Razboiul rece pentru Marea Neagra

Interesele de soiul din regiunea Marii Negre întretin un continuu razboi, mai putin cu arme conventionale si mai ales prin atacuri economice, între tarile riverane, tari ale UE si SUA pentru obtinerii pozitiei dominante. Miza cea mai importanta este energia.

În acest razboi se înfrunta si doua conceptii de geopolitica: "Forta Maritima" si prevalenta puterilor continentale.

Conceptia "Fortei Maritime" este o teorie geopolitica care a fost avansata de amiralul de flota maritima si istoricul american Alfred Mahan. Daca geopoliticieni precum Ratzel, Mackinder, Haushofer au sustinut prevalarea puterilor continentale, Mahan a lansat conceptia prevalarii puterilor maritime.

În primul razboi mondial strategia mahaniana a "anacondei" s-a realizat în sprijinul Antantei si a miscarii albgardiste de la periferia Eurasiei (ca raspuns la pactul de pace între bolsevici si Germania); în cel de-al doilea razboi mondial a fost îndreptata împotriva "Europei Centrale" si, în special, prin operatiile militar-maritime, împotriva tarilor Axei. Linia atlantista în geopolitica s-a dezvoltat practic fara întreruperi cu traditia clasica anglo-americana (Mahan, Mackinder, Spykman). Pe masura ce SUA devin o "putere mondiala", geopoliticienii-atlantisti de dupa razboi precizeaza si detaliaza aspectele care fac parte din teorii, dezvoltând sferele factuale. Modelul pe care se bazeaza, cel al "Fortei maritime" si perspectivele geopolitice ale lui, se transforma din elaborari stiintifice ale anumitor scoli militar-geografice în politica oficiala internationala a S.U.A. Victoria atlantistilor asupra U.R.S.S. (hartlandului) însemna intrarea într-o noua epoca radicala, care cerea modele geopolitice originale. Statutul geopolitic al tuturor teritoriilor traditionale, regiunilor, statelor si uniunilor se modifica rapid.

Perceperea realitatii planetare dupa sfârsitul razboiului rece au condus pe geopoliticienii atlantisti la doua scheme principale. Una ditre ele poate fi calificata "pesimista" (pentru atlantism). Ea mosteneste linia traditionala pentru atlantism de confruntare cu hartlandul, care este considerat neterminat si neexclus de pe ordinea de zi odata cu prabusirea U.R.S.S. si prognozeaza noi constituiri de blocuri eurasiatice, bazate pe traditiile civilizatiilor si pe arhetipuri etnice rezistente. Aceasta varianta poate fi numita "neoatlantism", esenta ei se rezuma la o examinare în continuare a imaginii lumii prin vizorul dualismului de baza, care doar nuanteaza aparitia unor zone geopolitice suplimentare (în afara de Eurasia), care la fel pot sa devina focare de confruntare cu Occidentul. Cel mai relevant reprezentant a unei astfel de abordari neoatlantiste este considerat S. Huntington. Ce-a de-a doua schema, bazata pe aceeasi imagine initiala geopolitica, este invers, optimista (pentru atlantism) în sensul ca examineaza situatia care s-a conturat ca urmare a victoriei Occidentului în razboiul rece, ca una definitiva si fara întoarcere. Pe aceasta se construieste teoria "mondialismului", conceptia sfârsitului istoriei si lumii unitare, care afirma ca toate formele diferentierii geopolitice - culturale, nationale, ideologice, religioase, statale etc. - vor putea fi parcurse irevocabil si va începe o era a civilizatiei comune pentru omenire, fundamentata pe principiile liberal-democratiei (Reprezentant F.Fuckuyama).

