Noua singurătate a lui Eminescu

Luni 14 ianuarie 2008, la Sala Dalles din Bucureşti, o mînă de oameni cu sensibilitate de dreapta, mai degrabă sufletişti decît mintoşi, s-au adunat să dea curs iniţiativei – lăudabile în sine – de a-l omagia pe Eminescu în pragul zilei lui aniversare. La ora anunţată pe modestele afişe, la o jumătate de duzină de conferenţiari (printre care acceptasem în prealabil să mă număr şi eu) se strînseseră puţin peste o duzină de auditori, cei mai mulţi oameni cu părul alb, născuţi şi crescuţi în respectul faţă de Eminescu şi de valorile naţionale. Cu inima strînsă, mi-am asumat, în loc să cedez eternei ispite româneşti a "aflării în treabă", indelicateţea de a mă retrage. Aş fi avut destule de spus, dar nu celor puţini care veniseră acolo (şi care nu mai aveau de ce să fie convinşi), ci celor mulţi – mult prea mulţi! – care nu erau şi nu sunt aproape niciodată de faţă. Să mai fi fost acolo şi o a doua duzină, de tineri cu urechile deschise, ar fi fost un simpozion modest, dar cu raţiunea lui suficientă. Aş fi vorbit cu tristeţea că doar atît de puţini ne mai putem aduna întru Eminescu, dar cu nădejdea că sămînţa ar mai putea rodi, totuşi, în cutare inimă sau minte tînără şi viu căutătoare. Dar iată că, pe an ce trece, pare să nu mai fie loc nici măcar de această tristeţe îndărătnic nădăjduitoare.
Poate că iniţiativa a fost obscură, ora nepotrivită, organizarea proastă, nămeţii prea mari... Dar nici toate circumstanţele din lume nu pot motiva pînă la capăt atîta puţinătate (noi) în faţa plinătăţii (Eminescu), atîta absenţă indiferentă de la "conştiinţa mai bună" a acestui neam necăjit, atîta moloz indign de "uitare românească"! Nu la iniţiativa marginală a unor obscuri cumsecade, stîngaci în dreptatea lor, ar fi trebuit să ajungă Eminescu, ci în inima Bucureştiului s-ar fi cuvenit să răsune la aniversarea lui vocile grele ale cetăţii, lamura mărturisitoare a sufletului românesc. Cine, cîţi şi pe unde mai sînt ei, aceşti mari absenţi de la datorie, cu ce altceva mai esenţial se ocupă şi cu ce superioară îndreptăţire mai fac umbră pămîntului?

În nici un alt an "clasa intelectuală", Academiile, Universităţile, media n-au arătat mai multă oboseală sau nepăsare faţă de "poetul naţional", faţă de "omul deplin al culturii româneşti". Ne scandalizăm formal, dar ne dăm mîna cu toţii să facem din Eminescu "cadavrul din debara" al unei lumi care nu-şi mai crede sieşi şi care nu mai simte nimic sfînt în zestrea ei istorică. Şi pe urmă ne grăbim să-i reproşăm d-lui Patapievici (şi altora ca el) îndrăzneala de a ne spune pe numele nostru de azi ("inima ca un cur"), cu care mă tem că vom ajunge să fim strigaţi şi la judecata din urmă!

Eminescu rămîne tot mai singur în maiestatea lui, iar noi tot mai singuri în promiscuitatea noastră larvară, în împreună-uitarea în care ne cufundăn cu toate ale noastre, nu fără tupeul de a mai cînta pe la chefuri, grei de voluptăţile mîrlei, acel refren care, raportat la cruda realitate, întrece penibilul tuturor manelelor: Noi sîntém români...

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!