A treia forta

Publicam aceste texte în speranta ca va ajuta la coagularea unei "a treia forte". Între capitalismul fostilor comunisti, si comunismul pe bani capitalisti, între cârdasia politico-economica pozând în piata libera, si lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul si noul "establishment", România profunda a disparut în exil interior sau propriu-zis. Propunem acest manifest la doua mâini în nadejdea ca va ajuta la identificarea unei "a treia cai". Una de întors acasa.

Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon

Ovidiu Hurduzeu, nascut în 1957 la Bucuresti, este prozator, eseist, doctor în literatura franceza si studii umanistice al Universitatii Stanford. Ultimele sale doua carti sunt Sclavii fericiti (2000) si Unabomber, profetul ucigas (2007).

Mircea Platon, nascut la Iasi în 1974, este doctorand în istorie la Ohio State University at Columbus. Cea mai noua carte a sa este Cine ne scrie istoria? (2007).

Renasterea constiintei critice si a sperantei

Ovidiu Hurduzeu

Cine ar fi crezut, acum 20 de ani, ca tarâmul libertatii mult visate va deveni în România un desert al conformismului? Cine ar fi banuit atunci ca prabusirea comunismului va întrona treptat o atmosfera intelectuala care va sufoca de-a dreptul constiinta critica?

Intelectualul din solda ONG-urilor, statului, sau a oligarhilor autohtoni nu face decât sa preamareasca status-quo-ul si realitatile timpurilor prezente. I se pare firesc sa oglindeasca fidel tendintele la moda si sa adere neconditionat la "postmodernism", "Europa unita", "economia de piata", "multiculturalism" si alte dogme ale societatii "globale".

Conformismul nu este doar un narav al elitelor românesti. Este cancerul care roade postmodernitatea însasi. De la Foucault la Habermas, gânditorii postmoderni cultiva sistematic conformismul prin pretentia lor de a "conceptualiza epoca". În ochii lor, constiinta critica se reduce la rolul de a traduce într-un limbaj savant realitatile contemporane. Urmând aceeasi logica, intelectualul român nu face decât sa mestece la nesfârsit preceptele si dogmele actuale. Chiar acele încercari modeste de a pune sub semnul întrebarii unele aspecte ale lumii contemporane recurg la vocabularul îmbâcsit al postmodernismului institutionalizat. Chiar cei care dau dovada de o anumita clarviziune, recurg la o critica partiala, nu vor sau nu sunt capabili sa explice cauza fenomenelor, sa caute cheia evenimentelor. Pâna la urma totul sfârseste într-o argumentatie circulara. Postmodernismul exprima adevarul epocii iar constiinta critica exprima adevarul doar atunci când se remarca drept "constiinta a epocii".

Aceasta impotenta intelectuala este justificata filozofic ("nu putem iesi din cercul metafizicii occidentale"), istoric ("traim sfârsitul istoriei") sau economic ("nu exista alternativa la economia de piata"). În nici o epoca anterioara conformismul, banalitatea si sterilitatea intelectuala nu au fost transformate în norme de gândire si conduita morala. Doar în epoca postmoderna ele fac legea în regat.

Modernism/postmodernism sunt notiuni arbitrare. Daca noi ne declaram "postmoderni", oare cum se vor numi cei ce se vor naste peste o suta de ani? Postmodernismul ne sugereaza ca traim într-un prezent etern. Uitam însa ca "sfârsitul istoriei" atrage dupa sine eliminarea functiei critice oferite de conflictul si tensiunile dintre individ si realitatile istoriei concrete. Traind într-un prezent continuu, intelectualul nu se poate plasa într-o pozitie de "exterioritate" fata de idiosincraziile postmoderne, o pozitie care i-ar permite sa-si exercite functia critica. În lipsa distantarii mentale, intelectualul îsi pierde autonomia si se transforma într-un slujbas servil al retelelor ideologice si institutionale actuale.

În opinia mea, doua categorii de intelectuali, conservatorii radicali si "personalistii" îsi exercita înca functia critica, gândesc prin prisma unor principii si obiective aflate în permanenta tensiune cu afacerile de zi cu zi ale societatii.

