Evident, cea mai încercată şi direct vizată în tot acest scandal creat artificial a fost Biserica Ortodoxă majoritară. Reacţia oficială a acesteia a fost, din păcate, sub nivelul provocării reale şi s-a redus la câteva petarde, sub forma unor comunicate neprofesionale şi neconvingătoare, aruncate în mijlocul discuţiei publice. Nesecondate de pledoaria teologică a convergenţei dimensiunii religioase cu cea comunitară, efectul lor a fost limitat, pentru a nu spune zero. Lupta propriu-zisă de idei şi de argumente s-a dus în mass-media laică, între apărătorii simbolurilor religioase fiind tocmai cei care, în ochii ierarhiei eclesiale, sunt orice altceva dar nu aliaţi. Dincolo de toate conotaţiile juridice şi de altă natură, provocarea de acum este un test indirect şi pentru capacitatea de solidaritate şi coerenţă a organismului comunitar al Bisericii în vederea momentelor de criză care se anunţă deja la orizont. Acestea vor fi ori plăţile forţate la restanţe acumulate din vina noastră (cum ar fi, de pildă, neprelucrarea onestă a colaboraţionismul securistic), sau se vor datora pur şi simplu noii constelaţii politice din care România va face parte începând cu 1 ianuarie 2007.

False argumente

Concret, aşa cum se ştie, punctul de plecare a fost plângerea unui tată oripilat de faptul că trebuie să îşi încredinţeze odrasla unui spaţiu şcolar din care fac parte icoanele ortodoxe. Administrativ, solicitatea îndepărtării icoanelor din clasă şi, prin lărgire abuzivă a semnificaţiei reclamaţiei, din întreg sistemul educaţional public, a trecut aproape prin toate birourile. De la Inspectoratul Şcolar Judeţean la instanţele de judecată din Buzău şi Ploieşti, de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Deciziile luate de fiecare instituţie în parte se cunosc. Ceea ce este poate mai puţin cunoscut este contextul european în care se petrec toate acestea. Iconoclaşii au invocat exemple precum cele din Germania sau Italia şi au uitat să spună că, peste tot în Europa, jurisprudenţa nu a dat câştig de cauză principiului eliminării generale a simbolurilor religioase, ci a soluţionat de la caz la caz şi a lăsat opţiunea finală la nivelul comunităţilor locale. Aducerea în discuţie a legii restrictive din Franţa nu este nici ea de prea mult folos practic şi, în plus, arată că iconoclaşii noştri nu fac diferenţa tehnică între laicismul de tip francez şi separarea dintre Biserică şi Stat – o realitate care se traduce juridic în Uniunea Europeană în moduri diferite, de la un context istoric la altul, de la o ţară la alta. Tot aici ar fi de menţionat şi un amănunt important: politicile culturale şi cele religioase intră în competenţa exclusivă a ţărilor membre UE, adică nici un organism comunitar nu are dreptul de decizie în materie, cu excepţia discriminărilor sistematice judecate, ca orice alt tip de discriminare, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, dinamica europeană este la acest capitol mai nuanţată. Nu este nici o noutate pentru observatorii fenomenului religios şi a implicaţiilor sociale ale acestuia că de câţiva ani Europa este străbătută de curente care pun sub semnul întrebării viabilitatea pe termen lung a proiectului economico-politic în lipsa unui proiect cultural-spiritual. Dezbaterile aprinse prilejuite de redactarea de către Convenţia Europeană a Tratatului de institutire a unei Constituţii pentru Uniunea Europeană au arătat limpede care sunt liniile fronturilor. Tot ele au mai arărat că, în ciuda tuturor, există o opinie comună europeană care încurajează regândirea şi cultural-spirituală a Europei. Această opinie a fost confirmată şi ajutată să se articuleze mai ales ca reacţie la începerea negocierilor de pre-aderare la UE a Turciei. Ea apare şi pe fundalul unei crize profunde a statului social european confruntat cu întrebarea simplă şi vitală în acelaşi timp: ce şi cine garantează unitatea socială? Sau: dacă nu ne mai uneşte prosperitatea, ce mai avem atunci în comun toţi cei care locuim în Europa?

Criza creştinismului în UE

Răspunsul nu este, cum ne putem da seama, deloc simplu. Din mai multe motive. Întâi de toate pentru că UE, generic vorbind, a dus până de curând o politică multiculturală ale cărei limite se văd dureros şi se simt dramatic. Apariţia unor societăţi paralele, formate din minorităţi (provenite din fostele colonii ale statelor europene sau formate în urma stabilizării forţelor de muncă) care nu împărtăşesc nimic din valorile populaţiei majoritare în mijlocul cărora trăiesc de generaţii, este un serios semnal de alarmă. Parisul în flăcări este doar un exemplu în mic pentru cum ar putea să arate în mare viitorul conflict inter-cultural din mijlocul Europei. Apoi, în acelaşi timp cu această politică permisivă şi arogantă, bazată pe convingerea că alogenii trebuie să se integreze cumva în societăţile adoptive, forţele politice europene de o anumită orientare au făcut totul ca prezenţa creştină să fie minimalizată, subminată, caricaturizată. Fie prin repunerea în discuţie a prevederilor concordatare, fie prin reforme fiscale care au dus la pierderi financiare considerabile, fie prin apariţia unei clase politice fără apartenenţă religioasă – toate mijloacele au fost folosite pentru a reduce impactul social efectiv al Bisericii (în sens generic), fără a mai lua aici în considerare crizele interne ale Creştinismului european.

