Ideea de român la Bălcescu şi Eliade

Astăzi, când ne aflăm în pragul integrării în Uniunea Europeană, entitate politică ce tinde să şteargă graniţele dintre naţiuni, să producă o nivelare a diverselor culturi europene şi să creeze un "om nou", un aşa-numit "om european", se pune, poate mai mult ca oricând, problema identităţii noastre ca neam. În aceste condiţii, întrebarea firească care se ridică este următoarea: Ce înseamnă să fii român? 

Ideea de definire a noţiunii de român este veche în istoria poporului nostru. Întotdeauna diferitele comunităţi umane au căutat să îşi ierarhizeze valorile şi să se autodefinească raportându-se la alte comunităţi, căutând să evidenţieze ceea ce le este propriu. În acelaşi timp, aceste valori esenţiale au fost privite ca fiind inalienabile, vitale pentru existenţa societăţilor respective.

În spaţiul românesc, aşa cum bine observa Daniel Barbu, încă din vremea lui Matei Basarab fuziunea "între neam, limbă şi religie purta numele obiceiului cel bun şi bătrân al ţării, ce reprezenta orizontul normativ în funcţie de care năravurile puteau fi calificate drept bune sau rele, în temeiul căruia cineva îşi putea declina identitatea de român"1.

Vom încerca să prezentăm felul în care Nicolae Bălcescu şi Mircea Eliade înţelegeau noţiunea de român. Prin folosirea timpului prezent pe parcursul întregii expuneri am căutat să subliniez, dacă mai era nevoie, caracterul etern valabil al observaţiilor celor doi mari români. Nu întâmplătoare a fost alegerea celor două personalităţi. Atât Bălcescu, cât şi Eliade reprezintă figuri de marcă ale unor generaţii care au contribuit decisiv la desăvârşirea noastră naţională, pe plan politic sau cultural. Prima generaţie, cea paşoptistă i-a mai dat pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau I. C. Brătianu, iar cea de-a doua, cea interbelică se poate mândri cu nume precum Emil Cioran sau Constantin Noica.

Mircea Eliade este, fără îndoială, un "monstru sacru" al culturii româneşti, poate cel mai mare reprezentant al generaţiei sale. În ceea ce îl priveşte pe Nicolae Bălcescu, la el, "mai mult şi mai febril decât la toţi cei din generaţia lui, întreaga lui operă apare dominată de sensurile, pe atunci în mare creştere ale spiritualităţii naţionale"2.

Maniera în care cei doi înţeleg să se raporteze la noţiunea de român implică atât deosebiri cât şi asemănări, care apar ca fiind fireşti, în deplină concordanţă cu epocile în care au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea.

Încă de la început trebuie evidenţiată diferenţa de percepţie a celor doi în ceea ce priveşte aportul creştinismului, în general, al ortodoxismului, în particular, la formarea identităţii româneşti, importanţa acestuia în istoria naţională a românilor. Astfel, Mircea Eliade considera că nimeni nu poate înţelege sufletul românesc şi istoria poporului român dacă nu analizează cu atenţie creştinătatea acestuia3. Pe de altă parte, Nicolae Bălcescu nu face nici o referire la creştinism atunci când vorbeşte de ideea naţională, de patriotismul românesc. Acest lucru este firesc în condiţiile în care "mediul în care s-au format principalii paşoptişti a fost Parisul veacului al XIX-lea, mai bine zis Parisul din timpul domniei lui Loius – Philippe"4. Puternicul anticlericalism care bântuia mediile intelectuale şi studenţeşti pariziene din acea perioadă, ca şi legătura sa cu cercurile masonice explică poziţia lui Bălcescu vizavi de rolul jucat de creştinism în formarea identităţii naţionale.

În ceea ce îi priveşte pe români, în ansamblul lor, ei sunt, în opinia lui Nicolae Bălcescu, corupţi, degradaţi, resemnaţi cu starea în care se regăsesc. Totuşi, revoluţionarul paşoptist îşi exprimă credinţa neclintită în destinul neamului românesc, în faptul că acesta are o misiune de îndeplinit pe pământ, totul depinzând însă de felul în care fiecare va face ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestei misiuni, oricare ar fi ea. Astfel, el afirmă că: "Românii nu vor peri! Românii nu pot peri! Ei sunt cea mai veche naţie din Europa care şi-a păstrat neclintit naţionalitatea ei şi o existenţă politică. O mână providenţială a privegheat asupră-i şi a scăpat-o din toate primejdiile"5.