În general, conservatorii radicali - a nu se confunda cu "neoconservatorii" ("neoconii") de inspiratie americana! - sunt etichetati în România drept "pasunisti", "legionari", sau fundamentalisti ortodocsi. Punctele lor de vedere sunt considerate "extremiste", iar analizele critice, "vetuste". Stânga postmoderna nu le iarta independenta intelectuala, anticomunismul intransigent, atasamentul ferm dar exigent fata de traditiile locale, înca vii (stângistii iubesc trecutul muzeificat), respingerea ferma a relativismului cultural, a ingineriei sociale si a ideologiilor de grup, lupta lor pentru o religie ortodoxa traditionala, practicata de preotii "colivari" si babele evlavioase. Neoconservatorii si expertii în patristica paneuropeni le reproseaza "anacronismul", "lipsa de moderatie", "derapajele antidemocratice", "antiecumenismul" si neîntelegerea "provocarilor economice" ale epocii. Manifestând o predispozitie cinica de a se adapta la circumstante, atât "noua stânga" ¹ româneasca cât si "noua dreapta"2 vad în conservatorii radicali "voci izolate" menite sa tulbure superbul "consens democratic" al Vajnicei Lumi Conformiste.

Intelectualii personalisti sunt o specie recent aparuta în peisajul intelectual românesc. Lupi singuratici, valorizeaza traditia personalista a Ortodoxiei românesti, în mare parte uitata, si pe cea a miscarilor personaliste din Occidentul interbelic (Ellul, Charbonneau, Mounier din La Technique des moyens spirituels, Denis de Rougemont, Georges Bernanos din La France contre les robots, La liberté pourquoi faire etc.) Întrucât se opun globalismului si manifesta scepticism fata de o Europa "unita" pe baze tehnocratice si principii iluminist mondialiste, culturnicii din România i-au acuzat de "antioccidentalism". De asemeni, "personalistii" resping încercarile angrenajului tehnologic contemporan de a transforma fiinta umana într-o simpla unitate social-politic-economica, asa cum îsi propun doctrinele de astazi ale laissez-faire-ului. "Personalistilor" le repugna ideologiile "grupiste" ale Noii Stângi (multiculturalismul, feminismul, miscarile de emancipare ale unor minoritati "oficiale") ca si religiile seculare reprezentate de miscarile "umanismului" si "drepturilor omului" . În opinia lor, ele nu sunt altceva decât tehnici de manipulare si integrare a individului în Sistem3, de transformare a persoanei umane într-un sclav fericit. "Personalistii" considera ca Revolutia industriala a provocat o stare de agitatie entropica la nivel planetar, bulversând în permanenta echilibrele vitale ale omenirii. O revolutie permanenta, precum cea tehnoglobalista, sustinuta de imense resurse financiare si propagandistice, nu poate fi înfruntata printr-o "contrarevolutie" stângist-colectivista sau un reformism liberal. Nici un grup social, nici o institutie nu va putea schimba cu o iota legiuirile societatii globale si ale postmodernitatii institutionalizate.

"Celula de rezistenta" împotriva status-quo-ului se afla acum la nivelul persoanei concrete. Doar un comportament individual exemplar, o angajare personala eroica, relatii interumane autentice, fata catre fata, si "personalizarea" fiecarei situatii ar oferi fiintei umane sansa unei vieti demne si libere.

Ar putea creea acesti non-conformisti climatul intelectual necesar renasterii constiintei critice în România? Nu merg ei oare pe aceleasi drumuri batatorite, pretinzând doar ca ofera o alternativa?

Atât "fundamentalistii" conservatori cât si "personalistii" au redescoperit virtutiile critice ale crestinismului. Ei urmeaza îndemnul apostolului Pavel: "Nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti prin înnoirea mintii voastre". "Chipul veacului acestuia" este traducerea în româneste a eon-ului grecesc ce desemneaza starea de lucruri în care traim. În chipul veacului, Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, corupta, supusa stagnarii si normelor status quo-ului. Când te potrivesti "chipului veacului", viata devine o simpla adaptare la Sistem.

Gândirea circulara a postmodernismului, cu pragmatismul ei meschin si oportunist, nu poate fi combatuta decât de pe pozitia privilegiata oferita de o exterioritate radicala. "Sensul lumii" - afirma Wittgenstein - "trebuie sa se gaseasca în afara lumii. (sublinierea mea – O. H.). În lume totul este asa cum este, si totul se petrece asa cum se petrece: în ea, nu exista valoare - si daca ar exista, nu ar avea valoare. Daca exista valoare, ea trebuie sa se afle în afara sferei celor care se petrec". Cu alte cuvinte, "sensul lumii" nu poate fi gasit decât printr-o cautare metafizica dincolo de granitele universului empiric. În mod analog, o analiza critica a realitatii ramâne partiala si superficiala în momentul în care ne situam în interiorul sau la "marginea" Sistemului. Nici "proletariatul" lui Marx si Lenin, nici grupurile "defavorizate", asa-zis "marginale" nu înoata contra curentului, nu se opun cu adevarat "chipului veacului acestuia". Situarea lor pe pozitii empiric utilitare nu le permite sa evadeze din închisoarea determinismului social, economic sau cultural.

