Credinţa Dilemei

Dilema veche este "cea mai prestigioasă revistă de cultură şi atitudine, cu influenţă în spaţiul public, citită în medii diverse", sau cel puţin aşa aflăm din recomandarea unui pliant care ne invită să ne abonăm la Dilema. Nu am menţionat fraza citată pentru a-i adăuga propria noastră recomandare, şi nici pentru a pune sub semnul întrebării vreuna din aprecierile înşiruite, ci pentru a confirma faptul că, într-adevăr, revista este citită în medii diverse, în acord cu tematica şi ea diversă a revistei. Cum revista are şi o rubrică permanentă dedicată chestiunii religioase, puţini din românii interesaţi de actualitatea religioasă şi-ar permite să o rateze. Despre conţinutul acestei rubrici întitulate "… Din polul plus" voi vorbi în cele ce urmează, pentru a arăta că, departe de a întîlni aici o onestă expresie a creştinismului ortodox (în sens niceo-constantinopolitan), rubrica reprezintă avanpostul cel mai coerent al unei interpretări mai degrabă gnostice a creştinismului.

Primul lucru pe care-l remarcă un cititor atent al revistei este performanţa prin care s-a reuşit ca domenii atît de diverse (literatură, istorie, teorie politică, viaţă publică, teologie, moravuri) să fie abordate într-un mod atît de unitar. Prin "unitar" nu vreau să sugerez că am avea de-a face cu încă una din revistele din care nu răsună decît o singură previzibilă voce, ci cu o atitudine de alertă intelectuală, curiozitate şi umor care este comună atît membrilor revistei cît şi, presupun, cititorilor ei. În mod special, unitatea revistei poate fi explicată prin programul anunţat în mod potrivit de titlul revistei şi explicat în "Omul fără dileme", articolul-manifest scris de fondatorului ei, dl. Andrei Pleşu (vezi în Dilema, nr. 8, 4-10 martie 1993). În acel articol, omul fără dileme este prezentat ca o ipostaziere a răului; omul fără dileme este omul care fie evită lucrurile neclare, fie le converteşte într-o claritate artificială, este cel care ridică primul piatra, este cel care ştie că este mai bine să piară un singur om decât tot poporul. Indiferent de subiectul abordat, cei care semnează în Dilema veche manifestă o asemenea atitudine de matură precauţie, fără să ezite să numească răul atunci cînd situaţia o cere (vezi de pildă articolul lui R. Turcescu "Un ticălos încă în viaţă" din numărul 200 din 9 dec. 2007 al Dilemei vechi).

Cu toţii suntem de acord că dilema, adică rezerva, cumpănirea, prudenţa este necesară în prezenţa lucrurilor dilematice, că trebuie să măsori de şapte ori înainte de a tăia o dată. Acordul este mai greu de realizat însă atunci cînd trebuie să decidem dacă (sau măsura în care) un lucru are sau nu o natură dilematică, dacă şi cum trebuie măsurate lucrurile care ne somează să luăm o decizie radicală.

După cum ne aminteşte părintele Richard J. Neuhaus în numărul din noiembrie al revistei First Things, a decide vine din latinescul decidere, a tăia. O decizie este o dublă desprindere: eu ies dintr-o situaţie de nesiguranţă, de dubiu printr-un gest de alegere şi, totodată, obiectul alegerii mele este desprins dintr-o reţea de posibili. Un lucru are o natură dilematică atunci cînd ne somează la o asemenea dublă desprindere. Dimpotrivă, proiectarea unei dileme asupra unui lucru nedilematic poate duce la o dublă deformare. Altfel spus, a măsura de şapte ori un lucru deja tăiat indică de fapt că decizia, explicită sau tacită, a fost exprimată: lucrul are nevoie de o ajustare, de o îmbunătăţire. Aşa cum voi încerca să demonstrez în rîndurile următoare, rubrica religioasă a revistei Dilema veche reprezintă o continuă astfel de ajustare a creştinismului, a potrivirii lui la un calapod deformator din care Întruparea, Jertfa şi Învierea au fost subtil dar temeinic îndepărtate.

Este adevărat că Toma nu are dileme atunci cînd refuză să creadă altfel decît pe baza evidenţei; dar nu are dileme nici atunci cînd spune, înaintea lui Hristos, "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20, 28). În faţa adevărului nu poţi avea rezerve: ori îl respingi, ori îl primeşti. Aroganţa activistului de partid deriva în primul rînd din convingerea că adevărul este de partea lui – că el este adevărul. El demonstra mai întîi pe propria lui piele (citeşte: suflet) efectele distructive ale unei credinţe false; dar existenţa mai multor credinţe trebuie oare să ne împiedice să ne punem problema unicei credinţei adevărate, sau dimpotrivă, ne cere să ne-o punem cu atît mai mult? Observaţia lui Benjamin Franklin potrivit căreia e mai bine să scape o sută de inşi vinovaţi decît să fie condamnat un singur inocent, pare să fie aplicată de Dilema veche în chestiunea religioasă într-un mod destul de inadecvat, în genul "mai bine să nu cred în ceva adevărat decît să cred în ceva fals." Altfel spus, confruntată cu replica lui Hristos (adresată lui Toma): "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (Ioan 14, 6), Dilema veche răspunde, număr de număr: "să nu ne pripim – au mai spus-o şi alţii".