Bălcescu îi acuză pe cei ce cred că sufletul naţiunii române e mort şi că nu mai există români adevăraţi. Redeşteptarea conştiinţei naţionale şi formarea unor români adevăraţi, cuprinşi de patriotism, de iubire pentru cei de acelaşi neam cu ei şi pentru ţară au ca scop unitatea naţională a românilor, crearea unui stat naţional. Regenerarea naţiei reprezintă datoria tineretului român, singurul care are forţele şi resursele necesare atingerii acestui obiectiv.

A fi înseamna a sti ca esti

Interesant este de observat faptul că, pentru Bălcescu, pentru a fi român trebuie, în primul rând, să fii conştient de ceea ce reprezinţi tu, de apartenenţa ta la naţiunea română. Acesta este lucrul cel mai important: să nu-ţi pierzi conştiinţa naţională, să nu-ţi pierzi naţionalitatea. Restul valorilor, inclusiv libertatea, sunt mai puţin importante decât aceasta, pentru că ele se pot redobândi, pe când naţionalitatea nu, aşa cum arată Bălcescu într-o scrisoare către Ion Ghica: "Pentru mine chestia naţionalităţii o puiu mai presus de libertate. Până când un popor nu va exista ca naţiune, n’are ce face cu libertatea. Libertatea se poate lesne redobândi, când se va pierde, iar naţionalitatea nu"6.

Nicolae Bălcescu consideră că românii trebuie să fie conştienţi de valorile pe care le împărtăşesc cu toţii, de forţele latente interne şi de energiile pe care aceste forţe le pot dezvolta: " (…) când două mari grupe de 4 mil. şi de 3 mil. jum. de Români vor fi alcătuite alături, cine va putea să le împiedice Unirea? România noastră va exista, dar. Am o convingere adâncă. E orb cine n’o vede"7.

După Bălcescu şi generaţia paşoptistă, cultura română va fi dominată de două mari curente: tradiţionalismul şi modernismul. Tradiţionaliştii considerau că românul adevărat este ţăranul român (în opoziţie cu fermierii, orăşenii şi muncitorii occidentali), cu datini orientalo-bizantine, de religie ortodoxă.

Mircea Eliade apare, în opinia mea, cel puţin în perioada interbelică, dar în mare măsură şi după aceea, ca un continuator al curentului tradiţionalist, al cărui drum a fost definit de mari personalităţi precum Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu – Haşdeu, Nicolae Iorga sau Nae Ionescu; ultimul dintre aceştia a fost, de altfel, şi mentorul lui Eliade, faţă de care acesta nutrea o mare dragoste şi un adânc respect. Nae Ionescu se bucura în anii premergători izbucnirii celui de-al doilea război mondial de o uriaşă preţuire din partea multor studenţi: "Continuam să asist la toate cursurile lui Nae Ionescu, devenite parcă şi mai populare în Universitate, de când se cunoşteau ideile politice ale profesorului"8.

Eliade susţine ideea legionară a creării unui "om nou", deci a unui român nou, care să se raporteze permanent la valorile creştine. Acest om nou trebuie să aibă un destin propriu. El nu ar avea absolut nimic de asimilat din naţionalismul politic, ci doar din cel istoric. Adeziunea lui Mircea Eliade la ideologia legionară este ilustrată de diferite articole publicate în presa vremii, ca şi în interviul ce poartă ca titlu De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în care afirmă: "Cred în destinul neamului românesc, de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă"9.

Deci, ca şi Bălcescu, bineînţeles, cu nuanţe diferite, şi Eliade crede în destinul neamului românesc. El consideră că românul, în general, crede în el însuşi, în misiunea istorică a ţării sale.

Virtutea de a supravietui

Mircea Eliade îl vede pe român înzestrat cu o multitudine de virtuţi biologice, civile şi spirituale. El îi acuză pe unii intelectuali şi scriitori ai generaţiei sale de faptul că aceştia regretă că sunt români şi pun la îndoială existenţa unui specific naţional românesc. Pentru Eliade, geniul poporului român străluceşte cu o inteligenţă proprie. Românului îi este, prin însăşi firea sa, străină îndoiala şi are despre eroi "o concepţie cu totul familiară"10.