În postmodernism, neputinta de a crea o autentica distantare critica este suplinita de eclectism, combinari si recombinari de elemente echidistante, relativism generalizat. Operând cu elemente omogenizate si echivalente, postmodernismul construieste un univers de pseudoevenimente unde nimic nu se întâmpla cu adevarat. Pentru a avea evenimente (o conditie existentiala creeatoare) este nevoie de tensiuni, denivelari, diferente de potential. Conditia postmoderna presupune o stare de dezordine care este în acelasi timp una de maxima omogenitate! Un echilibru al mortii - entropie, conform legilor termodinamicii. În viata sociala, entropia face imposibila dezvoltarea constiintei critice si aparitia de noi idei si standarde valorice. Critica se reduce astfel la "critici" de tip jurnalistic, discutii sterile la nivel "academic" sau/si rabufniri nervoase însotite de atacuri la persoana.

Cum ar putea fi pastrate sau reînviate, acolo unde ele au disparut, "denivelarile", desincronizarile, tensiunile, diferentierile si alteritatea veritabila?4

"Personalistii" si conservatorii radicali gasesc o solutie în trinitarismul ortodox. Dumnezeul personal al crestinismului garanteaza ontologic unicitatea si diversitatea lumii create. Weltanschauung-ul personalist trinitar al Ortodoxiei se opune atât monismului platonizant, de sorginte augustiniana, a Occidentului premodern (scolastic) cât si fragmentarismului postmodern unde particularul monadic, non-relational se desubstantializeaza în maniera gnostica. În Hristos, fiecare persoana exista în comuniune cu toate celelalte persoane, pastrându-si însa nealterata unicitatea si concretetea prin suflarea particularizanta a Sfântului Duh. Drept urmare, fiinta umana este plasata pe un solid fundament ontologic. Ceea ce o defineste este tocmai neasemanarea sa care nu mai poate fi absorbita de o esenta sau natura abstracta, universala. Alteritatea individului nu este un impediment în relatiile interpersonale, ci o conditie sine qua non a iubirii crestine. Iata de ce a iubi crestineste presupune uneori conflict si tensiune. Daca am evita conflictul prin consensul obligatoriu sau uniformizarea "diferentelor", cum o face postmodernismul, am suprima responsabilitatea si libertatea individuala, cele doua trasaturi fundamentale ale persoanei.

Critica status quo-ului postmodern, lansata de pe pozitii radical conservatoare sau personaliste, urmeaza directii diferite, uneori contrare. Personalitatea criticului, nicidecum o doctrina de grup dicteaza continutul judecatilor de valoare. Conservatorii radicali si "personalistii" au însa directii comune de atac. În timp ce "noua dreapta" si "noua stânga" critica sau sustin fenomene minore sau revolute, cum ar fi "dictatura" lui Basescu, trecutul legionar al lui Cioran sau Eliade, "razboiul lui Bush", ce nu pun sub semnul întrebarii modelul social si cultural actual, conservatorii radicali si "personalistii" ataca chestiuni vitale.

Enumar doar câteva: soarta României într-o Uniune Europeana construita pe principii birocratice si mondialiste; dezastrele nespuse ale Revolutiei industriale, aflata în faza sa tehnoglobalista (printre altele, gigantismul, masificarea, restrângerea autonomiei si a libertatilor individuale); prabusirea limbajului comun si a valorilor traditionale si înlocuirea lor printr-un spectacol comercial, dominat de tehnici pragmatice de adaptare la Sistem; tolerarea sau chiar încurajarea exodului migrationist în vreme ce satele românesti sunt abandonate, copiii se topesc de dorul parintilor plecati aiurea în lume, iar România resimte criza acuta a fortei de munca; catastrofa ecologica însotita de desertificarea morala si spirituala a tarii; controlul exercitat de plutocratie asupra mass media si renasterea institutiei cenzurii (CNCD) 5; slabirea coeziunii organice a neamului românesc prin politicile asa zis "multiculturale". Sunt doar câteva chestiuni vitale a caror rezolvare urgenta nu mai poate fi amânata.

Autointitulatele "elite românesti" au o singura mare grija: sa-si cultive statutul de vedete în star system-ul dâmbovitean. De îndata ce apare o situatie spectaculara - spectacol în sensul lui Guy Debord - "elitele" îsi dau savant cu parerea sau semneaza un apel împotriva unor lichele marunte sau inexistente (veritabilele lichele, cele din spatele usilor închise, care mentin cu buna stiinta status quo-ul nu sunt niciodata atacate). "Elitele" pun prea putin pret pe ceea ce spun - nu cred în nimic, cu atât mai putin în puterea ideilor de a schimba societatea. Important este sa le circule mereu "imaginea".