Nu vreau să spun că autorii de la Dilema (mă refer la Andrei Pleşu, Teodor Baconsky şi Anca Manolescu) ar fi în mod făţiş anticreştini, şi nu am nici o îndoială că sunt animaţi de intenţii bune; mai precis, arhi-dilema lor nu ţine de existenţa lui Dumnezeu sau de legitimitatea creştinismului ca religie revelată, ci vizează exclusivitatea creştinismului, pretenţia acestuia de a fi adevărata religie (deşi, curios lucru, toate religiile serioase par să emită această pretenţie). Prima căutare în arhiva revistei Dilema (www.dilemaveche.ro) poate confirma acest lucru, deşi aş recomanda în prealabil citirea uneia din cele mai importante cărţi publicate în România după 1990, Dialoguri de seară (apărută la editura Harisma în 1991), o carte unde nu veţi întîlni doar observaţiile punctuale ale domnilor Pleşu şi Liiceanu (cel din urmă lăsînd impresia că a participat la convorbiri mai mult ca să se convingă că nu se poate convinge), ci şi răspunsurile "cu putere" (cf. 2 Corinteni 10, 6-11) ale Părintelui Constantin Galeriu.

Dar pentru a contesta prioritatea sau superioritatea creştinismului, orice atac trebuie să se concentreze, logic, asupra notei lui distinctive. Iar nota distinctivă a creştinismului stă în caracterul lui istoric. Potrivit adversarilor adevărului exclusiv al creştinismului, acesta ar putea deveni o religie onorabilă în măsura în care scapă de lestul Istoriei, în măsura în care scapă de trup, în măsura în care poate fi convertit la o pură şi sfîntă spiritualitate, la o tehnică spirituală, la un scăunel de rugăciune, la o poziţie anume, la un ritm de respiraţie, la o tehnică de concentrare, la o mantră – la ceva care seamănă cu toate celelalte religii şi mitologii, mai puţin cu creştinismul însuşi. Doar în măsura în care depăşim "istoricitatea excesivă prin prisma căreia e trăit şi justificat de multe ori creştinismul" ne putem întîlni cu "universalitatea concretă a lui Christos", ne recomandă Anca Manolescu în articolul "Religie şi istoricitate" (Dilema veche, nr.176 - 23 iunie 2007). Vorba Simonei Weil: "Mîntuirea se situează într-un alt plan, într-un plan etern. s…t Trebuie să ne debarasăm de superstiţia cronologiei pentru a găsi eternitatea." (Simone Weil, Autobiografie spirituală, trad. Anca Manolescu, Humanitas, 2004, p. 153.) Întrebarea nu e, aşa cum ar putea să pară, "care eternitate?" fiindcă, în genere, cu eternitatea lucrurile merg de la sine. Întrebarea esenţială este: cum s-ar putea face lucrul acesta?

Dacă tot ce am fi ştiut despre Hristos s-ar fi rezumat la textele apocrife (la Evanghelia lui Toma, de pildă) sau dacă evanghelia s-ar fi redus la primul verset al Evangheliei după Ioan, acest efort nu ar mai fi fost necesar: misterele de la Eleusis şi-ar fi răspîndit influenţa pînă la noi, iar grupul de la Dilema nu ar mai fi trebuit acum să se străduiască pentru a depăşi această "istoricitate excesivă". Numai că Ioan urmează necruţător: "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14). Cum se poate scăpa acum de această piatră de poticnire?

Procedeul nu pare să fie însă atît de dificil, cel puţin în prezentarea lui Andrei Scrima, guru-ul recunoscut al cercului de intelectuali grupaţi în jurul dlui Pleşu. Astfel, după cum aflăm din discuţia dintre dl. A. Pleşu şi părintele A. Scrima (vezi în Dilema, nr. 295, 25 sept.-1 oct. 1998), s-ar putea spune că Hristos este Logosul doar în măsura în care vom afirma că inversul nu este adevărat, că Logosul nu este Hristos sau că nu este numai Hristos; a vedea "semnele vremurilor" aşa cum ne-o cere Hristos (Matei 16, 3), înseamnă pentru A. Scrima "a intui Logosul lui Dumnezeu, aşa cum decide El, în alte locuri, sub alte forme". Presupun că, pentru a afla "cum decide El", un stagiu de pregătire la NEC este indispensabil. Atrage atenţia mai ales acest "sub alte forme", care seamănă foarte mult cu ideea profund necreştină, dar atît de dragă Simonei Weil, potrivit căreia "nu e sigur că Verbul nu a avut întrupări anterioare lui Iisus, că Osiris în Egipt, Krishna în India nu s-au numărat printre ele." (op. cit., p. 128). De fapt, pentru S. Weil e sigur că Logosul a avut întrupări şi înainte, şi după Hristos. Dar ea nu a fost creştină, refuzînd, cu smerenie, să intre într-o Biserică care se încăpăţîna să-i ignore convingerile. Are aşadar nişte scuze care nu mai pot fi invocate în apărarea ucenicilor ei, care vor să facă din interiorul Bisericii ceea ce S. Weil încerca să facă dinafara ei.

