În cautarea Bisericii pierdute (III)

În mod concret, prin măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, Biserica Ortodoxă a devenit de facto o Biserică de stat. Prin Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (11 mai 1865), se hotăra numirea episcopilor direct de către domn, încălcându-se, cel puţin formal, în mod grav canoanele[1]. Prin Legea secularizării[2] ce transforma preoţii în lefegii ai statului, Cuza reducea Biserica la rolul unui simplu departament, care se ocupă cu administrarea nevoilor religioase ale populaţiei[3]. Căsătoria civilă, desfiinţarea şcolilor patronate de biserică, reducerea drastică a implicării sociale a Bisericii, prin preluarea asistenţei sociale de către stat, au contribuit şi ele la scăderea rolului Bisericii. Scopurile lui Cuza, dincolo de mult trâmbiţata "modernizare", au fost cât se poate de politice, anume transformarea Bisericii Ortodoxe din Principate într-o instituţie slujitoare a interesului naţional, exprimat şi "confiscat" în cazul nostru exclusiv de stat. Secularizarea averilor bisericeşti, motivată mai ales din punct de vedere economic, a vrut şi să "cureţe" Biserica noastră de străini, care urma să devină una numai a românilor. Secularizarea s-a dorit a fi dublată cu ceea ce se va obţine de facto abia în 1885, anume autocefalia, care devine noţiunea centrală a ecleziologiei Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat. Independenţa politică,  care se dorea a fi obţinută pentru noul stat, trebuia să aibă drept pandant independenţa din punct de vedere canonic faţă de Patriarhia constantinopolitană, privită exclusiv ca un pion politic în mâinile sultanului. Cuza nu a fost original în acest sens, el urmând o tendinţă care se regăseşte şi înainte şi după el în politica popoarelor balcanice[4], care a avut unele efecte benefice pe termen scurt, dar care a introdus un spirit etnicist periculos în Biserica Ortodoxă, care a pus sub semnul întrebării genul de colaborare pan-ortodoxă care se manifestase în veacul anterior. Controlul riguros impus Bisericii, care va merge până la numirea de către domn a episcopilor le considerăm însă abuzuri nejustificate, care nu arată altceva decât profunda neîncredere în corpul bisericesc, acesta trebuind chipurile reformat prin intervenţia salvatoare a puterii politice. Cuza inaugura astfel o atitudine care se va regăsi şi mai târziu în istoria noastră, Antonescu, de exemplu, considerându-se printre altele şi "salvator" al Bisericii noastre decăzute.

Şi acest gen de intervenţii se pot regăsi în spaţiul ortodox al epocii, controlul ţarului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse fiind chiar mai apăsător decât la noi.  La toate acestea se adaugă însă dezinteresul profund al autorităţilor române, care, odată scopurile politice atinse, vor neglija sprijinirea materială a Bisericii căreia, după ce statul îi confiscase averile, acesta era dator, cel puţin moral, să o ajute din punct de vedere material. Situaţia Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat se va caracteriza prin lipsuri materiale acute şi un control strict din partea politicului, chiar dacă guvernanţii, confruntaţi cu numeroasele frământări provenite din interiorul clerului, vor adopta unele măsuri, care se vor dovedi în cele din urmă simple paleative.

