În marginea unui sfârsit de roman tolstoian

Ne traim, cu totii, vietile asteptând ca ceva radical sa se petreaca cu noi, ca ceva sa ne schimbe definitiv pe noi, dar mai ales felul în care privim si întelegem lumea si pe noi însine. Desi ar parea impropriu aici termenul de asteptare, nu cred ca poate fi înlocuit cu nimic altceva, pentru ca desi nu tocmai asteptam, nici altceva nu ne ramâne de facut. Sigur, cautam astfel de experiente, de întâlniri cu divinul în carti, în vise, si mai ales în viata. Însa asteptarea aceasta, nu ne face, în nici un caz, sa luam o pauza de la actul vietuirii, sa ne oprim din activitatile cotidiene, ci pluteste cumva pe deasupra lor, si cu totul independent de ele.

Ceea ce e cu totul nelamurit si aproape de neînteles, este ca desi uneori ajungem sa gustam rodul acestei asteptari active, atunci când întelegem pe deplin ca ceva ne-a schimbat, nu dureaza mult si cadem înapoi în spatiul si timpul din care ne smulsesem. Întotdeauna ceva ramâne neschimbat în noi, chiar dupa o astfel de experienta. Albia în care suntem obisnuiti sa curgem ne cheama, din nou, la acelasi fel de viata, indiferenta fata de ceea ce s-a petrecut cu noi; daca într-adevar s-a petrecut ceva.

Aceeasi asteptare traverseaza ca un fir neîntrerupt destinul unuia dintre personajele tolstoiene din  Ana Karenina, Konstantin Dmitrici Levin. Fiul unei familii de mosieri, nu se poate nici un moment desprinde, si nu se simte niciunde mai bine decât la tara. Numai acolo este el însusi, între mujicii care-i lucreaza pamântul si de care este sufleteste legat. Poate ca nu se gaseste în întreg romanul un personaj mai stapân pe sine, mai blând si mai drept decât este acest Levin. Totusi, pentru o clipa, simte si el arsura ametitoarelor forte declanstate de frumusetea si nebunia acelei femei care îsi va alege, în urma, o moarte crunta: Ana Karenina. Ea este femeia a carei frumusete uluitoare sminteste mintile tuturor, frumusete aducatoare de nenorocire si nenoroc. În personajul Anei Karenina, Tolstoi ne dezvaluie o viziune asupra frumosului, capabila sa ne zdruncine orice optiune anteriora. Acea frumusete de care se leaga o puternica forta distructiva, frumusetea nebuloasa a Templului de Aur a lui Mishima.

Desi apropierea dintre cei doi pare într-adevar stranie, si asta pentru ca se înscriu în epoci si lumi radical diferite, asemanarile de viziune merg pâna foarte departe. Moartea Anei Karenina este similara, de fapt, incendierii Templului de Aur, sau mortii acelei pisici care a constituit motiv de cearta între cele doua aripi ale Templului. Însa acest subiect merita o discutie separata si nu poate fi dezvoltat în aceste rânduri. Nebuniei si frumusetii Anei nu i se poate replica decât cu stângagia si echilibrul lui Levin, care este totusi strabatut de fiorii acelei asteptari indefinibile, si care îl face uneori sa actioneze neasteptat. Cele doua personaje de care am amintit sunt totusi cele aflate în contrapondere de-a lungul romanului, desi, la prima vedere, Alexei Karenin pare a juca rolul lui Levin. Cel dintâi nu ne va mai interesa însa mai departe, ci ne vom opri doar asupra sfârsiului romanului, unde ceva se petrece cu Levin (asa cum ceva se petrece cu personajele din nuvelele lui Preda, acele nuvele peste care s-a lipit, cu totul nedrept, eticheta de naturalism), ceva care încheie într-un fel, sau ne-am astepta cel putin sa încheie asteptarea de care vorbeam.

Ce i se întâmpla lui Levin, personajul care de-a lungul romanului încearca sa afle câteva raspunusuri la întrebarile care-l macina si-l fac sa se rasuceasca noaptea în asternuturi, nereusind sa cuprinda cu mintea rezolvarea problemelor care-l framânta? I se întâmpla, într-un sens, tocmai ceea ce asteptase atât sa i se întâmple, si rezolvarea îi vine tocmai din gura unui mujic, în mijlocul câmpului de care nu se putuse desparti niciodata, ca si când ar fi înteles ca daca este sa-si gaseasca linistea, nu o poate gasi altundeva decât acolo.

