Cercetarea teologică

Cercetarea teologică românească cunoaşte astăzi un uşor reviriment prin valul tinerei generaţii de patrologi şi teologi formaţi în mediile academice occidentale, care au început să producă lucrări importante, reluând firul întrerupt al tradiţiei interbelice de conectare la fluxul ştiinţific european. Nu trebuie neglijate nici contribuţiile esenţiale ale teologilor români produse în perioada comunismului, cu atât mai meritorii cu cât beneficiau de un context ostil, în care accesul la bibliografia de ultimă oră era una extrem de dificilă, pe alocuri chiar imposibilă. Ne vom concentra atenţia asupra a două lucrări importante ale Pr. Chesarie Gheorghescu care dau măsura unei etape semnificative a cercetării teologice româneşti.

Pr. Chesarie Gheorghescu încearcă să valorizeze, în Studii de teologie fundamentală şi apologetică, (Editura Conphys, 2003), moştenirea teologică, filosofică şi apologetică a operelor lui N. P. Rojdestvenski (1840-1882), V. D. Kudreavţev-Platonov (1828-1891) şi S. S. Glagolev (1865-1937), fondatorii apologeticii în Rusia. Profesorul N. P. Rojdestvenski este un remarcabil savant al Academiei teologice din St. Petersburg, care pune bazele apologeticii ruse. V. D. Kudreavţev-Platonov, profesor la Academia  teologică din Moscova, este considerat filosoful şi apologetul Bisericii Ortodoxe Ruse. Critica sa filosofică, dublată de metoda deductivă, vizează dezvoltarea unui sistem metafizic care corespunde creştinismului. S. S. Glagolev, profesor la Academia teologică din Moscova, este considerat unul dintre cei mai importanţi apologeţi ai timpului său, contribuţia sa la cercetarea teologiei fundamentale fiind una majoră.

Regăsim în lucrările acestor apologeţi o descriere sistematică a principiilor teologice, filosofice şi ştiinţifice ale teologiei fundamentale. Soluţiile pe care aceştia le propun chestiunilor fundamentale ale apologeticii (problema Divinităţii, a originii lumii, a omului, a religiei, a nemuririi sufletului) consună cu tradiţia Ortodoxiei. Principiile şi metodele ştiinţifice împrumutate din teologia occidentală sunt completate şi cizelate în spiritul ortodox. Teologia acestor reprezentanţi poate fi percepută ca "eclectică", sub aspectul formei şi al prezentării, dar, prin excelenţă, ortodoxă, sub aspectul conţinutului şi al orientării. Pornind de la Homeakov, Golubinski, aceşti apologeţi au susţinut, prin metoda ştiinţifică, orientarea tradiţională a teologiei ruse. Problematica apologetică abordată în operele lui Rojdestvenski, Kudreavţev et Glagolev gravitează în jurul unor teme esenţiale, precum:

1. Divinitatea. Dumnezeu, în calitate de Fiinţă Supremă, trebuie perceput nu numai ca un simplu principiu ontologic, autonom şi etern, ci şi ca o Fiinţă supra-spirituală, cu trăsăturile specifice ale existenţei absolute: conştiinţa, raţiunea şi libertatea. Argumentul ontologic primordial rezidă în conştiinţa acţiunii lui Dumnezeu în Sine, când omul duce, prin analogie, o viaţă asemănătoare. Chiar şi în "filosofia creştină", învăţătura  cu privire la demonstrarea existenţei lui Dumnezeu este provocată iniţial de dorinţa de a funda şi a descoperi adevărul religiei, plecând de la principiile credinţei şi ale raţiunii.

2. Originea lumii. Pentru a rezolva această problemă, Kudreavţev înfăţişează două teorii filosofice ale cosmogenezei: teoria regresivă şi cea progresivă sau, altfel spus, teoria răsăriteană şi cea occidentală. Aceste teorii implică orientarea spiritului şi a materiei. Potrivit esenţei, ele comportă elemente ale noţiunii de existenţă creată. Învăţătura teologică asupra creaţiei lumii combină cele două teorii ale cosmogenezei, punând accentul pe teoria progresivă. Revelaţia supranaturală este răspunsul la această chestiune, Dumnezeu fiind causa causorum.