Dar pentru a înţelege mai bine afirmaţiile acestora, e bine să mai zăbovim puţin asupra viziunii weiliene asupra raportului dintre creştinism şi credinţele necreştine. Pentru cine nu ştie, o selecţie din volumele Simonei Weil (trei din volumele cele mai importante ale spiritualistei franceze fiind traduse în româneşte şi prefaţate de Anca Manolescu) ar surclasa în inepţii cea mai reuşită Biblie hazlie pe care ateii şi-ar putea-o imagina vreodată. Situaţia este însă foarte gravă, şi dacă insist este pentru că vom regăsi aici exact perspectiva (inversă) asupra creştinismului pe care o întîlnim printre membrii grupului de la Dilema, o versiune de creştinism propusă sistematic şi coerent de ani de zile: un creştinism dez-întrupat şi anistoric. Iată un fragment reprezentativ din Simone Weil:

"Atît cît îmi pot da seama, nu există o veritabilă diferenţă – în afara modalităţilor de expresie – între concepţia maniheană şi concepţia creştină asupra raportului între bine şi rău. Tradiţia maniheană este una dintre tradiţiile în care poţi fi sigur că vei găsi adevărul dacă o studiezi cu destulă evlavie şi atenţie." (op. cit., pp. 147-148).

La drept vorbind, dacă ai destulă "evlavie şi atenţie" poţi găsi adevărul pretutindeni, cu condiţia să respingi ideea bizară că acesta s-ar putea găsi într-un loc precis. De fapt, nici nu-ţi trebuie prea multă evlavie şi atenţie: trebuie doar să ai dileme în privinţa faptului că Adevărul "S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" în zilele lui Irod, regele Iudeii, a Cezarilor August şi Tiberiu, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei (Luca 2, 1-2; 3, 1-2). Într-un cuvînt, e bine să crezi, doar că trebuie să crezi altfel decît ne spun Scripturile.

Autorii de la Dilema au depăşit însă pînă şi precauţiile Simeonei Weil: nu doar că nu există o veritabilă diferenţă între maniheism şi creştinism, dar pentru ei nu pare să existe o veritabilă diferenţă între creştinism şi orice altceva, cu condiţia ca acest altceva să vină din Orient, sau, dacă nu, atunci să fie destul de vechi pentru a se putea sugera că vine din Orient. (Nu pot să nu remarc cît de potrivit este, în acest context, faptul că pînă şi Dilema a devenit, între timp, veche.) Singura diferenţă, dar ireconciliabilă, este între credinţa în Cel despre care Crezul afirmă că este "Unul născut Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om de la Maria Fecioara şi de la Duhul Sfînt" şi Logosul etern a cărui greşită (sic!) localizare în timp şi spaţiu ne împiedică să vedem că el a fost permanent cu noi – dar nu în chipul tainic în care Scripturile ne spun că a fost prezent înainte de Întrupare sau în cel euharistic în care continuă să fie prezent după Înălţare, ci în figurile diverselor personaje din mitologiile lumii. Să spunem aici că, în viziunea Simonei Weil, nu doar Cuvîntul lui Dumnezeu o ţine într-o întrupare continuă (e drept, mai frecventă înainte de Întrupare), ci şi celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul; şi nu doar Sfînta Treime, ci chiar şi Maica Domnului: "toate zeiţele-mame ale Antichităţii, precum Demeter, Isis, erau figuri ale Fecioarei" (op. cit., p. 131). Putem bănui că singurul motiv pentru care S. Weil nu ne-a dezvăluit întruparea cui este ea însăşi este pentru că nu s-a putut hotărî între Logos şi Maica Domnului.

La prima vedere, observaţiile de pînă aici par să fie contrazise de articolul recent al dlui A. Pleşu, "Lecturi stoice de Crăciun" (Dilema Veche, nr. 203, 30 dec. 2007). În acest text, autorul remarcă noutatea creştinismului în raport cu lumea "păcătoasă, secătuită, dezorientată s…t fundamental plictisită" a imperiului roman de acum două mii de ani. Filozofia cea mai morală a imperiului, stoicismul, nu putea decît să amplifice aceste sentimente şi senzaţia de epuizare – cu o precizare obligatorie, ratată din păcate de dl. Pleşu: stoicismul nu era în fond o soluţie la problema suferinţei, a răului şi a morţii, ci o soluţie la impasibilitatea în faţa acestor probleme. Stoicismul nu-i învăţa pe oameni cum să nu simtă, ci cum să simtă că nu mai simt; nu cum să depăşească limitările vieţii, ci cum să depăşească dorinţa de a le depăşi. Stoicismul nu caută vindecarea de patimi, ci vindecarea de dorinţa de a fi vindecat. Ca atare, stoicismul este mai ales religia omului post-modern căruia creştinismul nu-i mai are nimic de spus. Ca orice mort ce stă ataraxit în coşciug, omul post-modern crede că se află dincolo de viaţă şi de moarte. De fapt, se află în mod sigur dincoace de cel puţin una din ele. Iată de ce dl. Baconsky are dreptate atunci cînd consideră că a întîlnit la Seneca pasaje contemporane cu noi, cei de astăzi (vezi articolul "Stoicul mîntuit" apărut în Dilema veche, nr. 202, 22 dec. 2007, articol la care ne vom întoarce de altfel spre finalul lucrării de faţă).