Pentru a lamuri mai bine lucrurile, trebuie sa spunem ca ceea ce îl framânta pe Levin este foarte bine cuprins si exprimat într-una dintre meditatiile sale. Cazând pe gânduri, smulgându-se, o clipa, realitatii, el însira, în minte toate acele întrebari carora nu le putea gasi raspunsul: "De ce fac toate astea? se întreba el. De ce ma aflu aici si pun oamenii sa munceasca? De ce se framânta cu totii si cauta sa-si arate harnicia fata de mine? De ce se omoara atâta la lucru batrâna asta, Matriona, pe care o cunosc (Am îngrijit-o când, o data, la un foc, a cazut o grinda peste ea), se gândea Levin, cu ochii la o femeie slaba care potrivea cu grebla movila de boabe si calca grijuliu cu picioarele goale, arse de soare, pe fata neregulata si aspra a ariei. S-a facut bine de atunci, dar mâine-poimâine, sau peste zece ani, au s-o duca la groapa si nimic nu are sa mai ramâna dintr-însa, cum n-o sa mai ramâna nici muierusca aceea dichisita, în fusta rosie [...]. Au s-o îngroape si pe dânsa.. si pe calul acesta pag... curând de tot – îsi zicea Levin, cu privirile la un cal [...]. si - lucru de capetenie – au sa-i îngroape nu numai pe ei, ci si pe mine; si n-are sa mai ramâna nimic. Atunci, de ce toate astea?"[1]

Acestea sunt gândurile care-l framânta pe Levin în timp ce se uita la ceas, atent la cât se treiera într-o ora, ori chibzuind daca au sa ispraveasca pâna în seara. Si framântat de toate acestea, si de faptul ca se treiera prea încet pentru ca se încarca prea mult masina deodata, Levin se îndreapta spre Feodor, cel care dadea drumul snopilor în masina, si îi ia, în urma, locul. Cu acelasi mujic, dupa câtva timp, Levin avea sa poarte o conversatie simpla, cu nimic diferita de o conversatie dintre un mosier si mujicii lui. Levin vrea sa afle numai daca "puitorului" i-ar parea bine ca pamânturile din satul îndepartat de unde era acesta sa fie luat în arenda, de la anul, de Platon, "un mujic bogat si vrednic din acelasi sat". Taranul îi raspunde ca n-ar fi bine nici cu acela, nici cu Kirillov, rândasul despre care vorbitorul îi marturiseste ca "te strânge în chingi si scoate din piatra seaca ce-i a lui. N-are mila de plugar"[2]. Ceva mai jos, Feodor marturiseste: "...sînt oameni si oameni. Unul traieste numai pentru nevoile sale, ca Mitiuha (Kirillov). Tine numai sa-si umple burta, pe când Fokanîci e un batrân drept. Traieste pentru suflet. Nu uita de Dumnezeu"[3]. Aceste cuvinte sunt de asa natura sa-l clinteasca pe Levin din asteptarea sa. "Cum nu uita de Dumnezeu? Cum traieste pentru suflet?"

Se întâmpla ceva fundamental cu cel care se straduise sa creada în Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieti, si nu reusise cu nici un chip sa considere toate cele legate de teologie mai mult decât povesti. Aluziile naratorului sunt în masura sa dea dimensiunea a ceea ce se petrece în sufletul lui Levin, care, într-o discutie obisnuita se trezeste deodata "aproape strigând". Izbucnirea aceasta este marturia tuturor framântarilor personajului, dar este, deopotriva, actul manifest al nevoii de raspuns. E în joc chiar fiinta lui, rostul pentru care el se întâmpla sa fie acolo, pe brazda aceea, stând de vorba cu mujicii sai.

Întrebarile pe care Levin le striga ca si când si-ar lega de ele viata, nu-i sunt, e limpede, adresate taranului. Acesta nu avea cum sa înteleaga framântarea boierului pe care îl slujea si pe care, mai presus de toate, îl credea om care "traieste cu dreptate, nu iese din porunca domnului". Si, de fapt, cu exact aceleasi cuvinte îi raspunde acestuia, mirat parca de întrebari, cu simplitate profunda totusi. Levin îsi ia bastonul si pleaca, aruncând un cuvânt mujicului, vizibil tulburat de cuvintele acestuia, pornind-o "cu pasi mari pe sleah". Conversatia îi staruie în minte, strabate înainte si înapoi cu gândul noima celor spuse de mujic, întelegând dintr-o data sensul cuvintelor acestuia. Nimic nu conteaza decât a "a trai pentru Dumnezeu, pentru suflet". Totul a devenit dintr-o data atât de clar pentru el, în aceasta noua lumina pe care o descoperise prin cuvintele mujicului. "Mi-am recunoscut stapânul", sunt cuvintele care îi vin în gând si pe care le murmura Levin, într-un moment când credinta cea adevarata a fost gasita. Ratiunea, cea pe care mizase pâna acum, este privita cu dispretul cu care ai privi un om neputincios. Nu ea este capabila sa te faca sa întelegi, nu e decât trufie în ea, trufie izvortâta paradoxal din neputinta.