Lupta unor ierarhi cu puterea politică

Conflictele încep cu opoziţia categorică a mai multor ierarhi faţă de legea din 1865, pe motivul evident de necanonicitate, fiind sprijiniţi în demersurile lor de Patriarhia ecumenică[5], dar şi de marele ierarh ardelean Andrei Şaguna, aflat atunci la apogeu[6]. Abia în decembrie 1872, prin noua Lege canonică a Bisericii Ortodoxe Române, se preciza că episcopii sunt aleşi, dar de membrii Sinodului, alături de toţi deputaţii şi senatorii ortodocşi în funcţie. Cercul celor eligibili era extrem de restrâns: episcopii erau aleşi din rândul arhiereilor titulari (opt la număr), iar mitropoliţii din cei şase episcopi[7]. Deşi aparent legea marca o întoarcere la vechile canoane, ea nu a făcut decât să mascheze intervenţia politicului în alegerea ierarhilor, pe care legislaţia lui Cuza îl arăta cât se poate de limpede. Politicianismul românesc, extrem de nociv, se va manifesta astfel din plin şi în Biserică, prin alegerea numai a acelor persoane fidele partidului aflat la putere. Trebuie menţionată aici una dintre bolile de care suferă şi azi oamenii politici de la noi, anume critica extrem de virulentă a măsurilor luate de putere atunci când propriul partid se află în opoziţie şi păstrarea acestora neschimbate şi utilizarea în folos propriu în momentul în care situaţia se schimbă. Deşi amestecul grosolan în viaţa Bisericii este o creaţie a liberalilor, conservatorii, în momentul în care au ajuns la putere, nu au pregetat să se folosească de tradiţia creată de inamicii lor politici. Era de ajuns ca ceva să nu convină, pentru ca scaunul unui ierarh "reclacitrant" să se clatine, lista acestor abuzuri fiind deosebit de lungă, dacă avem în vedere timpul totuşi scurt de la adoptarea legii din 1872 şi până la primul război mondial. Astfel, mitropolitul Iosif Gheorghian este obligat să-şi dea demisia (1893), în urma refuzului său de a accepta Legea clerului mirean şi a seminariilor, propusă de Take Ionescu[8]. În locul său este instalat Ghenadie Petrescu, cu ajutorul conservatorilor[9]. În timpul guvernării liberale (1896), acesta este acuzat de încălcarea mai multor canoane. Acestea sunt clare în ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi acuzat şi judecat un episcop, rolul esenţial jucându-l Sinodul, singurul care poate da pedepse pe linia bisericească[10]. Or, pentru a păstra o aparenţă de legalitate, Partidul Naţional Liberal, care urmărea îndepărtarea lui Ghenadie, a făcut în aşa fel încât acesta să fie judecat de Sinod[11]. Se deschidea astfel o tradiţie care se va dovedi funestă în anii care vor urma[12]. Aşa va fi înlăturat şi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei în 1950, doar că acesta a fost pensionat, păstrându-şi calitatea de fost ierarh, în urma eforturilor Patriarhului Justinian. După Petrescu, revine ca mitropolit Iosif Gheorghian[13], fiind urmat de Athanasie Mironescu, care va sfârşi şi el prin demisie în 1911. Cauza a fost nefericita Lege a Consistoriului Superior Bisericesc, prin care se încerca o palidă apropiere de preoţii simpli, lipsiţi de venituri şi neavând posibilitatea să-şi afirme într-un cadru legal cerinţele, legea fiind o nereuşită pastişă după statutul şagunian[14]. Împotriva ei se va ridica Gherasim Saffirin, episcop de Roman, considerând-o anticanonică[15]. Izbucneşte un scandal imens, care marchează grav viaţa bisericească de la noi[16]. Mitropolitul este absolvit de vină însă îşi dă demisia, iar Saffirin, în mod firesc, este depus din scaun, pentru acuze nefondate[17]. Mitropolit primat devine Conon Arămescu-Donici, care se va retrage din scaun, după ce a fost obligat să semneze în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului o proclamaţie prin care cerea armatei române refugiate în Moldova să nu mai lupte împotriva trupelor Triplei Alianţe[18].

Sărăcie şi degradare

După cum se poate observa, de la sfârşitul secolului al XIX-lea Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat o duce într-o criză continuă, aceasta fiind de fapt consecinţa, "metastaza", problemelor acumulate în timp, corpul clerical fiind, în marea lui majoritate, într-o situaţie din cele mai jalnice, care a stimulat dezbinarea, o ostilitate profundă instalându-se între ierarhie, preoţii de mir şi monahi. Cauza principală a fost una în cele mai lumeşti: lipsa de bani pentru a se finanţa activităţile Bisericii şi subzistenţa unui corp preoţesc care creşte în mod exponenţial, prin hirotonii făcute fără nici o socoteală, fără a se ţine seama de nevoile reale ale credincioşilor. Sute de preoţi fără parohie stau la porţile cimitirelor, aşteptând un convoi mortuar. Nici cei plătiţi de stat nu o duc mai strălucit, deoarece sumele acordate sunt simbolice, iar ierarhia nu poate să facă nimic, pentru că toată chestiunile administrative şi financiare care ţin de Biserică sunt controlate şi administrate de stat, iar acesta este mai mult decât zgârcit când vine vorba să se dea bani Bisericii. Totuşi, pentru preoţii de mir ierarhia bisericească devine principalul duşman, considerându-se că aceasta nu vrea să facă nimic pentru a îmbunătăţi situaţia existentă, mulţumindu-se să-şi menţină privilegiile proprii. Începe o luptă fără menajamente, care s-a lăsat şi cu atentate[19]. Şi deoarece episcopii şi mitropoliţii proveneau din mediul monastic, ostilitatea preoţilor de mir s-a extins cu repeziciune şi asupra călugărilor, punându-se chiar problema desfiinţării mănăstirilor[20]. Cererile rebelilor au fost răspândite prin ziare precum Deşteptarea, Ecoul Moldovei sau Biserica română[21], principala revendicare fiind participarea la viaţa Bisericii în cadrul Sfântului Sinod a preoţilor diaconilor şi mirenilor[22]. Se credea că astfel se putea îmbunătăţi situaţia materială şi spirituală a preoţilor şi, fapt important, organizarea bisericească a Vechiului Regat se armoniza cu cea a ortodocşilor din Transilvania, care se administrau după statutele elaborate de Andrei Şaguna[23]. Pentru a răspunde acestor cereri, se formează în 1883 o comisie a Sfântului Sinod, în care raportorul principal a fost eruditul episcop de Roman Melchisedec Ştefănescu, care elaborează un Studiu despre ierarhia şi instituţia sinodală în Biserica Ortodoxă a răsăritului în general şi despre ierarhia şi instituţia sinodală în Biserica Ortodoxă Română în special. Aici sunt analizate bazele dogmatice, canonice şi după legile ţării a cererilor preoţilor de mir.