Eliade admiră la poporul român capacitatea de a fi putut asimila numeroase elemente străine fără a-şi fi alterat structura sa specifică şi fără a-şi fi epuizat uriaşa sa putere de creaţie. El consideră că demnitatea românească s-a păstrat nealterată în rândul ţăranilor.

Conform marelui gânditor, "suntem români prin simplul fapt că suntem vii"11.

Nu putem fi români dacă nu asimilăm în întregime valorile spirituale promovate de Eminescu, Haşdeu, Iorga sau Pârvan. A fi român şi a crede în românism nu înseamnă a fi hitlerist sau fascist, aşa cum au acuzat unele personalităţi ale vremii. Eliade, ca şi Bălcescu, nu se fereşte să-i critice şi să-i acuze pe cei care conduceau la vremea respectivă destinele ţării, considerând că aceştia se puneau în calea dezvoltării fireşti a neamului românesc. Astfel, în viaţa politică de zi cu zi el vede adevărate orori, ce nu au nimic în comun cu România istorică, care este şi România cea adevărată. Românul este tolerant, acest lucru nefiind o dovadă de slăbiciune, ci de tărie, de încredere în propriile forţe, în puterea de asimilare pe care neamul românesc o poate dezvolta.

Vrând să întărească credinţa diasporei româneşti în ea însăşi, Eliade face o paralelă între intelectualii fugiţi din ţară după 1945 şi transhumanţa milenară a păstorilor români, ce au contribuit la menţinerea unităţii limbii şi obiceiurilor străbune şi implicit a identităţii naţionale.

Mai întâi suntem români si apoi europeni

Mircea Eliade, aflat în exil, acuză ocupantul sovietic că vrea să distrugă neamul românesc ca fiinţă spirituală, că doreşte ca acesta să îşi piardă identitatea naţională, pentru a se topi în mijlocul popoarelor de origine slavă. Deci, a fi român înseamnă pentru Eliade, printre altele, a fi romanic, neslav. Astfel, ne putem defini în opoziţie cu elementul slav care ne înconjoară. El consideră că situaţia este de-a dreptul dramatică, căci acel "român de baladă", pe care îl ştiam cu toţii, aproape că a încetat să existe sub loviturile succesive primite pe parcursul unui veac extrem de zbuciumat. De asemenea, încă de la începutul secolului al XX-lea, cultura românească tradiţională, ţărănească se găsea într-o permanentă prefacere: "Tradiţiile şi valorile ei au fost de mai multe ori zguduite, şi ocupaţia ssovietică – n.n.t a venit într-un ceas de totală primenire şi readaptare a stilului de viaţă tradiţional la stilul de viaţă impus de momentul istoric actual"12.

Eliade se simte mândru că aparţine neamului românesc. El consideră că, în ciuda vitregiilor care s-au abătut de-a lungul istoriei asupra spaţiului locuit de români, aceştia şi-au păstrat identitatea etnică, culturală şi lingvistică, integrându-se în acelaşi timp valorilor europene şi universale, aducându-şi aportul original la patrimoniul cultural universal.

Astăzi, într-o lume tot mai uniformă, mai goală de sensuri, mai goală de spirit, apare mai pregnant ca niciodată necesitatea unei încercări de regăsire a identităţii noastre, aşa cum a fost ea percepută de marii noştri înaintaşi, precum Bălcescu sau Eliade. În opinia noastră, nu putem spune că suntem europeni, dacă nu simţim mai întâi că suntem români. Şi nu putem fi români cu adevărat fără a înţelege ce implică acest lucru. De aceea trebuie să ne cunoaştem trecutul, căci "istoria este cea dintâi carte a unei naţii"13. Trebuie să avem conştiinţa valorii culturii noastre tradiţionale, a limbii române, ca şi dimensiunea spiritualităţii noastre. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ceea ce ne priveşte pe noi românii, "apartenenţa etnică (neamul şi limba) şi cea religioasă (legea sfântă) par să fie oarecum inseparabile, nu numai din perspectivă istorică, dar şi pe plan politic"14.

Octavian-Florin Lixeanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!