Rusia, primejdioasa si pentru ea însasi

Factorul Global Rus în anumite scrieri ale geostrategilor rusi poseda un rol extrem de important. În prezent, acestia sustin ca pentru securitatea Federatiei Ruse exista agresiuni externe si interne. Securitatea nationala a Rusiei este minata social, politic, economic, teritorial, regional, etnic si de alte contradictii, precum si de tendinta unor state si forte politice de a apela la mijloace militare pentru a le rezolva. Un mare pericol pentru Rusia prezinta conflictele militare din zonele de frontiera de pe teritoriile fostei U.R.S.S. în afara de conflictele etnice, un anumit pericol pentru unitatea teritoriala a Rusiei provine, de asemenea, din posibilitatea de dezbinare în Ural si Siberia Occidentala în doua parti, europeana si asiatica. Sciziunea Rusiei ar crea în lume un focar periculos de razboaie interne si internationale, ceata si cataclisme revolutionare. O sursa de baza ca potential al agresiunii pentru Rusia o constituie S.U.A. si N.A.T.O. Geopoliticienii rusi considera ca acestea elaboreaza conceptii periculoase militar-strategice si sustin o politica miltar-tehnica dusmanoasa a intereselor rusesti. S.U.A., conform opticii acestora, expun deschis tendinte hegemonice de conducator mondial. Rusiei i se prezinta, în diverse forme, pretentii teritoriale pe întregul perimetru al frontierelor sale. Pe de alta parte, principalele scoli de gândire geostrategica dominante la Washington în anul 2000 constatau ca, la vârful piramidei, lupta pentru suprematie este data între neoliberalismul institutionalist, geoeconomie si neorealism. Ideile huntingtoniene ale conflictului dintre civilizatii, sau globalismul neoconservator straluceau prin absenta. Geoeconomia operationaliza doctrina potrivit careia intram într-o noua epoca în care competitia si conflictul militar fac loc competitiei si conflictului economic. Confruntarile nu mai sunt militare, ci "razboaie economice" pentru "suprematie comerciala" sau dominarea unor piete. Crearea unei economii competitive devine miza majora a noului joc geopolitic. Resursele statului (inclusiv spionajul) trebuie mobilizate în acest sens. Conceptele-cheie sunt "stat comercial" si "competitie economica", iar principalul promotor al doctrinei este considerat Edward Luttwak, binecunoscut drept unul dintre strategii primului razboi din Irak. În vreme ce geoeconomia este o doctrina a competitiei, neoliberalismul institutional e o doctrina a cooperarii internationale. El promoveaza integrarea globala sub o structura de guvernare bazata pe o complexa arhitectura institutionala ilustrata de ONU, NAFTA, OMC etc. Unii adepti merg pâna la ideea ca statele-natiune, trebuie sa-si cedeze treptat autoritatea catre acest sistem de institutii transnationale. Altii sustin însa ca, într-o lume a globalizarii, o geopolitica eficienta nu mai poate fi exercitata decât prin intermediul acestor institutii. De aici obiectivul de a le intari, pentru a putea mai apoi avansa agenda prin ele. Conceptele-cheie tin de "institutii internationale" si "globalizare", iar liderii acestui grup vin în special din zona academica (Robert Keohane, Joe Nye) sau din ramura liberal-democrata a establishment-ului de politica externa (Richard Holbrooke). Spre deosebire de neoliberali, neorealistii afirma un scepticism profund cu privire la institutiile internationale si, în general, la angajamente pe plan global, altele decât în interes strict national. Pentru ei, SUA ar trebui sa faca în lume jocul clasic al Marii Britanii în Europa. Sa monitorizeze oarecum detasate balanta sistemului si sa se implice doar pentru a o echilibra când situatia o cere. Statele aliate trebuie îmbratisate si sustinute fara rezerve (fie ca sunt democratii sau nu), iar interventiile umanitare, promovarea democratiei etc. de dragul lor însele nu sunt considerate necesare, ci chiar daunatoare. Conceptele-cheie: "interes national" si "balanta de putere", iar principalii promotori sunt Donald Rumsfeld si Condoleezza Rice.

