia catedralei absente" si ca e o "mistica a masei") sau un "nechezol" ocult.[20] Te lepezi de spovedanie, introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul feminin, pseudo-Shekinah rozicruciana (a carei varianta baptist-rotariana o reprezinta Codul lui Da Vinci)[21]; te lepezi de cruce, introduci obeliscurile si amuletele tribale; te lepezi de pomeni si parastase, introduci picnicul sectar, cu pizza cumparata de la colt; desfiintezi postul, introduci vegetarianismul si curele de slabire; te lepezi de rugaciuni, introduci mantrele de tot felul; evacuezi pe usa din fata Tainele, introduci pe usa din dos tehnologia misterica masonica[22]; elimini "baba" ortodoxa, introduci "baba" activista (cine mai protesteaza împotriva babelor ortodoxe nu are decât sa-si puna pe perete o poza a Andreii Dworkin). Baba ortodoxa stie ca e datoare cu o moarte si nu încearca, precum "babele" hipiote, sa gaseasca tehnologii care sa-i eternizeze viata inutila si asistata social. Cu alte cuvinte, à la Greenpeace  vorbind, baba ortodoxa nu distruge ecosistemul.

Modelul secularizat al lumii ne cere mereu sa empatizam, sa ne bazam pe emotie pentru a-l întelege pe celalalt (minoritar sau ba, idiot de treaba sau geniu nebun). E un fel de panemotionalism care uita un singur lucru: ca cel mai sigur mod de a participa la creatura e sa "participi" la Creator. Ne risipim în lume uitând de Dumnezeu. Ne risipim în multiplu uitând de Unul din Sf. Treime, ne risipim estetic în timp si geografii uitând de vesnicia si infinitatea iubirii Tatalui. Omul religios nu e, asa cum pretindeau deistii post-renascentisti, omul natural falsificat de adaugirile religioase ale celor "trei impostori" (Moise, Iisus si Mahomed). Ceea ce au obtinut ideologii modernitatii seculare operând subtractia religioasa asupra societatii nu a fost omul natural. E greu de spus ce s-a pierdut prin secularizarea societatii si pentru raspunsurile vizând sufletul si mântuirea lui va trebui sa asteptam Judecata de Apoi. Ceea ce e clar însa e ca, în afara religiei, nu obtii un om natural, un cetatean virtuos si ferit de artagul fanatismului religios. Nu câstigi un filosof, un epicureu, un stoic, un platonician, si nici macar un bun salbatic sau un hoinar singuratic. Ceea ce se naste e fie o fiara fastidioasa - un estet criminal, un cinic superior care are toate motivele sa dispretuiasca masele imbecile (si nihilismul extremei drepte secularizate a aratat din plin acest lucru) -, fie o masa elementara asupra careia trebuie sa aplici mecanismele Leviathanului hobbesian. La capat de avânt secularizant ramâi cu bestii: fie de lux, fie primitive (cu eloi sau cu morloci). [23] Omul natural – cetateanul virtuos în numele caruia s-a purtat campania secularizarii – nu e decât refractia seculara a crestinului, nu exista în afara lui, nu e decât o "pregustare" a naturii restaurate de supra-natura. Dar omul natural e fiinta tainica, omul reinstaurat în vesnicie prin har: omul reîntregit.

Secularismul a vorbit mereu fie în numele elitei (ca Voltaire si ceilalti filosofi ai "despotului luminat" sau al "noocratiei" sau al "tehnocratiei"), fie în numele masei (ca Marx). Niciodata în numele persoanei. Secularismul se traduce în oligarhie sau ochlocratie. Democratia, fondata pe egalitatea în fata lui Hristos, nu e de gasit printre secularisme, oricare le-ar fi pretentiile, de la babouvisme la eurosocialisme, de la fratia întru crima a posedatilor dostoievskieni la fratia întru serviete Vuitton a birocratiei bruxeleze de astazi.

N-ar trebui uitat un lucru: crestinatatea si-a recunoscut obligatiile fata de Platon si Aristotel  în paginile Sfintilor Parinti, în frescele Voronetului sau în teologia tomista. Scriitorii pagâni, de la Sofocle la Diogene Laertiu, au fost folositi în educatia crestinilor. Biserica a admis ca a împrumutat de la ei categorii ale gândirii "naturale" (folosesc ghilimele pentru ca si acelea erau de fapt ancorate în sacru). Politicile culturale si legile fundamentale ale Uniunii Europene refuza însa sa recunoasca ceea ce datoreaza crestinismului care sta la baza "drepturilor omului" de astazi. Propagandistii secularizarii ar vrea crestinismul evacuat cu totul din spatiul public. Ce drept, suntem întrebati, are Biserica sa apara în spatiul public? Are dreptul, am putea raspunde, celui care detine "copyright"-ul notiunilor folosite dupa ureche de Uniunea Europeana. Europa de astazi e chiriasa crestinatatii si, ca atare, trebuie sa plateasca la fiecare întâi ale lunii ceea ce datoreaza, asa cum a platit si Biserica lumii greco-romane.                          