Levin îsi traieste întâlnirea cu divinul. Câteva clipe sunt în masura sa puna capat îndoielilor lui de o viata. Însa "trasurica" pe care o vede venind si cuvintele vizitiului care îl anunta ca sosise fratele sau, îl readuc pe Levin în lumea careia îi scapase, o clipa. Acesta este momentul când, ca urmare a ceea ce s-a petrecut cu el, acolo, pe câmp, hotaraste: "Între mine si frate meu nu va mai fi raceala aceea care a fost întotdeauna între noi. Nu vor mai fi nici discutii aprinse. Nu ma voi mai certa niciodata cu Kitty. Pe musafirul meu, oricare ar fi el,  am sa-l primesc bine si prietenos. Tot asa am sa ma port cu slugile, cu Ivan – si totul o sa fie altfel"[4].

Gândurile si chibzuiala lui, în timp ce trasura coboara, hurducaind, spre conac, sunt în deplin acord cu ceea ce s-a petrecut cu el. Nimic nu ar parea mai obisnuit acum decât ca Levin, asa cum l-am cunoascut pâna acum, de-a lungul romanului, sa fie cu totul altul. Doar gasise raspunsurile care-l framântau, îsi gasise linistea, întelese, avem marturia lui, totul. Si totusi, desi ne-am astepta la toate astea, desi ne-ar parea firesti, lucrurile nu se întâmpla deloc asa. Tot Levin e cel care se "înciudeaza" pe vizitiu ca-i atrage atentia la o piatra pe care era cât pe ce sa n-o ocoleasca, si sa rastoarne trasura. El este cel care se rasteste la el, acelasi care se va înflacara, chiar în ziua respectiva, în discutia pe care o va avea cu unul dintre vechii camarazi de discutie. Nici întâlnirea cu fratele sau, pe care îl primeste cu aceeasi raceala, refuzându-i privirea, nu se petrece altfel decât ca si pâna atunci.

Ce s-a petrecut de fapt cu Levin, de vreme ce, desi se straduieste sa nu calce legamântul pe care îl încheiase cu el însusi, ajunge mereu sa faca ceea ce îsi promisese ca nu va face? Simte, de fiecare data, acel ceva, cumva mai puternic decât el, care îl îndeamna sa-si plece privirea si sa-i raspunda fratelui sau asa cum nu si-ar fi dorit. Ceva îl constrânge sa se poarte ca si pâna atunci, sa vorbeasca în acelasi fel, sa se înflacareze si sa se supere din aceleasi motive. Pâna la urma, el însusi ajunge sa se recunoasca pe sine. E acelasi, la fel cu cel dinainte, îsi spune, iar noi ne întrebam daca ceea ce s-a întâmplat cu el în câmp a fost aevea. Da, toate au fost întocmai, n-a fost nalucire, ci un fapt, un fapt însa cu totul diferit decât cel de a purta o conversatie cu un mujic; dar, în fond, cât de mult diferit de acesta? Ne vom fi straduit de multe ori si noi sa întelegem de ce recadem în aceleasi ape, de ce nu putem sa gasim o rezolvare definitiva chestiunilor neesentiale ale vietii, de ce, ceea ce ne schimba definitiv, ne lasa cumva neschimbati, asa cum i s-a întâmplat, de fapt, lui Levin.

Înainte de orice intentie de a oferi un raspuns, trebuie facuta o observatie în marginea acestui experiente de natura aproape mistica a personajului tolstoian. Mai exact, întâlnirea sa cu divinul, în forma în care ea se desfasoara, se produce sub zodia unei lumi calitativ diferita de realitate. O lume în care se patrunde, ritualic, prin dialogul cu Feodor, în care tensiunea interioara a personajului atinge apogeul, si pe care Levin o paraseste o data ce se suie în trasura, pentru a fi purtat spre conac. Între aceste doua momente, Levin n-ar sti sa spuna nici cât timp a trecut, nici ce s-a întâmplat de fapt. Revine la realitate, abia când zgomotul si vederea trasurii îl stingheresc cu prezenta lor. A fost un moment în care lui i-a fost permis accesul la o altfel de întelegere, i-a fost aratata lumea într-o lumina pe care a recunoscut-o imediat ca fiind "cea adevarata". Totusi, starea de incertitudine e cea care îl stapâneste, la numai câtava vreme dupa ce ce s-a petrecut cu el pe câmp: "Îsi aminti ca în asa scurt timp izbuti sa se supere pe Ivan, sa se poarte rece cu fratele sau, si sa-i spuna vorbe de prisos lui Katavasov.