Rolul tot mai important al Turciei

Revenind la Rusia, mentionam ca un interes sporit prezinta politica sa prin prisma P.G.S.( Periferia Geopolitica Strategica). Unul dintre actorii importanti din PGS este Turcia. În raporturile geopolitice, Turcia se arata a fi un adversar traditional în zona Balcanica, a Marii Negre, în Transcaucaz. Mai ales ca Turcia dobândeste acum o semnificatie geopolitica independenta în calitate de centru de putere în regiune. S-au învechit înfatisarile despre aceasta tara ca despre "flancul sudic" N.A.T.O., ceea ce în esenta era corect în perioada lumii bipolare. Astazi, Turcia este un puternic centru economic, militar si - cel mai important - ideologic al regiunii. În afara de aceasta, Turcia este un  nod geopolitic care leaga (sau dezleaga) regiunile Europei de Sud, Orientul Apropiat si îndepartat, spatiul post-sovietic. O importanta mare a dobândit Turcia în timpul prabusirii U.R.S.S., odata cu cresterea potentelor sale politico-militare si umplerea vacuumului geopolitic în câmpul sudic de actiune al Rusiei. Înca nu demult, raporturile Occidentului cu Turcia pareau fara nori. Turcia era privita ca unul din principalele centre de baza care adunau pe filiera comuna fortele coalitiei anti-irakiene în regiune, ca o arma a Occidentului de patrundere în tarile C.S.I., inclusiv si în scopul ruperii continue a ramasitelor influentei ruse.

Turcia constituie unul din principalii concurenti si oponenti ai Rusiei în raza sa sudica (dar si pe teritoriul propriu-zis rus - în Transcaucazia, pe Volga, are interes chiar pentru Iacutia). Puterea Fortelor Militare Maritime a Turciei (conform posibilitatilor militare) depasesc astazi puterea flotei Marii Negre. Economia Turciei, cu toate greutatile sale, este destul de dinamica. Vectorul tendintelor geopolitice în prezent sunt în primul rând teritoriile C.S.I., vecinatatea Marii Negre, Caucaz, Asia Centrala, Transcaucazia. Chiar daca posibilitatile economice pentru tendintele pan-turce nu sunt mari (volumul total al investitiilor în tarile CSI din partea Turciei nu depaseau trei miliarde dolari pâna de curând), Turcia se sprijina pe afinitatea limbii, radacinile istorice comune, comunitatea religiei. Dupa ascensiunea la începutul anilor '90 în directia post-sovietica, în prezent Turcia întâmpina unele greutati în acest proces.

Factorul R. Moldova în spatiul pontic

În perioada de emancipare nationala si democratica a Republicii Moldova, guvernul sovietic de la Moscova a elaborat un plan strategic bine determinat pentru aceasta tara româneasca, prin care urmarea sa fondeze înca doua formatiuni statale: Transnistria si Gagauzia. Daca pentru cea de-a doua formatiune Chisinaul a reusit sa gaseasca o formula de coexistenta, nu acelasi lucru s-a întâmplat si cu fantoma statala cu nucleul actional la Tiraspol. Separatistii din estul R. Moldova au încercat sa demonstreze existenta unui drept obiectiv pentru crearea în Transnistria a unei republici suverane, invocând specificul etnic si istoric al regiunii: pamânt rusesc stramosesc cu specific multinational, care nu a fost niciodata în componenta unui stat românesc. Ceea ce este un fals grosolan, întrucât etnia dominanta ramâne cea româna, chiar daca de partea cealalta a balantei am pune suma etnicilor rusi si ucrainieni.

Actuala elita politica de la Tiraspol a fost constituita în special din cadre externe din spatiul estic, cu pregatire profesionala minima. Stapâneste acest teritoriu înca din perioada URSS. N-a existat un schimb de generatii în viata politica a acestei regiuni a R. Moldova. Analistii au perceput fenomenul transnistrean ca pe unul dezvoltat revansard la adresa destinului liber pe care si-l dorea Chisinaul si al democratizarii spatiului ex-sovietic. Asta o arata în primul rând sprijinul dat de catre regimul de la Tiraspol pentru echipele care doreau sa reinstaureze sistemul totalitar. Dupa conflictul armat din 1992, au existat initiative de relansare a dialogului dintre cele doua maluri ale Nistrului, initiative încurajate de organizatiile internationale si interguvernamentale, ca si de "Mama Rusia".

