Binecuvântatul Parinte Benedict

Despre Parintele Benedict Ghius auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru prima data la chip, de la Mihai Urzica, care avea pentru el o imensa pretuire, ca de altfel mai toata lumea curat implicata a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de doua-trei lucruri, notorii de altfel, îmi amintesc.

Parintele facuse ani multi de închisoare politica sub comunisti. Fusese, pentru lung timp, unul dintre parintii cei mai duhovnicesti, stralucitori, de la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, dupa iesirea din închisoare, se pusese problema sa fie facut arhiereu, i se întocmise chiar "dosarul" în vederea acestui act, totul era pregatit, dar masinatii externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breasla!) îl ferisera de aceasta corvoada. Spun "corvoada", pentru ca dupa ce l-am cunoscut, atât cât puteam eu sa-l cunosc, mi-am dat seama ca pentru un om atât delicat si, într-un fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degraba o povara.

Un episod, pe care chiar Parintele ni l-a povestit o data, are si o nota de haz. În perioada imediat urmatoare lui ’64, dupa eliberarea generala a detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal în legatura cu biserica româneasca din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a carei "recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei noastre era dorita mult de puterea comunista. Cum Parintele Benedict fusese în tinerete prieten cu preotul acelei biserici, iar statura sa morala si duhovniceasca, aureolata si de anii de temnita comunista, era extrem de impunatoare, i s-a impus Parintelui, în ciuda tuturor încercarilor de împotrivire, sa mearga la Paris si sa "actioneze" în consecinta. A plecat în cele din urma, dar hotarât sa nu dea curs "misiunii" încredintate. Odata ajuns acolo, românii locului, pentru care biserica era mai degraba un bastion de rezistenta anticomunista decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Parintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si putin a lipsit sa nu fie scos din biserica molestat. Noroc ca parintele paroh, prietenul sau din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si atunci a fost lasat în pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a încerca sa-i convinga pe acei oameni sa revina la Biserica Mama, deoarece a realizat rapid cum stateau lucrurile si ca orice întreprindere mai mult ar fi tulburat lucrurile. Dupa o luna de petrecere pariziana s-a reîntors în tara, primind reprosrile previzibile din partea celor care-l trimisesera, dar cu o constiinta la fel de curata ca la plecare. Povestindu-ne aceasta întâmplare zâmbea usor amuzat, ca si cum ne-ar fi marturisit vreo o sotie din tinerete. "~stia, în tara, ma închisesera pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau sa ma ia la bataie ca as fi comunist!"

Un mare traitor al Ortodoxiei

A fost, se pare, tot mai marginalizat si pâna la urma a fost obligat sa se retraga la Cernica.

Cred ca însotindu-l pe Mihai Urzica am fost acolo prima data si am batut împreuna la usa Parintelui. Locuia pe malul lacului, într-o casuta vecina cu cea în care locuise cu un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se facuse mica si eram de tot pierit de emotie. Mihai reusise sa-mi transmita toata evlavia lui si sa ma faca sa constientizez ca ma voi afla în fata unuia dintre vârfurile monahismului românesc. Stiam ca Parintele Benedict era nu numai un mare traitor, dar si un om deosebit de cult, care facuse studii în Franta, care citise mult – nu numai teologie –, ceea ce-i conferea printre monahi o faima de erudit. Mi-am dat seama atunci ca, la rândul lui, Parintele avea pentru Mihai Urzica o dragoste si o pretuire egala cu a acestuia pentru Sfintia Sa. Considera ca el este cel care trebuia sa ceara învatatura si sfat de la Mihai si nu invers.

Mi s-a întâmplat sa am de câteva ori în viata prilejul sa asist la întâlniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteste o tensiune sufleteasca de o intensitate greu de suportat de cei mai slabanogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizata" (energii din cele necreate odihneau peste marii preoti si se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoana a Taborului, cu o transfigurare evidenta a persoanelor respective (pentru ca Hristos era prezent între ele), o lumina nemateriala coborând peste ele, si toate acestea îti dadeau o dorinta certa si intensa de a face colibe în preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.