3. Originea omului. Sub aspectul genezei, omul este creaţia lui Dumnezeu; sub aspectul naturii sale spirituale, el este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul este nemuritor, dar, ca urmare a păcatului originar, el a căzut sub influenţa morţii. Toate aceste consecinţe au fost anulate prin Învierea lui Hristos. Apologeţii ruşi prezintă caracteristicile care diferenţiază concepţia antropologică creştină de cea naturalistă. 

4. Nemurirea sufletului. Respingând ipotezele raţionaliste cu privire la suflet, apologeţii demonstrează că acesta este o substanţă spirituală deosebită, principiul independent al fenomenelor spirituale. Conştiinţa este factorul care subliniază adevărul nemuririi sufletului. Dacă sufletul nu este rezultatul organismului, ci este o substanţă spirituală, atunci el îşi poate continua existenţa după separarea de materie. Ideea nemuririi se bazează invariabil pe adevărul existenţei lui Dumnezeu.

5. Creştinismul este o religie de origine divină, religia absolută a libertăţii şi a adevărului. Cunoaşterea învăţăturii christice se realizează în interiorul Ecclesiei, prin şi în spiritul Evangheliei, înţeleasă prin Tradiţia Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Evanghelia nu este filosofie, ci Revelaţia divină, acţiune şi viaţă.

Chiar dacă intenţia Pr. Chesarie Gheorghescu nu este aceea de a oferi o analiză critică, demersul său restitutiv trebuie apreciat cu atât mai mult cu cât este vorba de surprinderea unui moment fondator al dezvoltării apologeticii ruse, prin aceşti trei reprezentanţi care au revigorat conţinutul gândirii teologice moderne.

Teza Pr. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura Ortodoxă despre Iconomia Divină şi Iconomia Bisericească, (Editura Antim Ivireanul, 2001, ediţia a II-a), care operează o distincţie netă între teologie sau doctrina despre Dumnezeu în Sine şi iconomia divină sau lucrarea lui Dumnezeu în vederea mântuirii lumii, era în 1980 "prima lucrare de teologie românească în care găsim tema iconomiei atât de larg expusă şi exemplificată pe baza multor texte din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi", potrivit coordonatorului tezei, Pr. Dumitru Stăniloae. Această discuţie asupra problemei iconomiei, temă tradiţională pentru teologia răsăriteană, a fost actualizată printr-o a doua ediţie a lucrării, în care Pr. Chesarie adaugă un capitol substanţial consacrat unor aspecte curente ale realităţii ecleziologice, precum: Dialogul cu lumea în Biserica Romano-Catolică după documentele Conciliului al II-lea de la Vatican; Problema asemănărilor dintre creştinism şi celelalte religii în gândirea patristică, până la începutul secolului al IV-lea; Tradiţie şi Biserică; Învăţătura despre Maica Domnului (Theotokos) în Ortodoxie şi Catolicism etc. 

Prima parte a lucrării, consacrată interpretării iconomiei divine, se structurează pe patru unităţi secvenţiale: Iconomia dumnezeiască după Sfânta Scriptură; Iconomia dumnezeiască după Sfinţii Părinţi ( Irineu al Lyonului, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Ioan Hrisostom, Augustin, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigore Palama); Sensurile iconomiei dumnezeieşti; Sfânta Treime şi actualizarea iconomiei divine în viaţa oamenilor prin Biserică.

Sfântul Irineu al Lyonului este unul dintre primii Părinţi ai Bisericii care a evidenţiat semnificaţiile iconomiei divine. El foloseşte acest cuvânt chiar la plural, aplicându-l diverselor momente şi acte ale iconomiei. Irineu al Lyonului pune pe acelaşi plan iconomia cu lucrarea lui Dumnezeu, realizată prin întruparea lui Iisus Hristos. Irineu susţine caracterul universal al iconomiei, asociindu-l, precum Apostolul Pavel, recapitulării oamenilor în Hristos. Termenul de recapitulatio are mai multe semnificaţii: aceea de a repeta, a reproduce sau a rezuma. În acest sens, gnosticismul constituie recapitularea tuturor ereziilor (Adversus haereses, IV, 25, P. G., VII, 1189). Aplicat la  lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos, termenul de recapitulare o arată uneori în totalitatea sa, de iconomie a lui Hristos, Cel care recapitulează omenirea pentru a o rezuma. El recapitulează lumea în sensul restaurării sale (a se vedea, de asemenea, contribuţiile lui Cristian Bădiliţă, Manual de Anticristologie. Studii, dosar biblic, traduceri şi comentarii, Iaşi, Polirom, 2002; Metamorfozele Anticristului la  Părinţii Bisericii, Iaşi, Polirom, 2006).