Datorita conflictului transnistrean, dar nu numai, Chisinaul a fost nevoit sa abdice de la traseul prooccidental si sa-si îndrepte fata spre Moscova. În politica de stat, ca si în geopolitica sau studiul relatiilor internationale, se pune un accent major pe termenul de securitate nationala. Securitatea poate fi definita ca un "raport dinamic între amenintari si capacitati", dar în care potentialul militar nu mai ocupa un loc central. Elaborarea unor proiectii si scenarii geopolitice si geostrategice se fac în continuare în cadrul laboratoarelor geopolitice ruse referitor la sud-estul european, ele având menirea de-a desemna ulterioarele raporturi si miscari vectoriale ale politicii externe a Moscovei, inclusiv pentru R. Moldova.

Cine ameninta Moldova

Amenintarea cea mai mare care planeaza asupra securitatii R. Moldova vine, evident, dinspre Moscova. Economic, mediatic, informational, politic etc. Kremlinul lui Putin a condamnat Chisinaul, etichetându-l ca dusman. Iar tentativele elitei politice basarabene de a deschide o cale de dialog s-au soldat cu insuccese vizibile. Kremlinul este în relatiile cu Chisinaul de-a dreptul paranoic. Este tot mai clar, în contextul conflictului de pe Nistru, în paralel cu evolutia relatiilor Rusia-Moldova, ca solutionarea oricarui conflict de pe glob necesita "aprobarea" formala sau informala, tacita, directa sau indirecta a cel putin unuia dintre cei doi centri de putere. În cazul prelungitei crize transnistrene, acest acord nu a fost obtinut pâna acum. Între Chisinau si Tiraspol, de la 1988 întotdeauna au existat disensiuni, iar diferendul nistrean n-a fost solutionat nici pâna astazi, chiar daca a existat un plan Kozak si nenumarate proiecte de reglementare a conflictului.

Considerata ca duce o politica duplicitara, Moldova a fost si este dezavantajata în raport cu Transnistria, care continua sa fie considerata aliatul geostrategic traditional si continuu fidel centrului sau geopolitic. Chisinaul este biciuit economic, mediatic, politic. Moscova a reusit sa creeze conflicte în spatiul ex-sovietic, pe care le-a înghetat dar nu le-a stins; ele ramân primejdii latente, gata sa se reaprinda cu putere la momentul oportun. Însusi faptul ca Moscova a adoptat o politica de dublu standard fata de celelalte republici post-sovietice, încununeaza rolul ei de putere regionala cu tendinte "neoimperiale". Referitor la asa-zisa republica transnistreana, aceasta considera ca este într-o situatie rezolvabila dupa modelul Kosovo – considerat, în mod nejustificat, un precedent. Sustine ca daca Serbiei i se va impune suveranitatea regiunii Kosovo, se va fi creat un precedent international juridic care se va proiecta inevitabil asupra situatiei din alte "conflicte înghetate".

 "Rusia nu îi va lasa la nevoie pe conationalii stabiliti în prezent în afara granitelor ei, fie ca e vorba de probleme umanitare, fie ca de pericol pentru siguranta oamenilor" – afirma diplomatia rusa.

Aparitia unor organizatii de tipul CSI-2, confirma faptul ca Moscova nu va ceda Tiraspolul ca important cap de pod si nod geopolitic si geostrategic în contextul frontierei UE la Marea Neagra. Chiar daca Ue considera ca este nevoie de o singura voce în relatia cu Rusia, pe numitorul comun al intereselor nationale, dar care sa reprezinte principii comune si de la care sa nu se abata nimeni, aceasta nu s-a concretizat pâna acum.