Creştinismul depăşeşte filozofia stoică, ne spune dl. Pleşu, în cel puţin trei puncte: aduce cu sine "orizontul misterului", recuperează "prestigiul căutării" şi ridică miza existenţei omeneşti prin posibilitatea pierderii sufletului care poate fi pierdut tocmai întru cît individul doreşte să şi-l salveze (cf. Matei 16, 25). Iată aşadar o situaţie clară în care creştinismul este prezentat pe o poziţie de radicală superioritate în contextul păgînismului antic. Se pare că, urmărind scopuri reprobabile, cercetarea mea nu a făcut pînă aici nimic altceva decît să inventeze o problemă inexistentă.

Numai că lucrurile ar sta astfel doar în măsura în care ceea ce este descris drept creştinism în cadrul articolului dlui Pleşu coincide într-adevăr cu creştinismul pe care-l ştim din Evanghelii şi rezumat în Crez. Răspunsul este simplu: nu coincide. Creştinismul nu este o căutare, ci sfîrşitul oricărei căutări; creştinismul este o aşteptare, dar nu aşteptarea nesigură încă în privinţa identităţii Celui ce stă să vină (aşa cum vedem încă în episodul în care ucenicii lui Ioan Botezătorul îl întreabă pe Iisus dacă El este într-adevăr cel aşteptat, vezi Luca 7, 20), ci a Cuiva care a sosit deja. Creştinismul nu indică direcţii, ci arată un chip – Chipul însuşi, Cel al cărui model este întipărit în feţele noastre. Creştinismul nu indică direcţii – el nici măcar nu este o cale. Creştinismul este Calea şi fiecare creştin este mai degrabă în decît pe această Cale: "fiţi următori mie, precum eu lui Hristos", ne cere Sf. Ap. Pavel (1 Corinteni 11, 1). Dl. Pleşu vorbeşte despre "sprijinul liturgic" şi despre "structura drumului" care ar caracteriza ritualul. Dar liturgicul nu este un auxiliar (al exerciţiului spiritual?), ci chiar modelul vieţii credinciosului, în timp ce ritualul reprezintă ritmul acestei vieţi.

De vreme ce nu cunoştea legile firii, stoicismul nu putea fi respectuos faţă de ele, cum crede dl. Pleşu; din acelaşi motiv, de altfel, nu putea fi nici lipsit de respect. Doar creştinismul poate respecta legea firii, fiindcă doar creştinismul ştie care sunt aceste legi; şi o ştie pentru că a aflat cine este Creatorul firii: Acelaşi care a murit pentru ea. Pe Cruce. Iar legea firii este una singură, din care decurg toate celelalte: nu să venereze "misterul", ci să-şi slăvească Creatorul (Romani 1, 20-21). Cine este acest Creator, de ce a făcut lumea, ce este lumea şi omul şi care este destinul omului şi al lumii sunt întrebări la care niciodată şi nicăieri altundeva nu s-a răspuns vreodată mai limpede decît în creştinism. Creştinismul înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu este, pace Weil & Co., o religie de mistere.

De Crăciun, un stoic priveşte Crucea. Ce ar putea înţelege din Cruce este ceea ce cultura clasică îi îngăduie să înţeleagă: fie să-i dispreţuiască pe creştini, precum Marcus Aurelius (care i-a persecutat crunt pe creştinii din Galia), fie să vadă o versiune mai sublimă, mai "spirituală" o ofertei vechilor religii. Mai ales, va citi creştinismul în cheia eroică specifică paradigmei precreştine: "mesajul hristic aduce în scenă o provocare şi un risc". Dl. Pleşu face acest comentariu în marginea cuvintelor rostite de Hristos la Matei 16, 25. În mod caracteristic, dl. Pleşu citează doar prima parte a afirmaţiei: "cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde". Nu are rost să intrăm acum în detalii scolastice, întrebîndu-ne în ce măsură chestiunea salvării sufletului era într-adevăr o temă a reflecţiei stoice, sau dacă noţiunea iudaică de suflet şi cea stoică au vreun punct comun; ce este interesant aici este că tocmai porţiunea omisă explică prima parte şi ne arată de ce creştinismul este cu adevărat o provocare într-un sens pe care un stoic nu-l poate pricepe decît în măsura în care încetează să mai fie un stoic. Fiindcă Hristos continuă: "iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla". Provocarea mare şi cu adevărat nouă nu este determinată de posibilitatea pierderii sufletului – toată mitologia lumii vechi vorbeşte despre asta. Noutatea şi unicitatea creştinismului este dată de faptul că, pentru prima dată sufletul poate fi mîntuit – în Iisus Hristos, Dumnezeu-omul pe care lumea veche nu-l poate percepe decît cu preţul propriei ei morţi.

