Seminariile lui Smirnov şi diatribele lui Bichir

Sursa complexelor de superioritate de care sufera Biserica Ortodoxa Rusă în raportarea ei la cealaltă BOR, cea română, nu este greu de depistat. În acest sens, câteva scurte exemple ne pot lămuri de ce uneori la nivel bisericesc ruşii îi trateaza cu condescendenţă, dacă nu chiar cu aroganţă, pe români.

La Lavra Pecerska, poporul frate de la Răsărit cinsteste o sută douăzeci de moaşte (întregi) de sfinţi ce s-au nevoit pe meleagurile Sfintei Rusii. Alături de aceştia, la Lavra Pecerska este cinstită şi cea mai mare cuvioasă care a trăit vreodată în Moldova noastră, Sfanta Teodora de la Sihla, pe care binecredinciosul popor român a cedat-o fără prea multe obiecţii vecinilor slavi de aceeaşi confesiune, la schimb pe un set de "veşminte arhiereşti şi preotesti din fir."¹ "Good deal!", cum ar zice americanii! Asta după ce mai înainte Sfanta Teodroa a fost cinstită timp de douăzeci şi şase de ani în biserica satului Miclauşeni! Nu mă întrebaţi unde anume pe harta patriei şi cu ce fel de autobuz se ajunge pînă acolo, că nu stiu. Mă rog, undeva prin judeţul Iasi, probabil că îndeajuns de departe de "reşedinţa judeţeană".

Orice om cât de cât educat de pe planeta asta, ţtie, cel puţin la nivel de informaţie culturală, ce anume este spiritualitatea ortodoxă, prin intermediul unui Dostoievsky. La rândul lor românii au oferit şi ei lumii câteva minţi înfierbantate, rămase din fericire la stadiul de provincial 100%, care propun canonizarea marelui poet şi "mărturisitor creştin" Mihai Eminescu. Cu siguranţă cel mai mare poet român, de a carui lirică sunt în mod sincer îndrăgostit. Nu însă într-atât încât să-mi pierd şi ultimul dram de raţiune şi să nu observ incompatibilitatea izbitoare dintre Ortodoxie şi filosofia lui Arthur Schopenhauer, şi, în consecinţă, penibilul propunerii respective.

În secolul al XIX-lea, când slavofilii ruşi elaborau o critică inteligentă şi percutantă a lumii occidentale, spaţiul românesc era teren de bătălie între paşoptismul mic burghez franţuzit şi conservatorismul de extracţie germană. Cu alte cuvinte, cultura română era completamente aservită Occidentului. În secolul al XX-lea, Ortodoxia românească a contribuit la impresionantul reviriment teologic răsăritean cu un singur teolog de renume mondial: Dumitru Staniloae. Se afirmă că şi alţii ar fi meritat acest statut, dar nu insist asupra subiectului. Cert este că, de facto, singurul teolog român care a făcut cariera în afara graniţelor este Stăniloae. De cealaltă parte, o sumară enumerare ne pune din nou la punct: Bulgakov, Florensky, Lossky, Florovsky, Evdokimov, Meyendorff, Schmemann şi lista poate continua. Sau poate că au avut românii vreun Andrei Tarkovsky? Nu prea este cazul.

Atunci când ieşim, în cele din urmă, din zodia eternului Sergiu Nicolaescu şi câştigăm un Palme d'Or nu o facem cu Andrei Rubliov, ci cu un film pe care îl condamnă Vaticanul. Evident, nu pentru ca ar fi schismatic.

Să fim lucizi când ne raportăm la ruşi

Aşadar, orice naţionalism românesc care caută să evite căderea în penibil nu poate pleca decât de la constatarea amară exprimata de Emil Cioran în Schimbarea la Faţă a României cu privire la tragedia culturilor mici. Comparată cu cultura rusă, cultura română este într-adevăr mică şi raportul se transmite şi la nivelul culturii religioase. Ceea ce nu înseamnă că românii ar fi mai puţin ortodocşi decât ruşii sau că Dumnezeu i-ar iubi mai puţin sau că gigantismul Ortodoxiei ruseşti ar anula principiul unităţii în diversitate şi, pe cale de consecinţă, vocaţia specifică a fiecărui popor. Mai mult decât atât, prin raportare la un palmares atât de impresionant precum cel tocmai înfăţişat, recenta organizare de către Biserica Rusă din Transnistria, sub "înaltul patronaj" al tovarăşului Oleg Smirnov (fiul dictatorului Igor), a unui seminar cu tema "Ortodoxia şi patriotismul", reprezintă o performanţă cel puţin jenantă. La fel cum jenant este pe ansamblu actualul conflict dintre cele două biserici.