Revolta personalista si cea conservatoare s-au nascut ca o reactie împotriva permanentelor miscari entropice care agita societatile aflate în etapa postmodernismului institutionalizat. Este si o încercare de a ajunge la radacina raului fara valsul obisnuit din jurul problemelor esentiale.

Principala cauza a dezastrului, afirma conservatorii si "personalistii", este însasi civilizatia globala. Societatile industriale dezvoltate au atins gradul de complexitate tehnologica si sociopolitica în care nu li se mai permite o expansiune viitoare. Orice societate complexa din istoria omenirii s-a prabusit rapid dupa o faza de dezvoltare exponentiala. Asa s-a întâmplat cu Imperiul roman sau cu civilizatia maya. Exista toate premisele ca societatea actuala sa urmeze aceeasi panta. Ne aflam pe marginea prapastiei, în punctul unde începe declinul rapid.

Oricât de alarmist ar suna diagnosticul, mi se pare corect. Tehnologiile moderne nu functioneaza separat unele de altele. Ele apartin unor ansambluri operative integrate în angrenaje din ce în ce mai largi si complexe. În cele din urma, universalizarea tehnologiilor moderne tinde sa integreze nu numai masinile, ci si multitudinea domeniilor si situatiilor umane, un angrenaj planetar totalitar, mult prea complicat, în care omul este tratat în chip de obiect.

În momentul în care România a intrat în Uniunea Europeana, ea a devenit parte din aceasta societate complexa, cu avantajele ei imediate si consecintele nefaste pe termen lung. Este adevarat, nu exista alternativa la "aderare" (oricum România s-ar fi integrat în sistemul tehnoeconomic global, Uniunea Europeana este doar calea directa). Avantajele imediate ale integrarii îi orbesc însa pe intelectualii nostri care nu mai vad partea goala a paharului. În mod paradoxal, "standardele occidentale" nu au dus la o crestere substantiala a calitatii vietii. În marile orase, globalizarea înseamna mall-uri anonime, trafic infernal, poluare, birocratie si coruptie endemica, ritm de munca alienant impus de neosclavagismul voluntar din marile corporatii si goana permanenta dupa valori materiale. La sate, globalizarea n-a facut decât sa desavârseasca procesul început sub comunisti: distrugerea sistematica a vietii taranului român.

Atât conservatorii radicali cât si "personalistii" sustin ca globalizarea si ideologiile ei (tehnoglobalismul) nu sunt ireversibile. Ele pot fi dezamorsate la nivelul realitatilor locale, unde globalismul se loveste de puterea traditiei si a relatiilor personale6.

Un discurs critic alternativ trebuie sa refuze nu numai pseudosolutiile oferite de postmodernitatea institutionalizata, ci însasi problematica ei diversionista. În România de astazi, antisemitismul populatiei, homofobia, încalcarea "grava" a drepturilor omului, icoanele din scoli, "trecutul legionar" sunt chestiuni lansate spre discutie în spatiul public pentru a distrage atentia de la adevaratele probleme7. Postmodernitatea institutionalizata, prin masinaria propagandistica a tehnoglobalismului, inventeaza probleme false sau le pune pe cele reale în termenii care-i convin. Fie ca suntem de acord cu "încalzirea globala", fie ca o negam, avem obligatia s-o formulam în termenii lui Al Gore. În România, dezbaterea iscata de prezenta icoanelor din scoli a pornit de la o situatie inventata de filiala româneasca a unei organizatii mondialiste. Problema "drepturilor omului" în România este adusa pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, si ei în solda mondialistilor stângisti. Asa-numita "societate civica" da lectii de democratie si occidentalism de pe pozitiile ONG-urilor finantate de un George Soros . Inventeaza noi si noi drepturi pentru "minoritati" pentru a slabi statul national si unitatea organica a neamului (formatiunile globaliste gen UE nu se pot întari decât prin slabirea statelor nationale considerate "anacronice"). "Noua dreapta" mimeaza o "opozitie constructiva", promoveaza "dialogul" si "discernamântul", aminteste mereu de virtutile liberale si libertariene ale capitalismului fara sa-si dea seama ca tehnoglobalismul si "ingineriile financiare" de astazi au prea putin în comun cu sistemul economic din secolul trecut.

Nu mi-am propus în acest articol sa trec în revista solutiile "personaliste" si (radical) conservatoare. O voi face cu o alta ocazie. Am vrut doar sa atrag atentia cititorilor asupra existentei în spatiul nostru cultural al unui discurs critic decis sa "schimbe paradigma". Nu sunt deloc sigur ca va reusi. Exista însa o speranta...