Ca o ironie poate, cuvintele lui Hristos pomenite aici ţin de un context mai larg care se dovedeşte relevant pentru întreaga noastră discuţie. Pasajul încheiat de Hristos prin avertismentul citat mai sus începe în fapt cu versetul 13 al capitolului 16 din Evanghelia după Matei, cînd Hristos le cere ucenicilor să-i spună, succesiv, cine cred oamenii că este El şi cine cred ucenicii că este El. Mărturisirea capitală a lui Petru ("Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" Matei 16, 16) este piatra pe care Hristos îşi întemeiază Biserica care durează veşnic fiindcă este întemeiată pe un adevăr veşnic; pentru a ne arăta că, orice ar spune alţii, Iisus Hristos nu-şi întemeiază Biserica pe un om, Dumnezeu îi retrage lui Petru harul prin care a putut mărturisi identitatea lui Hristos. Lăsat în voia înţelepciunii omeneşti, imediat apoi Petru îi cere lui Hristos, care le destăinuise ucenicilor Patimile Sale, să evite Patimile şi Crucea. Să se sustragă jertfei. Ne amintim dojana grea a Domnului, care-l numeşte "satană" tocmai pe cel care o clipă mai devreme fusese numit "piatra" Bisericii şi deţinătorul cheilor Împărăţiei cerurilor.

Petru fusese, desigur, bine intenţionat: nu a vrut decît să găsească o altă cale decît cea a Crucii. Pentru a întări însă că nu există o alta nici pentru Sine, nici pentru ucenicii Lui, Hristos continuă: "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Orice altă cale este fără Dumnezeu, nu vine de la Dumnezeu şi nu duce la Dumnezeu. Oricine cugetă despre Dumnezeu lucruri care nu sunt de la Dumnezeu, este numit de Hristos "Satană". Sau, în formularea unui mare teolog ortodox contemporan: "Potrivit lui Hristos, putem spune că Satan este acela care se interpune între Hristos şi Crucea Sa." (John Behr, The Mystery of Christ, Crestwood, New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 2006, p. 27)

Într-adevăr, istoricitatea creştinismului poate fi suspendată fie prin negarea directă a Întrupării cu tot ce decurge din asta (simularea Răstignirii, de pildă), fie prin proiectarea ei pe fundalul unei structuri mitologice recurente. Dacă nu putem ocoli Crucea, măcar să o neutralizăm, îşi tot propun unii de vreo două mii de ani încoace. Să o integrăm într-o reţea de simboluri, în care Crucea poate fi orice de la intersecţia văzutelor şi nevăzutelor la axa lumii – orice, mai puţin locul unde Fiul întrupat al lui Dumnezeu a murit pentru păcatele tuturor oamenilor de la Adam şi Eva pînă la ultimul om ce se va naşte.

Întîlnim o asemenea întreprindere, de pildă, în comentariul dlui A. Pleşu la filmul lui Mel Gibson, "Patimile lui Hristos". La vremea cînd am citit articolul, întitulat "Patimile cu acordul părinţilor" (apărut în Dilema veche, nr. 12, 2-8 aprilie 2004), m-am gîndit pentru o clipă că poate omul pur şi simplu nu văzuse filmul şi că o fi scris rîndurile respective pe baza impresiilor unor prieteni esteţi şi godarzi, sensibili cum numai ei pot să fie cînd e vorba de chestiuni de viaţă şi moarte. Însă în lumina observaţiilor prezentate deja, am ajuns să înţeleg că incapacitatea de a înţelege filmul lui Gibson, dezgustul provocat de film ţin de acelaşi refuz de a vedea semnificaţia concretă a Întrupării; căci în faţa acestui film nici o alegorizare nu mai este cu putinţă, nimic nu mai este de interpretat. "It is as it was!" s-a spus la vremea respectivă că ar fi declarat despre film secretarul Papei Ioan Paul al II-lea. Sau, potrivit Acatistului Domnului, "Pe retorii cei mult-grăitori îi vedem tăcînd ca nişte peşti fără de glas despre Tine, Iisuse, Mîntuitorul meu; că nu se pricep să spună cum Dumnezeu cel neschimbat petreci şi om deplin." (Icos 9).

"Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie să-l vadă", îşi încheie dl. Pleşu articolul; personal, nu-mi pot imagina un argument mai pueril prin care acest film ar putea fi contestat. Pentru că, pe de o parte, codarea filmelor pe categorii de vîrstă este o iniţiativă a acelei ideologii perverse (de stînga) care priveşte religia ca pe un rău în genere iar creştinismul ca pe răul suprem. Iar, pe de altă parte, un film despre Iisus pe care copii l-ar putea să vadă fără ca filmul să-i afecteze în vreun fel n-ar putea fi decît un film din care episodul Patimilor fie ar lipsi, fie ar fi o parodie – adică fără Hristos. Ar fi un film ca toate celelalte de pînă la filmul lui Gibson, genul de film (ah, Zeffirelli!) care nu l-ar împiedica cu nimic pe copil să spună "Înger, îngeraşul meu" pînă la adînci bătrîneţi fără ca gîndul despre un Dumnezeu pătimitor să-i însenineze viaţa fie şi pentru o clipă. În fond, nimic nu-i poate displace mai profund unei sensibilităţi stoice decît ideea că pătimirea, şi nu nepătimirea este calea care duce la mîntuire. Observaţia dlui Pleşu nu lasă loc decît unei singure replici: "Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre Iisus pe care copiii au voie să-l vadă". Şi nu pentru că ar putea fi, chipurile, traumatizaţi, ci pentru că nu ar înţelege. Apostolii înşişi, în ciuda timpului petrecut împreună cu Hristos nu L-au înţeles pe deplin decît după Înviere, iar Bisericii i-au mai trebuit apoi cîteva veacuri pentru a-şi limpezi credinţa.