Conform lui Melchisedec, Sinodul nu poate fi alcătuit decât din episcopi. El afirmă că "Biserica cuprinde pe toţi credincioşii, însă în sens mai restrâns Biserica este ierarhia bisericească. Ierarhia este întemeiată de Hristos prin Apostoli. Autoritatea ierarhiei este o autoritate morală, bazată pe învăţătura evanghelică şi care tinde la îmbogăţirea morală a omenirii, prilej de apropiere de Hristos şi prin El de Dumnezeu". El aminteşte cuvintele Sf. Ciprian care arată că "Biserica înseamnă poporul şi episcopul, episcopul e în Biserică şi Biserica în episcop, cine nu e în unire cu episcopul acela nu e nici în Biserică"[24]. Melchisedec concepe pe episcop ca învăţătorul principal în Biserică, iar în eparhia sa ca pe locţiitorul lui Hristos. Sinodul nu poate fi alcătuit decât dintre egali, iar aceştia sunt episcopii. Sunt analizate şi alte modele contemporane de organizare a Bisericilor Ortodoxe (cazul grec, rus), constatându-se că ceea ce se numeşte acolo sinod este de fapt un comitet sinodal administrativ, în care autoritatea statului este prezentă efectiv (oberprocurorul rus sau procurorul statului la greci)[25], situaţie pe care episcopul român o respinge categoric.

O menţiune aparte se cuvine făcută asupra aprecierilor lui Melchisedec faţă de statutul şagunian, ilustrând o concepţie foarte diferită de cea a lui Şaguna în ceea ce priveşte relaţiile dintre stat – biserică şi corpul social. Iată ce spune episcopul regăţean: "Andrei Şaguna a combinat toate mijloacele, ce i-a dictat înţelepciunea şi cultura ca să ridice Biserica. El a adunat sub steagul Bisericii toate energiile românilor pentru apărarea Bisericii şi a naţiunii. Pentru ridicarea culturii poporului s-a îngrijit de organizarea învăţământului, pe care l-a pus sub oblăduirea Bisericii. El nu a putut să stea strict canonic, care mărgineşte acţiunea Bisericii mai mult la doctrină şi disciplină bisericească, celelalte trebuinţe îndeplinindu-le statul civil. Şaguna a trebuit să angajeze în organizarea sa bisericească întreaga naţiune"[26]. Iată deci că în viziunea lui Melchisedec, organizarea şaguniană, deşi de toată lauda, este un caz excepţional, care uzurpă atribuţii ce normal aparţin statului. În faţa unui stat ostil sau indiferent, Şaguna a fost obligat la această atitudine. Ea nu se poate aplica într-un stat în care Biserica Ortodoxă este dominantă[27].

Dreptul canonic şagunian prevedea nu mai puţin de şase tipuri de sinoade, alcătuite fiecare din o treime clerici şi două treimi laici: sinoadele parohiale, sinoadele mănăstireşti, sinodul protopopesc, sinodul eparhial, sinodul mitropolitan administrativ bisericesc şi sinodul mitropolitan administrativ dogmatic. Doar ultimul ar fi compatibil cu exigenţele canonice ale Bisericii, celelalte având funcţii pe care în Vechiul Regat le îndeplinesc alte instituţii. Astfel sinodul comunal ţine loc de consiliu comunal, cel protopopesc de consiliu judeţean, sinoadele eparhiale de corpuri legislative. Epitropiile şi Senatul şcolii eparhiale şi mitropolitane sunt înlocuite de Ministerul de Culte şi consiliile sale şcolare[28].