1 Include vechi activisti comunisti si colaboratori ai securitatii, convertiti la "societatea deschisa" si raspânditi prin tot felul de ONG-uri si asociatii ale "societatii civile". Lor li se adauga "dizidenti" de fatada din timpul regimului ceausist si unii tineri, strategic plasati în presa centrala care, în numele "dreptului la diferenta", se vor... simpatizanti comunisti.

2 Amestec pestrit si ciorovaitor de liberalo-libertarieni, ortodoxisti ecumenici, "copii ai Fiintei" (filozofi atei de inspiratie heideggeriana) si alti "dreptaci" adaptati la Sistem.

3 Prin Sistem înteleg forma de organizare sociala impusa de tehnoglobalism în care viata omului tinde sa fie administrata ca un simplu detaliu tehnic într-un complex angrenaj industrial. Integrarea si logica sistemica sunt proprietati ale masinii care pot fi transferate domeniului social doar prin bruscarea integritatii organice a fiintei umane si a lumii sale create în urma unui îndelungat proces istoric. Multi intelectuali români confunda Sistemul cu "economia de piata", si "societatea occidentala" fara sa-si dea seama ca ne aflam în fata unei situatii radical diferite de cea din trecut. O cauza majora a cecitatii lor intelectuale este sistemul explicativ închis si redundant prin care "elitele" percep realitatile contemporane. "Elitele" exclud în mod mecanic ideile imprevizibile, adoptând în schimb conventionalismul gândirii institutionalizate si superficialitatea unor formulari "gaunoase: "atitudine occidentala/antioccidentala", "societate deschisa", "statul de drept" "proamericanism" si multe altele.

4 Ciorovaiala permanenta dintre grupulete si gasti din viata noastra culturala nu este bazata pe o confruntare de idei si o tensiune creatoare între diferite personalitati. Totul este o însailare de argumente superficiale si banalitati, un simplu zgomot de fond.

5 Presa din mainstream nu îsi face nici un scrupul în a cenzura ideile "politic incorecte". Numai în ultimele luni, mi-a fost refuzat un interviu la o publicatie cu renume din Bucuresti, ce apartine Uniunii Sciitorilor, pe motiv de "antioccidentalism", si mi-au fost taiate pasaje, fara stirea mea, dintr-un articol aparut într-un cotidian central. Semnalele pe care le primesc de la intelectualii din tara sunt îngrijoratoare. Exista o "microcenzura" operata în primul rând de directorii, redactorii sefi si sefii de redactie care "filtreazã" ideile politic incorecte, impunând un climat de conformism cultural generalizat.

6 Pervertirea relatiilor personale, transformarea lor în legaturi de tip mafiot nu se explica prin "balcanismul" românilor, ci prin bulversarea brutala a relatiilor interpersonale firesti de catre comunism si pseudocapitalismul zilelor noastre. Daca în România "relatia personala" este echivalata "mitei" si relatiei de cumetrie, de vina nu-i "personalismul" românilor ci noul obscurantism promovat de Sistem în varianta sa dâmboviteana. "Mafia se potriveste de minune pretutindeni pe solul societatii moderne. Ea este în crestere la fel de rapida ca si celelalte produse ale muncii prin care societatea spectacularului integrat (Sistemul - nota mea, O.H.) îsi modeleaza lumea. Mafia se dezvolta odata cu imensele progrese ale computerelor si ale alimentatiei industriale, ale completei reconstructii urbane si ale mahalalelor, ale serviciilor speciale si ale analfabetismului" (Guy Debord, Societatea spectacolului, EST, Bucuresti, 2001).

7 Când femeile mor de atâta truda prin birourile multinationalelor, sau suprevietuiesc "pe antidepresive", când îsi abandoneaza copiii în tara pentru o bucata de pâine câstigata în sistem de neoiobagie (fie ea si bine platita) prin "tarile comunitare" - putem oare sa afirmam cu seninatate ca "patriarhatul românesc" e de vina?

