Ce-a mai rămas de apărat? (II)

Schiţa unei antropologii ecomomice

În ultimele două decenii România a trăit sub zodia falselor opţiuni, a tensiunilor care se rezolvă în stază. Intensitatea cu care Dreapta şi Stânga reclamă guvernarea e invers proporţională cu substanţa lor, care e nulă. Am avut şi avem o "dreaptă" de stânga (liberalii) şi una de foşti comunişti nereformaţi (Vadim&comp.). Avem "stângişti" de salon finanţaţi de miliardari occidentali.

Avem o "economie de piaţă" în care marii magnaţi de extracţie comunistă au pus mâna pe monopolurile statului şi sufocă micul întreprinzător. Suntem "integraţi în Europa" mai ales prin românii care, între o crimă sau un proiect de cercetare, reuşesc să trimită bani acasă şi să subvenţioneze astfel şi "economia" care nu produce nimic, şi "piaţa", adică mega-super-gigamarketurile franţuzeşti şi germane în care rudele rămase la vatră ale românilor plecaţi "afară" se integrează regulat pentru a achiziţiona spre consum domestic bucăţele de Europa "made in China". 

Încercările de a atrage atenţia asupra acestei stări de lucruri sunt fie denunţate ca varii fobii (xeno, homo, euro, ruso), fie adormite de ispita amânării roditoare, a spiritului de sistem pentru care orice luare de poziţie acum compromite gestaţia tratatului de mai târziu. Dar conservatorul nu e nevoit să fie creator de sistem pentru că urmăreşte să apere nu o ideologie, ci realitatea. Şi realitatea nu e decât perpetuarea tradiţiei, e subînţelesul vorbelor şi faptelor noastre. Conservatorul nu are a duplica sau substitui ideologic realitatea, nu o ia niciodată de la zero şi deci nu are a merge niciodată la infinit. Rămâne între Alfa şi Omega practicând eseul şi rugăciunea pentru tămăduirea neajunsurilor veacului şi iertarea păcatele proprii.

Realitatea poate fi deconstruită sistematic, precum în atacul la Logos al Sofiştilor sau al deconstructiviştilor, sau parazitată instituţional. În acest ultim caz, realităţii i se crează clone şi treptat libertatea realităţii e înlocuită de determinările "sistemului"-copie. Instituţiile sunt realităţi duplicitare şi logica birocratică e o logică servilă. Şi atunci suntem din nou puşi în faţa unei false alternative, precum e cazul, în România ultimelor două decenii, alegerii între "comunism" şi "capitalism". Orice critică adusă "capitalismului" e considerată un afront adus Dreptei, o probă de comunism şi chiar o inepţie. Dogma "pieţei libere" e enunţată cu acelaşi aplomb ca şi, acum un deceniu, cea a "societăţii deschise". Mă întreb dacă nu cumva pentru că amândouă sunt înrudite dogmei, mai vechi, a "revoluţiei mondiale"; o revoluţie, o răsturnare a ordinii permanente, operată acum nu pe cale revoluţionar armată, ci pe cale corporatist-mediatică.[1] Are deci România de ales între economia de stat şi cea de piaţă? Da, dar critica etatismului şi capitalismului corporat poate fi făcută de pe poziţii perfect conservatoare. Cum? Pornind de la om, de la persoană.

Încercând să rezolvăm severele ecuaţii ale economiei politice uităm că la baza "capitalismului" (ca şi a comunismului) stă o anumită concepţie despre om. Liberalismul e produsul creştinismului sub ambele lui aspecte, şi politic, şi economic. Una din principalele surse ale proiectului liberal-capitalist e augustinianismul, în combinaţie epicurean-catolică sau în lectură calvin-jansenistă (Pierre Nicole şi Jean Domat), care postulează că, din moment ce omul e căzut, păcătos, societatea trebuie contruită nu pe virtuţile omului, ci tocmai pe egoismul lui, pe acceptarea şi încorporarea păcatului în construcţia social-politică şi în procesul economic. Egoismul luminat ("amour-propre éclairé") e aşadar soluţia "precapitalistă" pe care au oferit-o şi protestanţii, şi janseniştii, şi care mai apoi s-a regăsit în paginile clasice ale lui Adam Smith.[2] Liberalismul şi capitalismul premoderne erau forme de responsabilizare, politică şi economică, a omului. Politica de mase şi capitalismul corporatist multinaţional nu responsabilizează omul, ci îl anihiliează, îl tranformă în unealtă sau în nonentitate, în acord neprevăzut poate cu predestinaţionismul protestantizat.