România în geopolitica Marii Negre

Între Forumul Marii Negre, initiativa româneasca pentru Europa de Sud-Est, si Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN) exista asemanari dar si multe deosebiri. Prima organizatie, prin excelenta optiunii democratice în regiunea Marii Negre, poate fi apreciata ca una care vine cu o noua abordare a politici din zona Pontului Euxin. Rusia însa detine pachetul majoritar de actiuni ale OCEMN-ului. "Singurul câstigator al extinderii duratei conflictelor înghetate este tara careia nu-i place sa aiba o dezvoltare democratica. Este tara care continua înca sa creada ca diferite tari pot fi controlate în deceniul urmator sau în secolul urmator", a spus presedintele Traian Basescu. Presedintele României a acuzat indirect Rusia ca beneficiaza de pe urma conflictelor înghetate din tari precum Georgia si Moldova. Probabil ca, presedintele Basescu a crezut ca se afla înca în epoca razboiului rece. Presedintele României a cerut SUA sa faca tot ce pot pentru a preveni "repetarea dominatiei autoritare în Europa de Est". O afirmatie care poate sa alineze în acest demers si state grele din UE. Aprecierile presedintelui Basescu referitoare la Rusia sunt exacte si oportune. Rusia contemporana arata ca o mimare a ideii de o democratie adevarata. Societatea se prezinta extrem de polarizata, oamenii politici incomozi sunt închisi, iar în ultima vreme jurnalistii platesc cu viata curajul de a spune lucrurilor pe nume. Puterea lui Putin la Moscova este exstinsa, iar "tarul" înca exercita o anume fascinatie pentru masse.

Europa este, însa, interesata de stabilitate si cooperare cu Rusia, continuarea proceselor de acolo compatibilizând aceasta tara-continent cu restul Occidentului. Relatiile României cu Rusia nu au fost cu adevarat normalizate niciodata dupa 1989. Numeroasele afirmatii ale lui Basescu - cum au fost si cele de anul trecut, din SUA, când a numit Marea Neagra "lac rusesc", nu au capacitatea de revigorare a relatiilor Bucurestiului cu cel mai de seama furnizor de energie al Europei. Basescu este sprijinit în demersurile sale de presedintele Poloniei, Lech Kaczynsky, si fratele sau geaman, Jaroslav, premier al aceleiasi tari, care au un discurs la fel de transant împotriva Rusiei. Acestia au reprosat Germaniei întelegerile de miliarde de euro semnate cu Moscova pentru importul de gaz rusesc printr-un gazoduct în curs de constructie prin Marea Baltica. Un alt Pact "Molotov-Ribbentrop"?! Germania este deranjata de aprecierile polonezilor. Pe de alta parte, tarile Europei de Vest au o pozitie moderata fata de Rusia, cu care desfasoara un comert intens. În Est, Polonia si Tarile Baltice formeaza asa-numitul pol antirusesc din Uniunea Europeana, relatiile cu Moscova fiind complexe si delicate. Integrata în NATO si UE, România este pazita de caderea dinnou sub dominatia Moscovei. În schimb, continua sa plateasca cea mai groasa factura, cu cel mai ridicat pret din Europa pentru gazul importat din Rusia. Si trebuie sa-si amâne un vis mai vechi, de reîntregire a tarii, prin revenirea la trupul sau a Basarabiei, Hertei si Bucovinei.

OCEMN este înca neputincioasa

Unul dintre motivele pentru care seful diplomatiei române s-a aflat la Moscova, de curând, la reuniunea OCEMN, a fost, potrivit propriilor afirmatii, "nevoia de mai multa seriozitate în comunicarea dintre statele membre". Însa Rusia are înca multe probleme de comunicare si de încredere cu statele riverane Marii Negre. Motiv pentru care a tratat, ca si la summit-ul Marii Negre de la Bucuresti, cu reticenta propunerile de reformare a organizatiei. Desi dorea sa eficientizeze structura politica si economica a proiectelor OCEMN, România s-a lovit de refuzul încapatânat al diplomatiei ruse.