Ce-a mai ramas de aparat? (I)*

Mircea Platon

Într-o celebra lucrare din 1922 intitulata Mesure de la France, Drieu la Rochelle scria ca nu mai exista conservatori din cauza ca nu mai exista nimic de conservat: "Religia, familia, aristocratia, toate vechile întrupari ale principiului autoritatii sunt praf si pulbere." Daca un colectionar de vinuri sau de timbre poate trai si fara colectia sa, pe care o transcende, daca detractorii "pasunismului" au conace la tara si arhitectii modernisti locuiesc în case boieresti mobilate de antichitati, conservatorul nu include, ci e inclus de lumea pe care o apara, e parte a realitatii mai degraba decât manager al ei. Conservatorismul e mai mult o atitudine decât o ideologie, e adica nascut din întâlnirea cu ceilalti si din locuirea în lume si nu din ambitia de a rationaliza raporturile interumane si a planifica stiintific existenta. Nefiind asadar în nici un fel detasati de lumea pe care o aparau, conservatorii de care vorbea Drieu par a fi disparut odata cu lumea sacrificata în transeele primului razboi mondial, odata cu ultimul atac al cavaleriei usoare, cu arta filigranului, si cu bataile cu flori la sosea. Tot atunci, la începutul anilor ’20, disparea si în România ultima factiune care mai rezistase din vechiul Partid Conservator. Agitata istorie politica a României interbelice poate fi citita si ca o criza a unui sistem politic din care absenta o componenta conservatoare serioasa, care sa exprime starea socio-profesionala si culturala a României.

Situatia României interbelice pare a se repeta si acum, cu partide lipsite de consistenta electoral-umana, gravitând isteric în jurul unui pol de centru stânga a carui alternativa conservatoare lipseste. Si asta în ciuda existentei unor nebuloase de energie intelectuala conservator-libertariana care prefera însa volatilitatea gnostica întruparii politice. Urgenta ar fi cu atât mai mare cu cât integrarea României în Uniunea Europeana nu va face decât sa sporeasca deficitul de autonomie al României. Cu o Uniune Europeana care a declarat ca România are prea multi tarani si ca acestia ar trebui redusi cam cu 50% - operatiune în curs de înfaptuire prin transformarea taranilor nostri în proletari occidentali -, cu o Uniune Europeana care s-a angajat sa pompeze pâna în 2013 30 de miliarde de euro în România, bani care probabil ca vor ajunge în cea mai mare parte la structurile birocratic-mafiote si de inginerie sociala, cu o populatie în scadere si cu un numar din ce în ce mai mare de imigranti, România are toate sansele sa devina, dintr-un stat national, un kolhoz agricol-industrial european fara identitate, fara memorie si deci fara libertate. În aceste conditii, în care stânga ne fura si dreapta se/ne evapora, în aceste conditii de diminuare rapida a prezentei noastre demografice si a "greutatii" noastre culturale, o miscare conservatoare se impune. Dar ce mai pot conserva conservatorii?

Samuel Francis, un vechi conservator american, scria ca, din confruntarile cu stânga, dreapta actuala a învatat ca "nu luptam pentru a conserva ceva, luptam pentru a rasturna ceva". Lupta pentru a conserva un mod de viata traditional (precum cel al taranilor amenintati de industrializare sau de marile concernuri alimentare), identitatea nationala sau cultura locala, e deci si lupta împotriva institutiilor si ideologiilor care cauta sa le rada. De fapt, e important sa retinem ca, acum, stânga e cea interesata în pastrarea starii de fapt actuale, nu dreapta. Simbioza stângismului academic si social cu capitalismul corporat, alianta dintre corectitudinea politica si globalismul economic e cea care da apa la moara sistemului actual. Imigrantii, de exemplu, convin si stângii multiculturale ahtiate dupa "hibriditate", si marilor corporatii care cauta mâna de lucru ieftina si servila. Daca stânga e "conservatoare", dreptei nu i-ar ramâne asadar decât sa devina "revolutionara". Dar "revolutia conservatoare" - admitând ca nu esueaza în dinamica traditiei sindicalizate pentru uz tehnocratic, în combinatia de rasism si tehnologie predicata cândva de Ernst Jünger - nu e numai a elanurilor subversive, precum ecologismul anarhic.

Stânga a încercat întotdeauna sa puna mâna pe institutiile statului, pe scoli, pe economie, pe "sistem" într-un cuvânt, din cauza ca, în viziunea stângii, sistemul e cel care modeleaza omul. În viziunea stângii, omul nu e nici bun, nici rau, e infinit elastic si modelabil cu ajutorul stiintei infinit perfectibile. Omul progreseaza odata cu stiinta, si prin ea. În masura în care avanseaza stiinta avanseaza si omul, cu conditia ca societatea sa devina mai stiintifica. Ingineria sociala, adica rearticularea societatii dupa modelul rational al unei utopii care nu tine seama de traditii, realitati si precedente, ci doar de estimari ale expertilor, ambitioneaza producerea de oameni noi pentru o societate noua. Stânga crede ca omul e asa cum e datorita societatii, nu datorita naturii sale intrinseci: ca, de exemplu, hotii exista datorita faptului ca exista proprietate privata a carei abolire ar duce automat la disparitia hotiei. Stânga încearca întotdeauna sa puna mâna pe sistem pentru ca prin sistem sa reformeze omul. Sistemul occidental actual e deci convenabil stângii liberale din cauza ca poate fi folosit pentru crearea a ceea ce ei cred a fi un om nou: fara identitate, sau cu multiple identitati nationale, sexuale, religioase. Un om hibrid.