Urmând altei teme detabuizate cu agresivitate precum avortul, legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex – pentru care se angajează, coincidenţă sau nu, aceleiaşi grupuri care sunt acum împotriva simbolurilor religioase – intră în această logică a afrontului pe faţă la adresa moralei creştine. Guvernul socialist al premierului spaniol Zapatero, pentru a da un exemplu actual, nu a răspuns prin legalizarea aceasta unei necesităţi sociale presante. Dovada este chiar numărul foarte redus al căsătoriilor între persoane de acelaşi sex înregistrate de la data legalizării şi până acum. Acelaşi lucru este valabil şi în celelalte ţări ale UE unde s-a implementat legislaţia cu pricina. Concluzia: asistăm la o deturnare pe faţă a voinţei politice a electoratului majoritar prin impunerea unor decizii ce convin doar unei minorităţi. Elementul constitutiv al democraţiei, căutarea unor formule de compromis solid între puterea decisivă a majorităţii şi interesele legimite ale minorităţilor, este răsturnat.

Cert este faptul că în toată această bătălie ideologică, purtată cu armele aparent neutre ale paragrafelor de lege, nu doar Biserica, general vorbind, pierde din prestigiu sau influenţă, ci întreaga societate europeană se alienează, devine vulnerabilă. Recunoscând această cauzalitate, o parte a clasei politice (în frunte cu Partidul Popular European, familie politică la care au aderat şi mai multe partide din România) şi intelectuale europene se întreabă, cu îngrijorare, cum poate rezista Europa în concurenţa globală fără un miez tare, fără o identitate asumată şi promovată ca atare. Nu este, în acest context, deloc întâmplător că preşedinţia germană a Uniunii Europene din prima jumătate a anului viitor are drept temă centrală Europa valorilor (Europa der Werte). Sigur, trebuie să definim aici valorile, să vedem ce face şi ce nu face parte din canonul actual al valorilor europene. Oricât am discuta însă, tot ceea ce are Europa de valoare provine din memoria ei cultural-spirituală, din sinteza cunoscută a civilizaţiei romane cu spiritul grecesc şi credinţa iudeo-creştină.

Aşa cum observa şi Habermas, la această zestre nu avem alternativă. Motiv pentru care acelaşi filosof social german pledează pentru o redefinire a raportului dintre Creştinism şi politică sau spaţiu public în termenii unei societăţi post-secularizate. Simplificând argumentaţia, teza centrală sună cam aşa: dacă preţul secularizării este amnezia auto-impusă şi tot ceea ce decurge de aici pentru profilul europeanului de azi, inclusiv renunţarea prin mutaţii genetice la definiţia umanităţii, atunci nu valorile creştine pe care le contestăm de trei sute de ani, de la Revoluţia Franceză încoace, sunt de vină, ci modul nostru de a le înţelege. Cu alte cuvinte, în ciuda defecţiunilor Creştinismului de-a lungul istoriei, recunoscute între timp şi de Biserici sau confesiuni, valorile vehiculate de acesta rămân normative pentru o ordine socială care îşi merită numele. În consecinţă, ignorarea principiilor sociale ce decurg din învăţătura creştină este mai puţin un atac la adresa Bisericii şi mai curând un gest de auto-mutilare sau, cu o vorbă ţărănească, un fel de a ne fura singuri căciula.

Ateism şi relativism moral

În cadrele acestui tablou general al dezbaterilor la nivel european, excesul iconoclast de la noi se vădeşte a fi unul anacronic. Departe de a simboliza orientarea progresistă şi europeană a celor care îl promovează, iconoclasmul românesc este mai curând un trist spectacol animat de figuri scoase din frigiderul ideologic al istoriei. Faptul că personajele în cauză sunt tinere din punct de vedere biologic nu schimbă cu nimic datele problemei. Retorica lor violentă împotriva icoanelor este similară cu cea a activiştilor de partid din deceniile comunismului. Cu o diferenţă totuşi. Cei de azi nu au scuza de a nu şti ce înseamnă cultura creştină pentru identitatea Europei şi a României, indiferent dacă sunt sau nu creştini. Ateismul nu poate servi de paravan pentru incultură aşa cum afonul nu are de ce să dispreţuiască muzica sau diabeticul dulciurile. Or, dacă iconoclaşii noştri se pronunţă pentru o societate românească vindecată de tarele trecutului, marcată mai puţin de violenţă şi grosolănie, de minciună şi corupţie, tot ei trebuie să recunoască sincer că demersul lor nu oferă nimic concret în acest sens. Dimpotrivă. Relativismul moral promovat prin evacuarea forţată din spaţiul public a oricărei trimiteri la tradiţie, virtuţi şi modele, este calea cea mai sigură către o societate tembelizată, rapace şi egoistă.

De fapt, la urma urmei, iconoclaşii noştri nu au ceva împotriva icoanelor, ci împotriva celor care se închină acestora. Adică împotriva celor care, între un meci de fotbal şi o emisiune darwiniană de televiziune, aruncă o privire spre un alt orizont de imagine şi de conţinut. Contestând dreptul la normalitate, iconoclaşii ne propun cu subtilitatea unui caporal şi farmecul unei cazarme să revenim la universul mental şi vizual din care de aproape două decenii ne străduim să ieşim. Ei sunt iritaţi că, în ciuda aspectului comercial, toată lumea se pregăteşte vizibil pentru Crăciun, adică pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos. Excedaţi de simbolurile religioase afişate peste tot, ei visează la o insulă post-creştină, la un spaţiu în care, în sfârşit, pot avea liniştea căutată, se pot cufunda cu voluptate în oceanul lipsei de credinţă şi de istorie. Până atunci, cotidianul le este marcat de insuportabilul destin de a fi contemporani cu noi, cei care încercăm, după puteri, să facem în numele Evangheliei lumea mai bună. Inclusiv pentru ei şi copiii lor.

Radu Preda