Creştinismului i-ar putea fi amputată pretenţia de exclusivitate în măsura în care s-ar putea demonstra că şi alte religii spun ceea ce spune creştinismul şi invers, că religia creştină nu face altceva decît să spună ceea ce alte religii o spuseseră deja. Ca una care a asimilat viziunea Simonei Weil şi Rene Guenon, Anca Manolescu este aici în mediul ei natural. Autoarea conceptului de "convergenţă" a religiilor trece cu uşurinţă peste observaţia de bun simţ, după care există "două feluri de asemănări: asemănări care nu înseamnă nimic, fiindcă sunt comune întregii omeniri, şi asemănări care nu sunt asemănări deloc. s…t Că budhismul aprobă mila sau cumpătarea nu înseamnă să spui că e anume la fel cu creştinismul, ci că nu e în mod strident diferit de întreaga existenţă umană. Budhiştii dezaprobă în teorie cruzimea ori excesul, fiindcă toate fiinţele întregi la minte dezaprobă în teorie cruzimea şi excesul. Dar să spui că budhismul şi creştinismul atribuie aceeaşi filozofie acestor lucruri e pur şi simplu fals. Toată omenirea este de acord că ne aflăm într-o plasă a păcatului. Cea mai mare parte din omenire crede că există vreo cale de a ieşi din ea. Dar care este calea, nu cred că există două instituţii în univers care să se opună mai net una alteia asupra acestei chestiuni decît budhismul şi creştinimul." (G. K. Chesterton, Orthodoxia sau dreapta-credinţă, ed. a II-a, Paralela 45, p. 107)

În volumul citat, apologetul creştin trimite la cartea unui autor ale cărui convingeri seamănă izbitor cu cele afirmate de dna A. Manolescu de-a lungul timpului. Ca şi adversarul lui Chesterton în urmă cu un veac, erudita româncă pare să explice şi ea "în mod solemn că cele două credinţe sunt la fel în lucruri în care toate credinţele sunt la fel, sau le descrie ca asemănătoare în vreun punct prin care sunt în mod evident diferite" (Chesterton, ibid.) Iar unul din cazurile în care comparaţia este în mod izbitor contrazisă de realitate este, afirmă Chesterton, cel al artei religioase – adică unul din domeniile preferate ale comparatistei noastre. Astfel, în articolul "Ekadashamukha" (Dilema, nr. 551) suntem confruntaţi cu un studiu de caz în care icoanele bizantine ale lui Hristos sunt comparate cu reprezentările lui Budha cu trompă sau ale lui Budha cu douăsprezece capete, în funcţie, bănuiesc, de bibliografie şi de gusturi. Desigur, autoarea se grăbeşte să adauge că "concordanţele reale" se "situează pe niveluri mult mai profunde de înţelegere şi "realizare" decît un paralelism plat între figurile "istorice" centrale în cele două spiritualităţi. Ceea ce vreau să semnalez sînt doar analogii în ce priveşte soluţiile de a întruchipa adecvat o transcendenţă realizată." E vorba de un nivel de înţelegere la care un creştin se pare că e condamnat să nu ajungă prea uşor – cel puţin cîtă vreme icoana lui Hristos nu va fi pentru el o "analogie" a lui Hristos (înţeles doar transcendent, cît mai transcendent), ci însăşi prezenţa lui Hristos, purtătoare de sfinţenie şi de prezenţă şi de putere într-un fel în care nici o reprezentarea a lui Budha, indiferent de numărul capetelor, nu va putea fi vreodată. Merită să vedem ce are de spus şi Chesterton despre raportul dintre cele două genuri de reprezentare:

"Nu există două idealuri mai opuse decît un sfînt creştin într-o catedrală gotică şi un sfînt budhist într-un templu chinezesc. Opoziţia se manifestă în fiecare detaliu, dar poate că cea mai succintă exprimare a ei e faptul că sfîntul budhist are întotdeauna ochii închişi, în vreme ce sfîntul creştin îi are larg deschişi. Sfîntul budhist are un trup neted şi armonios, dar ochii îi sunt grei şi pecetluiţi de somn. Trupul sfîntului medieval e întins pe oasele lui nebune, dar ochii îi sunt înspăimîntători de vii. Nu poate exista o adevărată comuniune de spirit între forţe care produc simboluri atît de diferite." (Chesterton, op. cit., p. 108)

Este uimitor pînă la urmă să vezi cît de multe lucruri citeşte cineva care citeşte Dilema: astăzi citeşti despre creştinismul văzut de un stoic, mîine despre creştinismul văzut de un budhist, altădată de un musulman sau hindus, dar niciodată parcă despre creştinismul văzut de un creştin obişnuit.