Din unele puncte de vedere, Biserica Ortodoxă Română are dreptatea de partea ei în prezenta dispută, cu toate că avem de-a face cu unele lipsuri serioase la capitolul diplomaţie. În plus, dacă reactivarea a două episcopii istorice ale Bisericii Ortodoxe Române se poate justifica într-un fel, decizia de a reactiva o episcopie înfiinţată în timpul celui de-al doilea război mondial este, în opinia mea, inoportună.

Întrucât nu se limitează la cazul episcopiei de răzbel, argumentele prin care Patriarhul sârb Pavle sprijină Biserica Rusă în conflictul cu Biserica Română sunt evident demagogice. O perspectivă sinceră şi lucidă asupra istoriei naţionale ne obligă să recunoaştem faptul că, într-adevăr, în prima parte a celui de-al doilea război mondial, România a luptat alături de un criminal, Adolf Hitler, într-o vreme când acelaşi criminal îi extermina deopotrivă pe fraţii întru ortodoxie sârbi şi greci, pe fraţii întru creştinătate polonezi şi pe fraţii întru umanitate evrei şi ţigani. România nu a fost Polonia, să se jertfească în calitate de stat pentru a-şi păstra demnitatea ca popor2. Nu este însă mai puţin adevărat faptul că, după 23 august, românii n-au făcut decât să schimbe criminalul nazist cu criminalul comunist. Stalin a contribuit în aceeaşi măsură ca şi Hitler la declanşarea războiului, printr-o politică externă la fel de agresivă şi de barbară.

Reacţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române în faţa acuzaţiilor sârbeşti, care insinuau cum că românii ar fi hitlerişti, a fost una de bun simţ, anume abţinerea de la comentarii. Patriarhia a dat dovadă de abilitate şi nu a reacţionat pueril printr-o poziţie de genul: "dacă voi ne faceţi hitlerişti, vă facem şi noi stalinişti". Întrucâtva inspirată a fost şi propunerea părţii române pentru rezolvarea conflictului, anume acordarea autocefaliei Mitropoliei Basarabiei, în conformitate, de altfel, cu canonul 38 al Sinodului VI Ecumenic, care indică necesitatea corespondenţei dintre unităţile teritoriale statale şi cele bisericeşti. Însă, soluţia completă, canonică şi de bun simţ, presupune retragerea atât a Bisericii Române, cât şi a celei Ruse, şi ulterioara formare a unui Sinod independent mixt, româno-rus, a cărui componentă etnică să reflecte raportul dintre cele două grupuri etnice din Republica Moldova. Existenţa a două Biserici autocefale pe teritoriul aceluiaşi stat este esenţialmente necanonică. Că ne place sau nu (atât nouă, cât şi ruşilor), Republica Moldova este, cel puţin deocamdată, un stat independent şi suveran.

Piatra de poticnire: naţionalismul

În mod trist şi paradoxal, soluţia propusă mai sus nu este doar canonică, ci şi utopică. Problema este departe de a fi una strict administrativa. La rigoare, o soluţie canonică devine utopică doar datorită generalizării, fără deosebiri de etnie, a unui nivel scăzut de maturitate spirituală. Iar acuzaţiile de naţionalism în cazul de faţă, indiferent din partea cui vin, nu pot fi decât ipocrite, întrucât ambele părţi implicate în litigiu, la fel ca şi toate celelalte Biserici Ortodoxe (cu excepţia poate a Bisericii Finlandeze, a celei Japoneze etc.) sunt profund afectate de virusul naţionalist. Şi evident că o renunţare unilaterală la naţionalism nu se poate traduce decât prin dominarea sau înşelarea unei părţi de către cealaltă. În plus, nimeni nu este într-atat de naiv încât să nu-şi dea seama ce fel de animale politice sunt implicate în actuala dispută.

În rest, atmosfera în care s-a discutat la mănăstirea Trojan, cu izgonirea gazdei bulgare de la masa tratativelor, a fost una complet anormală. La fel cum anormal este şi faptul conform căruia ierarhii noştri – şi mă refer aici şi la cei sârbi, şi ruşi, că tot ai noştri sunt – nu se reunesc decât pe la înmormântări şi înscăunări, atunci când îi mai convoacă Papa la câte o întrunire ecumenică sau, ca în cazul de faţă, atunci când se iscă vreun scandal. Inoportune sunt şi comentariile pe tema prezentului conflict ale unui bine cunoscut ziarist authohton, pe numele său Florian Bichir. Comentariile cu pricina nu numai că sunt lipsite de un minim respect faţă de unii ierarhi ai Bisericii, la urma urmei3, ci pe alocuri sunt de-a dreptul şovine. Citez: "doar nu era treaba bulgarului ce se întamplă în Basarabia (de parcă bulgarul nu e şi el tot ortodox şi mai era şi gazdă pe deasupra – nota mea, Al. Racu), iar a internaţionaliza conflictul era ceea ce-şi doreau muscalii"; "ne strânge menghina slava!" etc.