«Sa fi fost numai impresia unui moment care va trece sa lase nici o urma?», îsi zise Levin. Dar în aceeasi clipa, întorcându-se din nou la starea sufleteasca de mai înainte, el îsi dadu seama ca se petrecuse cu el ceva nou si însemnat."[5]

Asadar, personajul are mari dificultati în a întelege ce se petrece cu el. Într-un sens, observându-si comportamentul, întelege ca nimic nu s-a schimbat, ca nimic din ce îsi propusese sa faca nu fusese îndeplinit, ci mai degraba nerespectat. Dar în acelasi timp, Levin este constient ca ceva profund s-a petrecut cu el, ceva care i-a modificat starea sufleteasca, l-a împacat cu el însusi si cu divinitatea, pe care a descoperit-o pentru întâia oara. Nu putem însa sa nu sesizam o tensiune aici, una, dupa cum ne apare ea acum, irezolvabila. Pentru a ne putea lamuri, trebuie sa ne oprim o clipa si sa aruncam o privire la legatura dintre cele doua "lumi" pe care le conturasem anterior. Una dintre ele, cea a întâlnirii cu divinitatea, cea de-a doua, lumea "obisnuita", în cadrul careia nu exista fisuri spatio-temporale, un univers compact si continuu, a carei continuitate este segmentata, uneori, de intruziunea unei alte lumi. Dar este impropriu spus "legatura", pentru ca între cele doua lumi, asa cum am sugerat deja, exista o discontinuitate ontologica, un clivaj imposibil de transcens. Altfel spus, cele doua lumi sunt ireductibile.

Tocmai pentru ca nici o punte nu poate conecta cele doua lumi, ele ramânând într-o perfecta distinctie, ceea ce se petrece într-una dintre ele, nu poate fi folosit, în nici o circumstanta, ca principiu normativ pentru cealalta. Si pentru ca aceste rânduri sa prinda sens, cel mai bine ar fi sa ne amintim episodul biblic în care Moise, ratacind prin desert în cautarea locului fagaduit poporului ales, se suie pe Muntele Sinai, pentru a aduce de acolo cele zece porunci divine scrise pe tablite de lut. Si în cazul lui trecerea de la realitate, la un altfel de timp, este indicata prin singuratate si cu precadere prin urcare pana în vârful muntelui, unde îl întâmpina Dumnezeu. Întors din nou în lume, purtând "povara" divinului, îi gaseste pe cei pe care trebuia sa-i conduca spre locul fagaduit, slujind vitelului de aur. Trecând peste aspectele putin importante în economia acestor rânduri, staruim o clipa numai asupra momentului în care Moise sparge tablite pe care erau inscriptionate poruncile divine. Acesta este momentul esential la care voisem sa ajungem. În raspunsul la întrebarea privitoare la motivul pentru care Moise sparge tablitele de lut, zace si raspunsul pe care noi încercam sa-l gasim. Moise distruge cele zece porunci, tocmai pentru ca devine constient de inaplicabilitatea lor. Desi sunt principii normative divine, sau tocmai de asta, ele nu pot fi respectate. Sunt prea putin pentru aceasta lume, tocmai prin prea multul pe care îl aduc, fiind incapabile de a in-forma (de a pune în forma) realitatea. Poate ca acest moment din Vechiul Testament este unul dintre cele mai importante momente care anunta necesitatea unei altfel de legi. Unei legi care sa nu mai fie tocmai o lege, si prin aceasta sa fie împlinirea ei.

Levin este el însusi constient de asta. Sesizeaza paradoxul schimbarii lui, si mai mult decât atât, avem marturia ca îl întelege. Sigur, asta nu-l va face sa respecte poruncile pe care singur si le da, ci sa înteleaga natura transformarii sale. De fapt, acesta este unicul mod de a iesi din încordarea care, pentru o clipa, îl stapâneste din nou, asa cum îl stapâneste teama ca acel moment n-a fost, în fapt, nimic.

Asteptarea lui a fost însa definitiv curmata. Acea zi petrecuta în câmp i-a schimbat pentru totdeauna viata, chiar daca el a ramas, în actiunile sale, în felul de a se purta cu fratele sau, ori în discutiile sale cu Katavasov, acelasi. I-a schimbat viata în masura în care acea clipa l-a facut sa iasa din strâmtoarea sinelui propriu, sa se vada pe sine, sa se perceapa cu detasarea cu care îti vezi trupul în oglinda, mirat si nestiind daca strainul de acolo esti sau nu esti tu. Însa l-a lasat neschimbat, asa cum neschimbata ramâne oglinda în care, pentru o clipa, s-a oglindit cel pe care îl iei mereu cu tine, cel de care, orice ai face, nu e cu putinta sa scapi: tu însuti.

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!