Iar în cazul în care nu ştiaţi ce religie simpatică, tolerantă şi plină de raţiune este Islamul, merită să citiţi cele patru numere din Dilema veche unde discursul Papei Benedict al XVI-lea de la Regensburg este corectat cu indulgenţă: ba că ar fi o neînţelegere, ne explică Anca Manolescu (vezi articolul "Regensburg şi Istanbul" din Dilema veche, nr. 150 - 08 decembrie 2006) – Papa nu a vorbit de fapt despre Islam ("ba chiar asta am făcut," a declarat ulterior biroul de presă al Vaticanului în faţa presiunii lumii islamice şi a aliaţilor tradiţionali de stînga care-i cereau Papei retragerea declaraţiilor), ci despre raportul dintre raţiune şi credinţă în cultura europeană. De altfel, suntem lămuriţi pe loc că Islamul, după cum bine o ştie şi Papa, este la fel de raţional, de pacifist şi tolerant ca şi creştinismul, dacă nu chiar mai mult. E bine de ştiut aşadar că acum există în limba română un scurt dar limpede studiu despre Islam care se găseşte în volumul Eseuri despre lumea de azi de Alain Besançon şi a apărut la Humanitas în 2006. Oricine îl va citi va avea nu doar motive întemeiate să se îndoiască de buna credinţa a oricui (inclusiv a dlui A. Pleşu sau a dnei Anca Manolescu) vorbeşte cu seninătate despre cele trei religii relevate, cele trei monoteisme, cele trei religii abrahamice, ci va afla în sfîrşit şi care este raportul dintre creştinism şi Islam precum şi cel dintre Islam şi celelalte religii. Inclusiv chestia cu Dumnezeul iubitor şi respectul faţă de marile figuri din tradiţia iudeo-creştină.

Cîteva luni mai tîrziu aflăm că, de fapt, este posibil pînă la urmă ca Papa să se fi referit în mod negativ la violenţa islamică, şi, culmea! continuă să o facă (vezi articolul Ancăi Manolescu, "Ambiguitatea identităţilor tari," Dilema veche, nr. 180, 23 iulie 2007). Poziţia Papei fusese deja subminată printr-un interviu luat de Claudia Stănilă lui Paolo Naso, directorul revistei Confronti şi publicat în două numere consecutive din Dilema veche (în nr. 157 din 9 febr. 2007 şi în nr. 158 din 16 febr. 2007). Aflăm de aici că atitudinea Papei este complet inadecvată, că Islamul nu ar fi violent dacă nu ar fi sărac şi dacă nu ar mai fi hărţuit de unii bătrîni arţăgoşi şi că, în fond, şi catolicii au avut şi ei faza cu Inchiziţia. Etc., etc. … Pentru oricine doreşte să afle despre ce a fost vorba de fapt în discursul de la Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea, articolul lui Traian Ungureanu "1391-2006: Istoria Raţiunii. De la Manuel la Benedict" (publicat în Idei în Dialog, nr. 10, oct. 2006, pp. 3-4), este mai mult decît lămuritor.

Spuneam la început că intenţia de a prezenta creştinismului ca pe o religie egală cu altele, se poate să fi fost bună la origine. Aşa cum aminteşte dl Teodor Baconsky în "Stoicul mîntuit" (Dilema veche, nr. 202, 22 dec. 2007), creştinismul însuşi a asumat, încă de la primii apologeţi, un exemplar efort de recuperare a lumii păgîne. De un asemenea proiect generos îi "suspectam" şi pe autorii de la Dilema: speram că, dorind să fie cît mai convingători, aceşti oameni încercau să spună povestea creştinismului într-un mod cît mai atractiv, cît mai pitoresc, mai generos faţă de ne-creştini. Numai că, de la o lectură la alta, continuam să dau peste lucruri pe care un creştin nu le-ar putea spune; cum ar fi această idee bizară din articolul dlui Baconsky, "dacă omul creştin e rege al creaţiei dominate de Providenţă, omul stoic e doar o umilă parte a Universului guvernat de Fortuna. Intenţionalitate condiţionată vs. dominare a hazardului. Cele două viziuni converg totuşi în virtutea smereniei."

Înţeleg importanţa pe care conceptul de "convergenţă", în special a religiilor, o poate avea în unele cercuri; nu pot în schimb să înţeleg în ruptul capului cum pot să conveargă ideea stoică de destin şi înţelegerea creştină a providenţei. Cum nu pot să înţeleg nici de ce este Constantin Noica mîntuit: pentru că citea, ca şi Seneca, esenţialul? Dar din lecturile lui lipsea tocmai esenţialul – lucru nu tocmai rar printre filozofi. Aflăm bunăoară despre Alexandru Dragomir că acesta nici măcar nu avea o Biblie (vezi evocarea făcută de A. Pleşu în volumul Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Humanitas, 2004, p. 251). Dl. Pleşu este uimit, dar scandalul are o natură culturală: Biblia este un reper, ca şi Homer, care ţine de zestrea culturală a lumii occidentale. Nu-i de mirare că ea tinde să dispară cu totul din Europa.

"Apropiat de Hristos, dar străin de creştinismul instituţional" (?) nu este pentru T. Baconsky doar C. Noica (şi, probabil, prin inculturaţie, Seneca), dar şi Woody Allen. Se pare că dacă eşti apropiat de Hristos, ai lecturile esenţiale şi vezi filmele lui Woody Allen (mai puţin pe cele ale lui Denis Arcand şi sub nici un chip "Patimile" de Gibson) vei înţelege în plus cum ar putea creştinul să fie caracterizat de "mizantropie compasională" iar stoicul de "însingurare filantropică". Dar asta e nimic; Woody Allen însuşi, unul din cei mai agresivi oameni de stînga din cinematografia americană, care a publicat în iunie 2007 o carte de povestioare umoristice întitulată Mere Anarchy (titlu care pare să se raporteze ironic la volumului lui C. S. Lewis, Mere Christianity, una din cele mai importante lucrări de apologetică creştină din secolul XX), este considerat de dl. Baconsky "un credincios care nu are nevoie să se ignore şi nici nu poate fi ignorat" (vezi articolul "Un domn cu ochelari", Dilema veche, nr. 202 - 22 dec. 2007).