7. Un fel de concluzie

Rândurile de mai sus încearca sa apere nu formele eterate de credinta – care nu au nevoie de aparator -, ci pe cele umile, "pescaresti". A transforma Ortodoxia în aventura spirituala elitista înseamna sa abandonezi masele proletarizarii confesionale, pseudo-eshatologiilor violente, milenarismului si narcozei. Crestinismul nu poate fi elitist pentru ca Dumnezeu, întrupându-se, a ales sa nu fie elitist si nici sa nu supravegheze de la distanta. "Porcii" carora nu trebuie sa le dai margaritarele nu sunt întotdeauna cei "umiliti si obiditi". Ei pot fi si mârlanii cu doctorat. Ortodoxia de parohie si "colivarii" nu sunt cu nimic de dispretuit, desi cinismul si fariseismul manos al anumitor fete bisericesti e de condamnat. Cel mai bine putem condamna socializarea pacatului tot din unghi ortodox, împreuna cu Sfântul Ioan Gura de Aur. Cei mai eficienti critici ai coruptiei bisericesti au fost întotdeauna monahii "fundamentalisti"/"rigoristi", nu liberalii pe placul intelighentiei. Or, multi dintre acesti "rigoristi" vin din familii pioase: cu mame care fac cozonaci si coliva, care dau saracilor, la parastase, colacei cu lumânari ("de sufletul lui Mihai"). Crestinismul, înca de la Hristos, a fost preocupat si de ereditate, si asa trebuie sa ramâna. Biserica e un arbore genealogic, nu un parc cu busturi prin care te plimbi în concedii. Exista o ereditate a sfinteniei – de la familia Sfântului Vasile cel Mare, la regii sârbi medievali din dinastia Nemajic.[24]

În discursul public românesc se trece cu vederea un fapt fundamental si anume ca, înainte de a fi importata, necredinta are radacini ortodoxe, în interiorul Bisericii.[25] Astfel, daca Reforma e legata într-o mare masura de secularizare, acest lucru nu e din cauza ca Reforma a aparut ca o miscare seculara, ci din contra. Semintele secularizarii se afla în încercarea catolicilor si protestantilor de a "re-crestina" Europa, de a distruge crestinismul folcloric al taranimii si crestinismul de ghilda al burgherilor pentru a face loc unui crestinism tâsnit din preocuparile filologice ale lui Erasmus si ale umanistilor (Melanchton, Zwingli, Oecolampadius, Pellikan, Vadian, Bucer, Capito) deveniti, din tineri univerisitari, lideri protestanti. Liderii Reformei îi considerau pe crestinii Europei "pagâni". Liturghia era "vrajitorie papistasa". Icoanele si sfintii, idolatrie pagâna. Postul e o inventie omeneasca, deci pagâna, spunea Zwingli. Botezul copiilor, de vreme ce era facut fara consimtamântul lor, adica fara "traire interioara", era considerat "pagân". "Nu toti cei care se pretind crestini sunt cu adevarat. Numai cei care au cu adevarat Spiritul lui Hristos sunt crestini adevarati, desi nu stiu daca am putea gasi multi dintre acestia", scria Menno Simons, facând astfel Crestinatatea sa dispara în mâneca Sfântului Duh în numai doua fraze. Si tot el continua, în tonuri care amintesc de plângerile intelectualior români secularizati de astazi, cu o descriere a pietatii medievale ca fiind "doar o aparenta exterioara si fariseism, posturi, pelerinaje, rugaciuni si matanii ipocrite, participarea deasa la liturghii, spovedania si alte ipocrizii de felul asta."[26] Reforma e înteleasa, la noi, ca o miscare pentru ecumenism,  egalitate sociala, feminism, democratie, asistenta sociala si "socialism suedez". Aceasta lectura anacronica, weberiana, comoda multor intelectuali, trece cu vederea natura fundamentalista a Reformei. Reforma a fost o încercare de a (re)crestina Crestinatatea[27], astfel încât secventa crestinism-liberalism-secularism pare a fi înlocuita cu o noua catena: crestinism-adevarat crestinism- secularizare. Secularizarea poate fi rezultatul re-crestinarii. Si asta pentru ca exista recrestinari si recrestinari: liturgice, fundamentaliste, milenariste, liberale. O recrestinare în numele "bisericii interioare" e îndoielnica. O recrestinare care încearca sa dizloce structurile pietatii populare e, poate, mai mult o Reforma, o privatizare a credintei.[28] Si dupa cum spunea Pascal, altminteri om fara înclinatii folclorice, "obisnuinta e a doua noastra natura. Cine se obisnuieste cu credinta, crede."[29]

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!