În aceste conditii, ceea ce are de conservat miscarea conservatoare e tocmai definitia omului, întelesul naturii umane. Conservatorismul e o afirmare a prezentei si, ca atare, nu poate fi nici spiritualist, nici materialist, ci personalist. Stânga liberala vrea sa puna mâna pe sistem ca sa creeze un om dupa chipul si asemanarea sistemului, un om perfect adaptabil si intersanjabil. Conservatorii trebuie sa apere omul pentru a articula o societate dupa chipul si asemanarea omului, fara ambitii tehnocratice si fara a robotiza omul de dragul productiei, fara a distruge criteriile discernerii binelui de rau de dragul egalitatii, fara a distruge familia ca "ordine naturala permanenta în care înfloreste fiinta umana" (Susan Orr) de dragul experimentelor sexuale, fara a pretinde ca suntem zei dar ca singurul zeu e nimicul. În aceste conditii, conservatori sunt cei care rezista oricarei întreprinderi si oricarui set de valori care tind la abolirea omului, de la corporatismul de stat la cel anonim. Ce mai putem conserva? Taina persoanei umane, acea realitate necuantificabila, imposibil de vândut sau cumparat si care e neglijata de ideologii actuali de dragul "minoritatilor" si al asa-zisilor "marginali".

Dar ce e autentic marginal într-o lume în care conformismul non-conformist a devenit regula? Astazi "nu se tolereaza decât erezia si nu se subventioneaza decât subversiunea", scrie Alain Finkelkraut, citat de Ovidiu Hurduzeu care continua: "«Marginalitatea» se pretinde revolutionara, de fapt este etalon normativ (homosexualii, ca orice burghezi respectabili, vor sa li se legifereze casatoriile, «sa intre în rând cu lumea»). «Avangarda», «contra-cultura» viseaza doar la subventii si promoveaza, si ele, amuzamentul consumist obligatoriu" (din Sclavii fericiti, 2005). Mergând pe firul acestui rationament, Hurduzeu mai noteaza ca "minoritatile" sunt folosite de fapt ca "instrumente de control al relatiilor interumane". Astfel, femeia, imigrantul sau homosexualul sunt încadrati într-un grup "ideologic definit" de la al carui profil ideologic nu se mai pot abate nepedepsiti. Mai departe, mizând pe emotivism, sistemul promoveaza prin intermediul acestor lobby-uri "minoritare" o agenda de nivelare, de eradicare a diferentei constitutive în favoarea deosebirilor epidermice si de "optiune".

În aceste conditii, ramâne sa ne întrebam cine e cu adevarat un "marginal"? Raspunsul e ca nici un "marginal" nu e un adevarat marginal. Si asta deoarece "marginalii" nu fac decât sa confirme centrul, sa ajute la edificarea si consolidarea pupitrului de comanda. Iar centrul la rândul lui identifica si inventeaza categorii de "marginali" prin intermediul carora poate apoi opera în organismul social. Mai mult, centrul însusi îsi justifica existenta ca centru prin faptul ca îi apara pe marginali, sau ca ne apara de noi însine, de marginalele noastre impulsuri violent-xenofob-homofob irationale. Astfel, avem nevoie de U. E. deoarece altfel, violenti si imbecili cum suntem, am porni din nou un raboi mondial. "Marginalul" se misca pe raza acestui sistem. E parte a sistemului. Mai mult, e locul privilegiat, turnul de veghe al sistemului.

Ca sa facem o analogie, "marginalii" sunt echivalentul granitei statelor-natiuni moderne. Astfel, daca în secolele premergatoare secolului al XIX-lea, taranii puteau sa treaca cu oile linistiti dintr-o parte în alta a granitei, odata cu secolele XIX-XX traversarea clandestina a frontierei, sau "invadarea spatiului aerian", au devenit motive de razboi. Centrul e deci mai ales în margine, si capitala e mai ales pe granita. În umilele lanuri de porumb de pe frontiera misuna, camuflate, infanteria, radarele, blindatele si ofiterii de contrainformatii ai tarilor vecine. Acelasi lucru se întâmpla si cu "marginalii" sistemului actual, locuri de epifanie a centrului: nu ai decât sa "discriminezi" un "minoritar" si se si iveste, pedepsitor, sistemul.