Woody Allen este de altfel beneficiarul unei indulgenţe totale din partea dlui Baconsky, care-i caracterizează filozofia drept un "umanism fără ideologie". Oricine a văzut fie şi un singur film de-al regizorului american ştie şi cît de umaniste şi cît de curate ideologic îi sunt filmele. E greu să nu vezi că resursele acestuia de umor sunt localizate în certitudinile lumii civilizate; că ţinta atacurilor lui W. Allen este acea cultură occidentală a cărei dispariţie dl. Baconsky o deplînge. Şi, ca o mostră de umanism luminos (stînga are în genere o slăbiciune pentru metaforele legate de lumină, numai că este o lumină lunatică), să amintim declaraţia acestui "credincios" care consideră că din cele şase relaţii oficiale pe care le-a avut, cea mai fericită este cea prezentă cu Soon-Yi Previn, fiica sa pe care a adoptat-o împreună cu Mia Farrow, a patra din soţiile lui. După cum se ştie, Mia Farrow a cerut divorţul în momentul în care a descoperit că Woody Allen ţinea la el poze ale fiicei lui (actuala soţie) în pielea goală, acuzîndu-l de asemenea că şi-a violat o altă fiică în vîrstă de şapte ani (deşi nu cred că vîrsta mai are o relevanţă aici). Nu au existat probe suficiente pentru ca Allen să fie arestat, dar faptul că are un ordin de restricţie şi că una din fiice a declarat că nu vrea să-l mai vadă vreodată te pune pe gînduri.

Are povestea asta vreo legătură cu tot ce s-a discutat pînă aici? Are. Pe de o parte, nu văd ce rost are discuţia despre valori, cîtă vreme sunt recomandate exact lucrurile (oameni, texte, perspective) care anulează orice discuţie despre valori; la o prezentare de carte, Dan C. Mihăilescu vorbea despre un volum al scriitorului Ian McEwan în termenii următori: "da, în carte se petrec lucruri îngrozitoare, fratele şi sora îşi ucid mama după care fac amor pe locul din garaj unde o îngropaseră; dar uitaţi-vă cît de bine este scrisă!" Imediat apoi acelaşi critic literar se lamentează că lumea a devenit prea violentă, prea abjectă, prea idioată. Ei bine, ce putem să-i spunem: că e stil şi-n asta, dar nu este el îndeajuns de rafinat ca s-o vadă?

Pe de altă parte, problema nu constă doar în lucrurile despre care vorbim, ci şi în felul în care o facem. Creştinismul nu a făcut cultură mare din nimic, şi nici nu s-a rezumat la textele Scripturii pentru a reface lumea. Creştinismul nu a ars scrierile necreştine, ci doar textele eretice şi nici chiar pe acelea în mod sistematic. În schimb, creştinismul a citit întreaga Istorie şi cultură a lumii prin evenimentul Întrupării şi a văzut, ce-i drept, prefigurări ale ei acolo unde acestea existau; nu le-a inventat. Dar asta nu înseamnă că toate religiile sunt în mod egal adevărate, ci că în toate religiile este prezentă aceeaşi aşteptare apăsătoare care a luat sfîrşit de-abia o dată cu creştinismul. Mai mult, în afara Întrupării toate acele prefigurări nu înseamnă nimic, nu semnifică nimic, sunt nişte "poveşti spuse de oameni cu mintea rătăcită, vorbe nedesluşite şi urlete fără noimă" (Macbeth V, 5). Dacă civilizaţia occidentală este acum nimicită pentru a doua oară de la Căderea Romei din 476, nu este pentru că noi ne-am uitat la filmele lui W. Allen sau pentru că am citit cărţile lui McEwan, ci pentru că nu ne-am uitat şi nu am citit ca nişte creştini; nu pentru că ne-am uitat la statuile lui Budha, ci pentru că am privit icoanele lui Hristos peste umărul lui Budha. Textul lui Baconsky despre Woody Allen nu a apărut într-o revistă pentru VIP-uri, ci într-o revistă de cultură în cadrul rubricii de actualitate religioasă.

Sunt realist. Lucrurile nu se vor schimba la Dilema prea uşor: oamenii de-acolo vor continua probabil să caute un creştinism tot mai arhaic, tot mai transcendent, tot mai mistic (în sens eleusian), tot mai "tolerant". Sugestii tipice lui S. Weil, de genul "nu e întîmplător că Sfînta Familie a mers în Egipt" (în Autobiografie spirituală, p. 137) vor continua să le trezească luciri stranii în priviri. Ei nu au vrut de la bun început să spună mai bine povestea creştinismului: au vrut să spună altă poveste, ignorînd o convingere de-a lui Borges, care ştia cîte ceva despre poveşti, potrivit căreia creştinismul este singura poveste care nu poate fi spusă mai bine decît în măsura în care nu este spusă altfel. Iar creştinii ştiu care este povestea lor şi cum trebuie să o spună, după cum ne învaţă Sf. Ioan Teologul: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea vă vestim" (Ioan 1, 1)

Gheorghe Fedorovici

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!