Zeul consensului si zeul conflictului

Mi-amintesc cu cât entuziasm au primit românii în 2004 victoria lui Traian Basescu în alegerile prezidentiale, o victorie în primul rând împotriva arogantei si lacomiei lui Adrian Nastase, dar si împotriva calitatilor acestuia de mostenitor al lui Ion Iliescu si de continuator al politicii discretionare a PSD-ului. "Monstrul" ucis atunci, simbolic, prin alegerea lui Traian Basescu, purta un nume de rezonanta: "sistemul ticalosit". Pe lânga coruptie, minciuna, impostura, domnia bunului plac, baroni locali si nepasarea fata de interesul alegatorilor, PSD-ul lui Nastase mai avea atârnata de picior ghiuleaua grea a fostului regim comunist. Desi toata lumea cunostea genealogia PSD-ului, parea ca numai atunci acest fapt a contat: Basescu ar fi trebuit sa fie un lichidator al ultimelor ramasite ale vechiului regim odios. Ca de obicei când sperantele sunt "ultimative" si când figurile care le încarneaza sunt providentiale, esecul pare cu atât mai categoric si mai tragic. Românii au mai trecut odata în istoria recenta prin acest Purgatoriu aparent, sub schiptrul lui Emil Constantinescu, un candidat strident în manifestarile sale anticomuniste înainte de a fi ales în fruntea statului si un presedinte neputincios, ba chiar umilit de sistemul împotriva caruia se ridicase în campania electorala. Este interesant de observat ca Traian Basescu n-a mai facut greseala lui Emil Constantinescu, cel care s-a lasat învins de sistem. Traian Basescu a devenit, imediat dupa alegerea ca presedinte, chiar exponentul sistemului, copilul lui preferat, rasfatatul lui. Indiferent ca sistemul se cheama "Securitate" sau Servicii secrete, grupuri mafiote sau de interese, e clar ca Traian Basescu n-a încercat nici o secunda sa lupte cu acestea, ci s-a aliat din prima zi grupului care l-a acceptat si, din spatele acestei baricade, a început marea lui cariera de presedinte jucator. Instinctul politic nu-i lipseste lui Basescu: el a înteles ca în România lupta de principii este imposibila, a înteles ca minciuna poate functiona mai departe daca exista un tap ispasitor (deocamdata, Calin Popescu Tariceanu), a înteles ca, în fata atu-urilor altora (prestanta, chiar asa "îndoliata" cum e acum, la Nastase; civilitate, chiar daca punctata de manifestari cvasi-ridicole – a se vedea episodul caderii cu motocicleta – la Tariceanu), el, Basescu, nu poate avea decât atu-ul fortei brute, mascata sau nu de viclenie. În tipologia actiunii politice clasice, de la Cicero pâna la Machiavelli, omul politic care-si doreste puterea cu orice pret nu are decât calea vicleniei sau a fortei brute: el e fie leu, fie vulpe, dar, evident, în practica, trebuie sa stie sa fie si una si cealalta. Traian Basescu descinde, într-adevar, din manualele de filozofie politica clasica. Ion Iliescu va fi iubit si el puterea, fara îndoiala (am vazut cât de tare l-a durut debarcarea în fata lui Geoana), dar, în ciuda vectorului ateist al ideologiei în care s-a format, Iliescu are în formula metabolismului sau politic personal si amprenta vaga a unui "crestinism’ altfel ambalat (mai degraba un soi de morala proletara suverana), desigur, dar sesizabil: fata de Traian Basescu si metodele sale brutale de atac la adresa lui Tariceanu, Iliescu avea o discretie suverana în raporturile mai tensionate cu seful guvernului de atunci. Si Iliescu avea o consiliera blonda, dar ea se numea Corina Cretu si nu Elena Udrea. De la una la cealalta distanta este cea de la politica înteleasa (si) ca estompare a instinctului la politica voluptuoasa, fatisa, "carnala". Ion Iliescu nu avea în nici un caz aere de ascet, dar nici nu bea pâna în zori prin cârciumile capitalei, nici nu juca lânga sânii grei de galbeni ai tigancilor pe scena, nici nu "patina" senin, alaturi de sotie, în Cismigiu, de dragul impresiei artistice. Lui Iliescu înca i se reproseaza ezitarile celebre în momente-cheie ale guvernarii (ezitari care ne-au costat destul de mult), ca si, pornita din aceeasi radacina toleranta, faptul ca a adapostit la sân diversi serpi sau serpisori deveniti ulterior reptile gigantice, monstruoase. Laitmotivul consensului, pe care a apasat atât de tare Ion Iliescu cât a guvernat, se înrudeste cu aceasta tolarenta ezitanta, care multora le-a displacut. Dimpotriva, Traian Basescu actioneaza întotdeauna sub impulsul instinctului si, la fel ca un chirurg care n-a dat niciodata gres, taie în carne vie fara sa se uite de doua ori la pacient. Cei care i-au fost consilieri depun marturie despre caracterul dificil al presedintelui, despre dorinta lui de a-si impune punctul de vedere cu orice pret. Nu stim cât credit sa-i dam acum, când razboiul este asurzitor, lui Dinu Patriciu, dar daca relatarea acestuia despre discutia avuta între patru ochi cu Traian Basescu cu privire la strategia de extindere a Rompetrol pe piata ruseasca este adevarata fie si numai partial, ne afam în fata unei probleme grave: Basescu l-ar fi sfatuit atunci pe Patriciu sa lase deoparte planurile de cucerire economica spre Est, pentru ca, spunea el, în curând vom avea un conflict cu Rusia. De unde stia Basescu treaba asta? Se pregateste el sau altcineva de un conflict cu Rusia, iar noi trebuie sa intram în hora fara sa fim întrebati? Lucrurile acestea sunt de o gravitate extrema si, chiar daca în dosul acestor vorbe ale lui Traian Basescu nu se ascunde nimic (asa cum nu se ascunde nimic în spatele luptei lui cu sistemul ticalosit), tot avem o problema: presedintele României e în conflict cu Rusia sau viseaza (în ce sens?) la asa ceva...Sa fie conflictul, si nu consensul, zeul la care se închina Traian Basescu?

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!