Doctrina despre unirea şi recapitularea tuturor în Hristos, în perspectiva vetero şi neotestamentară, reprezintă o trăsătură fundamentală a Ecclesiei. Prin iconomia Întrupării şi prin lucrarea de mântuire, Biserica trebuie să reunească tot ceea ce fiinţează: Dumnezeu, om şi creaţie. Biserica este "noua creaţie" a Sfintei Treimi. Principiul comuniunii funcţionează fie la nivelul structurii doctrinare şi sacramentale, fie la nivelul deschiderii sale ecumenice. Recapitularea virtuală în Iisus Hristos et actualizarea sa prin Biserică sunt aspecte fundamentale ale lucrării de mântuire în teologia ortodoxă. Prin urmare, iconomia divină devine sursa şi fundamentul iconomiei bisericeşti.

 A doua parte a tezei consacrată iconomiei bisericeşti se structurează pe două unităţi secvenţiale: Iconomie, acrivie, scop; Mărturii istorice şi canonice privind folosirea iconomiei şi acriviei în viaţa Bisericii. Lucrarea cunoscută sub numele de iconomie bisericească îşi are originea în Evanghelie şi în Tradiţia Ecclesiei (Predania). Deşi este menţionată în mai multe scrieri ale Părinţilor Bisericii, în anumite decizii conciliare ale Bisericilor autocefale sau în studiile teologilor contemporani, Biserica Ortodoxă nu a dat încă o definiţie oficială a noţiunii de iconomie. În pofida acestor lucruri, Biserica manifestă iconomia la nivelul conştiinţei sale, practicând-o din dorinţa de a-şi împlini misiunea. Plecând de la conţinutul textelor patristice şi canonice puse în discuţie de autorul tezei, rezultă că scopul aplicării iconomiei bisericeşti este acela de a atrage atenţia asupra valorii sale mântuitoare. Iconomia bisericească rămâne o derogare provizorie în raport cu acrivia. Ea se acordă în împrejurări excepţionale, dar fără a crea o nouă condiţie care s-ar impune, ca un drept permanent. Iconomia constituie o excepţie de la regulă, dar numai pentru un caz concret şi în timpul unei perioade limitate pentru a nu periclita regula permanentă (akrivia). Principiul formulat de Grigore de Nazianz pentru aplicarea iconomiei bisericeşti rămâne valabil.    

Analizând documentele Conciliului al II-lea de la Vatican, Pr. Chesarie descoperă argumentul de apropiere între Ortodoxie şi Catolicism. Punctul de plecare al dialogului interconfesional, numitorul său comun este iconomia. Iconomia divină şi iconomia bisericească reprezintă fundamentele unităţii ecleziologice creştine. Astfel, Biserica Creştină a lui Dumnezeu actualizează şi recapitulează în Hristos omenirea. Comunitatea umană se regăseşte în interiorul comunităţii de iubire, Biserica. Iconomia pune în lumină libertatea lui Dumnezeu, care dă măsura dragostei Sale pentru creaţie.

Demersul Pr. Chesarie are o dublă miză. Mai întâi, el vizează dimensiunea ştiinţifică, constituind o riguroasă contribuţie (o erudiţie remarcabilă, o coerenţă a demonstraţiei, existenţa unei bibliografii compozite, cu numeroase surse occidentale şi răsăritene) la cercetarea teologică. Apoi, este vorba de o problemă actuală care priveşte dialogul interconfesional, deschiderea spre alte orizonturi de aşteptare. Cercetarea întreprinsă de Pr. Chesarie Gheorghescu poate contribui la o mai bună racordare a tradiţiei răsăritene la cea occidentală în vederea refacerii acelei legături pierdute.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!