Simfonia Biserica - Stat, înteleasa gresit

Mai târziu unora le-a părut ciudat că marele spirit care a fost Melchisedec a scris aşa ceva în 1883, când în divanul adhoc al Moldovei de la 1857 afirmase că "preoţimea de mir trebuie să ia parte la sinod: a) căci aceasta este o datină veche întrebuinţată în toate sinoadele ecumenice şi locale; b) căci episcopii cârmuiesc Biserica în faptă, cea mai mare parte prin preoţimea de mir; c) căci preoţii de mir sunt partea de cler care trăieşte nedezlipit de lume şi cunoaşte mai bine nevoile şi suferinţele ei; d) căci în reprezentaţia Bisericii trebuie să fie reprezentate toate interesele Bisericii, precum în adunarea naţională toate acele ale naţiunii; e) căci firmanul de convocare a divanurilor adhoc, care cheamă la reprezentare toate interesele societăţii noastre, dă drept de reprezentaţie şi preoţilor mireni"[29], atitudine sprijinită entuziast de Mihail Kogălniceanu[30]. Să se fi schimbat aşa de mult Melchisedec Ştefănescu în momentul când a devenit episcop, numit de altfel direct de Cuza, în prima eparhie întemeiată prin decret domnesc, Dunărea de Jos? Să fi fost obligat de presiunile celorlalţi episcopi, care nu agreau să împartă puterea lor cu vreo adunare? Pot şi acestea să constituie o explicaţie, dar la fel de bine se poate porni de la Legea sinodală propusă de Cuza. Domnul propusese constituirea unui Sinod permanent al Bisericii Ortodoxe Române, din care urma să facă parte şi preoţi de mir şi laici, care urma să administreze treburile interne ale Bisericii în probleme legate strict de religie. Ea a fost respinsă de corpul episcopal din Vechiul Regat deoarece acest sinod ar fi putut să legifereze şi în chestiuni de dogmă, treburi în care preoţii de mir şi mai ales laicii nu ar avea ce căuta. Melchisedec înţelege conceptul de sinodalitate în acest sens restrictiv, de adunare a episcopilor care legiferează în materie de dogmă, "sinoadelor" instituite de Şaguna nepotrivindu-li-se termenul acesta. Preocupat să arate ce este cu adevărat Sinodul şi adevărata sinodalitate, episcopul romaşcan nu percepe că "sinodalitatea" lui Şaguna este strâns legată de autonomia Bisericii, concept care nu se întâlneşte nicăieri în textul lui Melchisedec.  El vede activitatea lui Şaguna ca un erzatz pentru statul absent, ca ceva menit să sprijine temporar mişcarea naţională românească din Transilvania, fără să înţeleagă că Biserica trebuie să fie în mod principial autonomă, nu numai dogmatic, dar şi din punct de vedere administrativ, iar câmpul de acţiune al acesteia în societate trebuie să fie mult mai larg decât slujirea liturghiei sau marcă a identităţii. Este un mod fals de a înţelege symfonia dintre stat şi biserică, prin punerea tuturor aspectelor de ordin economic şi administrativ sub controlul statului, care, în afară de chestiunile de ordin dogmatic, legiferează în toate domeniile vieţii bisericeşti, Melchisedec apărând astfel principiul Bisericii de stat. Acest principiu se regăsea în diverse state europene, dar acolo statul avea în mod efectiv grijă de Biserică, acordându-i subvenţiile necesare, în timp ce statul român o neglija cu totul. Conceptul de Biserică de stat, care stârneşte azi mânia unora dintre istoricii de azi împotriva Ortodoxiei româneşti, nefiind, ca multe dintre cele existente în societatea românească, decât o formă fără fond. Mai potrivit ni s-ar părea să vorbim de o Biserică aservită diverselor interese politice.

Situaţii deloc favorabile prestigiului Bisericii pot fi regăsite în diferite documente din epocă, când, lăudând virtuţile sistemului de Biserică de stat, ierarhii ajung la închinăciuni inimaginabile pentru a obţine câteva stipendii de la stat. Lăsând pe acei ierarhi care datorează totul partidelor aflate la putere[31], chiar şi cei cu spinarea mai dreaptă sunt obligaţi să se înscrie în sistem şi să justifice existenţa lor şi a utilităţii Bisericii în societatea românească. Pentru a se combate ideea că oamenii Bisericii ar fi antireformişti, se cultivă până la saţietate cazurile de preoţi revoluţionari, popa Şapcă fiind cel mai notoriu dintre acestea. Apoi, teama că Biserica ar putea fi acuzată că ar pune în discuţie autoritatea statului dezvoltă ideea unităţii de idealuri dintre Biserică şi Stat[32], nici un moment pusă în discuţie.

George Enache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!