Ceea ce îmi propun aici nu e dezvoltarea unui sistem de economie politică, la care nu mă pricep, ci schiţarea unei antropologii economice. Nu voi vorbi deci despre economie decât în raport cu tipul de om pe care se bazează, pe care îl perpetuează sau formează. Capitalismul globalist crează piraţi planetari şi mase anonime, care se identifică prin ceea ce consumă. Treptat, oamenii nu mai dezvoltă decât competenţe şi virtuţi funcţionăreşti. Şi nu e nici o deosebire între birocratul de corporaţie multinaţională şi funcţionarul de stat: ambii organizează, supraveghează, selectează şi concediază materialul uman rulant. Departe de a ne responsabiliza, capitalismul globalizant nu face decât să amplifice corupţia. A dispărut precauţiunea meşterului, chibzuiala burghezului – cetăţean al burgului său şi mebru al breslei sale, nu cetăţean al lumii şi spirit mercenar – şi a rămas dorinţa de profit a maverick-ului.               

A enunţa posibilitatatea de a te îmbogăţi "dacă vrei cu adevărat" drept premisa majoră a vieţii sociale înseamnă a încuraja dorinţa de a te inventa, bazată pe pofte şi trufie, care e apanajul stângii polimorfe identitar. În societatea premodernă, cu prelungiri până la primul război mondial şi după, odată cu banii şi privilegiile rangului moşteneai şi îndatoririle. Averea era un destin, nu o alegere. Şi bogăţia şi sărăcia trebuiau duse ca încercări, precum Iov sau eroii tragici hotărârile Cerului. În cazul în care te îmbogăţeai subit nu era numai de prost gust, dar imoral pentru că smintitor, să altoieşti maniere subalterne pe o avere princiară. Tulburelul nu se putea da drept cognac. Maturaţia presupunea asceză, răgazul necesar pentru a arăta că, deşi a lucrat pentru profit, spiţa ta e capabilă şi de jertfă.

După cum nota istoricul Yves Durand, împărţirea societăţii în clase, după modelul marxist, implică o ierarhie bazată pe poziţia "oamenilor în procesul de producţie a bunurilor materiale", acolo unde societatea premodernă era organizată pe baza unei ordini bazate pe "onoare", nu pe disponibilitatea de a te vinde.[3] Prin urmare, meseriile care urmăreau câştigul declasau. Unitatea unui regat era posibilă datorită ordinii lui, ordine organică, bazată pe ierarhiile fireşti şi suprafireşti, pe tradiţie. Corporaţia (bresle, universităţi, teatre sau oraşe) era legată de ideea de ordine pentru că o corporaţie era întruparea unei verigi a ordinii, şi privilegiile unei corporaţii ilustrau libertatea persoanei.

Corporaţia era deci în ordinea naturii, nu împotriva ordinii naturii ca astăzi, când spoliază solul, subsolul, conştiinţe, sate, biserici, tradiţii. Fiind împotriva ordinii Firii, corporaţia e şi împotriva persoanei, fiindcă persoana există tot în ordinea Firii. După cum omul e trup şi suflet luate împreună, e trupul ordonat de suflet şi sufletul manifestat de trup, tot astfel persoana există prin şi în ordinea Firii. Distrugând Firea, corporatismul distruge şi libertatea noastră posibilă numai în ordinea Firii. Maşinile, scria MacLuhan, reprezintă extensii ale membrelor noastre, pe care le amplifică dar le şi suplinesc, atrofiindu-le. Există şi un anumit tip de libertate care aboleşte libertatea. E libertatea de a face lucruri mecanice, libertatea de a te mişca în "sistem". După cum scria Friedrich George Jünger în 1939, "omul devine organizabil în măsura în care practică activităţi mecanice". Libertatea de a te plimba te face mai liber decât libertatea de a circula cu maşina. Şi multă din libertatea şi plăcerea noastră de a ne plimba e îngrădită de libertatea altora de a merge cu maşina. Libertatea e înlocuită cu utilitarismul sau cu evaziunea.