Kremlinul nu este de acord cu cerinta statelor membre ca de acum înainte deciziile sa fie luate prin majoritate calificata, si nu prin consens - un artificiu care permite Rusiei sa blocheze orice proiect pe care nu îl doreste. La Moscova, Serbia a preluat presedintia organizatiei - o buna ocazie pentru acest stat de a-si promova în regiune politica externa. Statele din zona pontica vor putea, astfel, coopera mai eficient cu Uniunea Europeana, mai ales ca, de la 1 ianuarie, OCEMN numara trei membre UE: Grecia, Bulgaria si România. Deocamdata, OCEMN nu are însa structuri adaptate la cooperarea cu UE. Ar putea fi astfel puse pe agenda europeana probleme mai putin stringente, precum conflictele înghetate din Transnistria, Osetia de Sud si Abhazia. Mai ales ca UE nu face diferenta între proiecte politice si economice, tratând OCEMN-ul ca pe un tot. Iar acolo unde exista securitate economica, este si securitate politica.

Tortul energetic

Desi tortul comertului cu energie în regiune a fost împartit între SUA si Rusia, s-au strecurat pentru câteva felii si mai multe firme europene, printre care Shell, Total, Eni si Petrom. Americanii au avut o singura problema: aprovizionarea cu petrol a Israelului. Si au rezolvat-o construind conducta petroliera Baku (Azerbaidjan) - Ceyhan (port turcesc la Marea Mediterana). Atât Turcia, cât si Azerbaidjanul au relatii foarte bune cu Israelul, solutia Ceyhan garantând alimentarea energetica a Israelului (care consuma, anual, 12 milioane de tone de petrol), chiar daca relatiile acestei tari cu ceilalti vecini s-ar deteriora. Pentru ca petrolul sa ajunga în "lumea larga" exista o singura ruta: de la porturile estice ale Marii Negre, prin strâmtorile Bosfor si Dardanele, în Marea Mediterana si, de aici, oriunde în lume. Dar turcii, din motive ecologice, au decis sa nu permita tranzitarea strâmtorilor a mai mult de 25-30 milioane de tone de petrol anual. De aici si necesitatea realizarii de rute alternative, precum Baku-Ceyhan. Marea Neagra este minata de Baku-Ceyhan. Cum americanii si-au rezolvat problema prin construirea acestui oleoduct, nu mai par atât de interesata de traseele hidrocarburilor din zona. În schimb, Rusia este din ce în ce mai interesata. Pe de o parte, este unul dintre cei mai importanti producatori de petrol si gaze din lume. Pe de alta parte, Moscova este principalul furnizor de gaze al Europei. Practic, prin "arma energetica", Moscova îsi continua tendintele hegemonice în Europa. La începutul anului, toata Europa a suferit de frig pentru ca Rusia (furnizorul de gaze) s-a "certat" cu Ucraina (transportatorul de gaze în Europa). Rusia a hotarât sa elimine cvasi-total Ucraina din facerea gazelor, asa ca a demarat construirea unui gazoduct prin Marea Baltica, astfel încât sa ocoleasca Ucraina. Nu este prima astfel de "ocolire" pe care o face Moscova. Cu câtiva ani în urma a hotarât ca gazele pot ajunge în Turcia si prin Marea Neagra, nu numai prin Ucraina, asa ca a construit gazoductul Blue Stream.

Un lucru este cert: în prezent, Europa depinde de gazele rusesti în proportie de 50% si va ajunge, în câtiva ani, la 70%! Dar aceasta subjugare termica si energetica ruseasca va dura maximum 20-30 de ani. Pâna atunci ne vom zbate sa gasim solutii pentru iesirea onorabila de sub chinga ruseasca. Frontiera geopolitica euxiniana razbate spre o alta etapa în abordarea geopolitica.

Octavian Sergentu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!