Nevoia de refacere a unităţii în Ortodoxie

Prin poziţia fermă vizavi de derapajele ecumeniste, prin argumentul numeric, precum şi prin impresionanta contribuţie rusească la dezvoltarea gândirii ortodoxe în ultimele două secole, Biserica Rusă prezintă potenţialul unui lider informal în cadrul lumii ortodoxe contemporane. Acest potenţial nu poate fi însă valorificat atâta timp cât este înţeles ca un privilegiu de tip papal, care ar îndreptăţi Biserica Rusă să-i pună la punct arogant pe preupuşii vasali din Balcani. Menirea Bisericii Ruse la început de secol XXI nu este aceea de a reactiva variile mesianisme, mileranisme şi rusisme de secol XIX, care, nu numai că au distorsionat impresionantul patrimoniu spiritual rusesc prin ideologizare, dar au şi eşuat în cele din urmă tragic în sinistrul experiment de la 1917. Ci mai degrabă, Patriarhia Rusă ar trebui să-şi utilizeze actualul avantaj printr-o angajare activă în refacerea ecumenicităţii Bisericii Ortodoxe, grav afectată de două secole de ideologia fundamental modernă care poarta numele de naţionalism. Refacerea unităţii Ortodoxiei, fără distorsionarea ecleziologiei ortodoxe prin apelul la un lider infailibil şi fără ştergerea diferenţelor naţionale după model sovietic, este marea provocare a Bisericilor ortodoxe în momentul de faţă. Or, din moment ce o soluţie de tip neo-sovietic este deopotrivă intolerbailă şi utopică, aportul esenţial al Bisericii Ortodoxe Ruse la acest refacerea unităţii ortodoxe este condiţionat de îndeplinirea a două gesturi. Mai întâi, lepădarea sinceră şi fermă de trecutul comunist, problemă nerezolvată pe deplin nu numai în Rusia, ci şi în celelalte ţări ortodoxe foste comuniste. Apoi, cercetarea lucidă a şubrezimilor teologico-politice din spaţiul rus, care au făcut posibilă prăbuşirea unui popor aparent creştinat până în măduva oaselor, în faţa unui atac terorist (impropriu numit revoluţie) comis de o sectă formată din doar câteva mii de descreieraţi. Ar fi păcat ca ruşii să nu fi învăţat nimic după ce Dumnezeu i-a smerit, vreme de mai bine de şaptezeci de ani, prin suferinţă. Ştim că cine nu învaţă din greşeli le repetă.

La început de secol XXI, Biserica Ortodoxă posedă resursele spirituale necesare pentru a oferi un răpsuns critic, inteligent şi eficient, la actuala criză a modernităţii. Din păcate, însă, confirmând parcă proverbul "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ti bagă în sac", spaţiul ortodox continuă să fie marcat de o serie de conflicte stupide şi meschine, hrănite de varii ideologii desuete, inventate demult în Occident, de care Occidentul s-a şi saturat între timp. Sunt conştient de faptul că una este realitatea pe tărâm nord-american şi alta este cea de acasă. Cred însă că tânăra Ortodoxie de aici poate oferi un bun exemplu Bisericilor istorice, prin cazurile de parohii unde se roagă împreună români, greci, bulgari, ruşi, arabi, precum şi un număr din ce în ce mai consistent de americani sau canadieni convertiti la Ortodoxie. Cert este că aceia care trec aici la Ortodoxie o fac datorită interesului pentru scrierile unor Lossky, Stăniloae sau Zizioulas, pentru vieţile cuvioşilor unor sfinţi ortodocşi şi a unor trăitori ai credinţei aflaţi încă în această lume, pentru iconografia Răseritului sau pentru frumuseţea Liturghiei.

Cartea naţionalismului religios este deja pierdută sub presiunea tot mai accentuată a unei modernităţi post-ideologice. Ignorarea acestei realităţi de către Biserică va avea costuri pastorale dureroase. Biserica ar trebui să înţeleagă că, în societatea hipermodernizată cu care ne identificăm din ce în ce mai mult, nimeni nu mai este interesat în mod real de seminariile lui Smirnov sau de diatribele lui Bichir.

Alexandru Racu

1Vezi în Vieţile Sfiţilor, pe August, Editura Mănăstirea Sihăstria, îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, p.98

2 Fapt ce explică poate întrucâtva de ce astăzi polonezii tratează cu UE în mod ferm şi demn, în comparaţie cu slugarnicia balcanică vizavi de instituţiile europene de care dau dovadă politicienii noştri.

3Florian Bichir foloseşte cu privire la episcopii ruşi, "duşmani ai românismului" expresii de genul: "folosesc mai bine pistolul Makarov decât Sfânta Scriptură", iar episcopilor sârbi le transmite îndemnul lui Ivan: "Paşol na turbinca!".

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!