"Boierul trădător" sau arivistul lumii premoderne nu erau răsplătiţi numai în bani, ci mai ales în domenii, adică erau investiţi în realitate, nu sustraşi acesteia. Banii nu obligă la nimic. Bogăţia monetară nu are anotimpuri, e sintetic-constantă. E un microclimat care îl fereşte pe posesor de realitate. Rostul ocupaţiilor vechi era să-ţi ocupi locul în lume, în "marele lanţ al fiinţei", să te adânceşti în realitatea practicării unei meserii, administrării unei moşii, sau perfecţionării unei arte. Şi scopul stăpânirii nu era de a legifera, ci de a împărţi dreptatea, nu de a face inginerie socială, ci de a păstra rânduiala în care fiecare îşi lua locul. Scopul tehnocraţiilor actuale e să te asiste în revolta împotriva realităţii percepută ca limită, să-ţi ajute să te eliberezi de religia, neamul, sexul, înfăţişarea care ţi-au fost hărăzite şi să te inventezi: ca brand. E o evaziune a realităţii, nu o împlinire a ei. De aceea epoca statului dădacă e şi epoca experimentelor psihotropice, a capitalismului multinaţional şi a artei iconoclaste, a omului poster, fără adâncime, care în loc de părtaş al absolutului a devenit un manechin al nimicului.

În lumea premodernă, se avansa social lucrând pentru binele comun al corporaţiei – breaslă, universitate etc. –, scopul final fiind religios-moral, pe când atomismul individualist actual percepe totul sub cheia "dreptului la fericire individuală" şi a satisfacerii nevoilor şi chefurilor materiale.[4] Preocupaţi de păstrarea şi ilustrarea tradiţiei, conservatorii nu au cum să ignore faptul că Aristotel, Platon, Cicero, Sf. Ioan Hrisostom sau Sf. Toma d’Aquino s-au pronunţat împotriva speculaţiilor financiare şi a societăţii comerciale, pe care au acuzat-o că favorizează slava deşartă, ambiţia, lăcomia şi marile inegalităţi sociale. După cum arată Charles Carrière într-un studiu despre negustorii marseillezi din secolul XVIII, negustorii Franţei prerevoluţionare încercau să lucreze cu fonduri proprii, evitând împrumuturile la bancă. Era un capitalism antibancar, spre deosebire de economia bazată pe credite şi pe deficite publice şi private a zilelor noastre, pe "consum" şi pofte neostoite. Negustorii creştini, burghezii, erau judecaţi de biserică şi de breslele lor după un cod moral tributar neostoicismului creştin care includea: ponderaţia, acceptarea stării hărăzite de Dumnezeu, lectura cărţilor religioase sau ale moraliştilor clasici, participarea la liturghie, acceptarea tuturor copiilor pe care ţi-i dă Dumnezeu – învăţătură în totală contradicţie cu exigenţele muncii corporate de astăzi, al cărei impact asupra vieţii familiale, prin absorbţia femeilor în "câmpul muncii", a fost devastator – şi, mai ales: "Dacă se poate, să nu te plângi niciodată".[5]

Capitalismul clasic era vocaţional, răsplătea libertatea omului de a crea, capitalismul corporat e focusat pe uniformitatea mecanică a reţetei de succes, pe conformism, nu pe creativitate. Capitalismul nou ţinteşte "maximizarea profitului". Produsul e secundar, de vreme ce nu se vinde produsul, ci imaginea lui. Capitalismul produsului care te ţine o viaţă şi capitalismul profitului crescând neîncetat, ca o proiecţie financiară a spiritului hegelian, nu pot avea deci foarte multe în comun, şi profitul nu poate avea nimic în comun cu Dreapta conservatoare. Într-o societate motivată de averi care se fac şi se pierd zilnic, banul devine principiu de individuaţie şi omul o anexă a banilor, o fantezie egolatră pe tema contului din bancă sau a Rolexului de la încheietură.

A studia mecanica economică fără a ţine cont de om e ca şi cum ai conduce un război fără a ţine cont de preţul uman, ca şi cum ai dizolva totul în geometrii pure. În momentul în care, după ce am abandonat abstracţiunea clasei, forţăm persoana să se adapteze unei abstracţiuni numite "piaţă liberă", conservatorii trebuie să apere persoana. Şi asta pentru că "piaţa liberă" de astăzi nu e întâlnirea de la piaţă dintre un ţăran care vindei ardei graşi şi o gospodină care vrea să cumpere legume pentru o salată de roşii, ci o economie bazată pe advertising şi jaf corporat. Vechea economie se baza pe produs, nu pe faptul că hipnotiza "consumatorii" să cumpere un obiect inutil sau prost, cu obsolescenţă intrinsecă, proiectat să se strice.