Smerenia ti oprea cuvintele de folos

La chip, Parintele nu era deloc chipul clasic de calugar mare duhovnic. Barba îi era putina, rara, tunsa foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subtire, aproape transparenta, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor. Când l-am cunoscut, suferea deja de Parkinson. Trebuia sa-si tina o mâna cu cealalta pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate si parea în toata clipa ca se va frânge în scurt timp.

Privirea îi era de o nesfârsita candoare si de o blândete binefacatoare. Numai infinita mila si iubire întelegatoare. În fata lui te simteai complet dezbracat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit în acelasi timp.

Zâmbetul îi era schitat fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadati de o lumina care se revarsa în afara. Era în ochii sai atintiti asupra ta, totdeauna, o anumita uimire si curiozitate, o întâmpinare timida, o încercare sincera de a-L descoperi pe Hristos în tine.

Noi, intrând în Biserica la o vârsta... matura, învatasem una si buna: cum dam de un duhovnic, sa-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Parintele nu prea capatai. Abia daca, pe parcursul discutiei, aparea câte unul si trebuia sa fii foarte atent ca sa-l retii. Si poate ca nu ne-ar fi mirat atâta, daca nu i-ar fi mers duhul în legatura cu nivelul sau intelectual si cultural. El era cel care începea sa te întrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai raspundeai cum mai raspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred ca a fost în mod real unul dintre cei mai smeriti oameni din câti am cunoscut. Parintele era si el un om destul de timid. Pentru mine, asta facea întâlnirea cu el cu atât mai dificila, cu cât timiditatea lui se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodata cu mâna goala de la el. Bucuria sa era contagioasa si o purtai îndelung cu tine.

Parintele tacea mult. La început, aveam cumva impresia ca e din cauza mea, pentru faptul ca sunt un intrus pacatos care tulbura comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neînteleasa si negraita. Mai târziu aveam sa dau de marturia unor persoane de a caror statura duhovniceasca nu ma îndoiesc, dar care traiau aproximativ aceleasi sentimente si stari. Din aceasta cauza e destul de greu de transmis ceea ce traiai lânga Parintele Benedict. Aflai în preajma lui mai mult traire decât discurs, iubirea era prezenta mai mult sub forma de flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea putin si cu mult tâlc. Numai cei care i-au stat mai mult în preajma au ajuns sa se smulga cât de cât acestei tensiuni si sa mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa ca datorita tacerilor prelungi si încarcate de semnificatii se crea o tensiune spirituala atât de intensa încât aveai sentimentul ca toata casa tremura cu tine si te însotea un anumit sentiment de disconfort. Caci crestinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si întrerupte de pauze lungi, care noua ni se pareau si mai lungi, ramânea predica aceea atât de puternica si de subtila, cu prezenta. Plecai încarcat si cu o bucurie nemarginita care-ti umplea fiinta, chiar daca nu adunai prea multe cuvinte.

A suferit îndelung

La început, înca ne primea într-un fel de camera destinata special acestui scop, aflata în dreapta culoarului de la intrare. Nu o data a trebuit sa-l asteptam, pentru ca avea în alta camaruta pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în tacere rafturile pline de carti, multe dintre ele în franceza si apartinând multor domenii ale culturii. Cred ca am zarit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, si un pick-up si discuri de muzica clasica.

Parintele era foarte bine îngrijit si protejat de o maica, al carei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, câteodata din proprie initiaiva, câteodata la solicitarea Parintelui, câte o farfurioara cu dulceata de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost dat sa regasesc în alta parte. Si paharul cu apa rece de fântâna era la fel de bun.

Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde si dormea. Dar nu o data, atunci când i-am batut la usa, maica ne spunea ca Parintele era slabit si nu putea sa ne primeasca. Se pare ca a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate sa reziste atâta un parinte atât de plapând si aproape dintotdeauna suferind, în timp ce altii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, în parte ravasite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colturi, numeroase carti si hârtii. Cred ca primea destul de multe scrisori. Mai târziu aparuse, la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Libera.

Cel mai adesea, dupa ce ieseam de la el, simteam nevoia sa mai haladuim prin mânastire si ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îsi facea plimbarea de seara în amurgul stins al Cernicai, strabatând în lung si-n lat balconul casutei, ce dadea spre lac si spre insula. Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu... Uneori aveam impresia ca ne însoteste cu privirea binecuvântator.

Costion Nicolescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!