O interpretare a "corporaţiei" actuale ca ilustrare economică a sobornicităţii bisericii, sau ca "mare familie", a făcut neoconservatorul Michael Novak într-o serie de lucrări iniţiate prin Toward a Theology of the Corporation (1981). Dar ceea ce unea breslele vechi sau corporaţiile negustoreşti: patriotismul local, hramurile corporaţiei, ucenicia făcută la maeştri şi tradiţia asimilată cu această ocazie, nu mai are nimic în comun cu modul tehnologic-utilitar în care corporaţia foloseşte oamenii doar ca piese de schimb, depersonalizându-i prin ethosul corporat al corectitudinii politice. Corporaţia nu mai e o persoană morală, e doar o persoană juridică, contează în societate doar la nivelul capitalului şi rare mai sunt corporaţiile care au "caracter", care mai păstrează ceva din personalitatea întemeietorului sau a locului de origine (de genul companiei de filme Batjac, întemeiată de John Wayne şi condusă mai apoi de fiii lui în spirit conservator).

Cum pot conservatorii să combată revoluţia universală dar să apere economia universală? Cum se poate apăra conservator o economie care nu e construită la scară umană? Alianţa dintre neoconservatori şi "piaţa liberă" e necinstită. Şi "lupta de clasă" marxistă şi "piaţa liberă" neoconservatoare sunt abstracţiuni. "Piaţa liberă" e o dreaptă geometrică de-a lungul căreia consumăm lumea. "Clasa socială" e un punct geometric cu ajutorul căruia răsturnăm ordinea socială.

Ceea ce trebuie salvat e rostul din oameni şi din lucuri, rost pe care matematica profitului tinde să îl neglijeze. Viaţa economică poate fi organizată nu pe axa păcatului nostru reflectat în egoism, ci în jurul talantului nostru care nu trebuie îngropat. Trebuie răsplătită vocaţia, nu dorinţa de a face bani. În România trebuie încurajate firmele mici şi meseriile, expresiile personale ale talentului, nu conformismul corporat şi fabricile de funţionari. Ne trebuie o economie care să mărturisească tradiţia, ceea ce se numeşte acum "industriile de lux" în Occident, precum croitor, ceaprazar, bijutier etc., o economie care să fie bazată pe ucenicie, pe rotunjimea artelor şi meseriilor, pe idee. Economia corporată, cu stilul ei fordist de transformare a omului, din creator, în piesă a sistemului care poate fi înlocuită oricând, neagă valoarea intrinsecă a omului. Reduce persoana cu însuşirile ei la rangul de tehnologie umană, de android util.

România dinaintea comunismului era România micilor întreprinzători. Aceasta a şi fost, cooperativizată, partea de Românie precomunistă care, împreună cu România boierească a străzilor şi parcurilor vechi, a mai supravieţuit umil până pe la începutul anilor ’80-’90 pentru a face viaţa suportabilă. La nivel personal, trăiam în comunism relaţiile de şcoală-serviciu, dar era încă multă "mic-burghezie" în noi, şi umilinţa comunistă a cozilor la raţie era compensată de o vizită la bătrânul croitor, prieten cu bunicul, care îţi lua măsura pentru un palton din stofă bună. România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun. Aceasta e România pe care a căutat să o distrugă comunismul, şi a reuşit în cea mai mare măsură, şi aceasta e România pe care nu am observat să încerce să o reînvie nici o guvernare postdecembristă (Băsescu a menţionat ceva asemănător, dar se pare că integrarea în UE va avea exact efectul contrar).

De ce e societatea românească incapabilă de unitate? Din cauză de dezordine, a unei dezordini atât spontane cât şi savant calculate. După 1989, în loc să se încurajeze coagularea românilor pe baze organice: biserică, comunităţi săteşti, universităţi, asociaţii de meserii şi corpuri profesionale, s-a purces la organizarea de ONG-uri dedicate unor cauze exotice care îşi inventau obiectul muncii vânând "extremismul" unor iradieri culturale coagulante precum, de exemplu, Serile de la Schitul Darvari ale Editurii Anastasia. După modelul Securităţii care a infiltrat exilul pentru ca apoi să clameze că exilul nu e unit, s-a spulberat şi în ţară orice posibilitate de asociere cu rost, astfel încât societatea românească e incapabilă să profite şi de proiecte premeditate, precum finanţările europene, şi de mişcări spontane, precum exilul "căpşunarilor" sau studenţilor ale cărui posibilităţi sunt neglijate sau risipite.

Dar dacă din "scandalul" Răstignirii s-a născut mântuirea noastră, poate că şi din aceste servituţi ne va renaşte libertatea.

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!