Marginali nu sunt asadar "minoritarii" deoarece ei sunt doar un mod al sistemului de a-si marca teritoriul. Nu teritoriul geografic, ci teritoriul spiritual: teritoriul din sufletele noastre. Tacerile noastre vinovate, autocenzura, toate ciobirile si plierile sufletesti la care suntem siliti sa recurgem marcheaza teritoriul sistemului în noi, raza lui de influenta. Marginalii nu sunt asadar cei care participa, fie si ratati sau abjecti, la sistemul actual. Între burghezul respectabil care "consuma" benzina cu SUV-ul sau poluant si vagabondul de la marginea strazii care "consuma" droguri nu vad o deosebire de esenta, ci de nuanta. Amândoi consuma cu frenezie si amândoi circula în economia politica a sistemului nu cu umanitatea lor care, ca si chip si asemanare a lui Dumnezeu, elibereaza, ci cu pacatul sau slabiciunea lor care îi face recuperabili de catre sistem. Si stâlpul societatii si "marginalul" sunt la fel de dependenti de sistem, sub aspectul lui bursier-industrial unul, si sub aspectul lui de asistenta sociala celalalt. Or marginalitatea e libertate. Libertatea adevarului, nu cea a miciunii care te înrobeste constiintei tale dedublate.

Marginalul e trecatorul, omul a carui traiectorie e în afara sistemului. Omul care sta pe propriile picioare. Omul al carui centru de greutate e în afara sistemului. Omul a carui marginalitate e traita ca detasare de lume, nu ca înfrângere si ca resentiment în lupta pentru parvenire. Marginalitatea ca luciditate e ceea ce ne trebuie. Or ceea ce avem e marginalitatea ca si conformism si politie ideologica.

Exista, de aceea, o mai mare valoare "revolutionara" în cumintenie decât în conformismul nonconformismului. Atunci când cumintenia nu înseamna adaptarea la sistem, ci boicotarea lui tacuta, abandonarea lui pentru a o apuca pe alte urcusuri de taina. La capatul fiecarei revolte deschise sta conformismul celulei de partid sau determinismul masei. În miezul fiecarei lupte esentiale sta o însingurare primenitoare. Însingurarea pe care o simtim în fata riturilor de trecere nu e decât o tresarire a firii presimtind reîntregirea. Marginal e orice om întreg, pentru ca nici un om întreg nu e restaurat de sistem, nu e mântuit prin decret prezidential sau prin sedinta parlamentara. Marginalitatea omului sta în unicitatea persoanei, în omul care nu a acceptat sa îsi toceasca zimtii numai pentru a intra în circulatie. Nu ne mântuim singuri, dar ne mântuim liberi, si pentru aceasta libertate vom da socoteala. Libertatea ne îngaduie sa depasim determinarile acestei lumi. Libertatea ne face "marginali", ne elibereaza de încatusarea lasitatii si de gravitatia masificarii. Libertatea e teonoma. Nu l-am cauta pe Dumnezeu daca nu l-am fi gasit. Si nu-l poti gasi fara a deveni liber. În acest înteles, e adevarat ca "actul liber al unei persoane nu e din lumea aceasta" (Jean de St. Thomas, citat în Jacques Maritain, The Person and the Common Good, University of Notre Dame Press, 1985, 20). Dar daca adevaratul "marginal" e persoana, cine e o "persoana"?

Persoana e Lazar dupa care a plâns Mântuitorul si Iisus Hristos de care le era dor Sfintilor Apostoli si caruia i-au cerut sa mai stea cu ei. Persoana e Iisus care era mai apropiat de Petru si de Ioan decât de ceilalti ucenici. Si asta pentru ca Dumnezeul crestin nu e transcendenta absoluta si monotona, nu e "Forta" din Star Wars, nici Fiinta Suprema a deistilor, si nici macar "Fiinta" neotomistilor. Ontologismul neotomist îsi are radacinile în modul cum concep Parintii Apusului Sf. Treime. Dupa cum scria John Meyendorff, pentru teologia latina Persoanele divine sunt doar raporturile imanente esentei unice a lui Dumnezeu. De aceea Sf. Duh trebuie sa purceada si de la Fiul, din cauza ca existenta sa e determinata de raporturile dintre Tatal si Fiul. Pentru Parintii Rasaritului, Dumnezeu ramâne necunoscut în esenta sa, dar ni s-a revelat ca o Trinitate, ca Trei Persoane (The Orthodox Church, Crestwood, 1981). Esentialismul manifest în Filioque se regaseste si în personalismul neoscolastic pentru care persoana e importanta ca "purtatoare" de fiinta, nu ca persoana concreta. Când teologii Apusului premodern foloseau analogia dintre societate si ostie, ei considerau ca heterodoxul compromite crestinatatea asa cum farâma de drojdie compromite azima. Întâlnirea dintre doua persoane nu se putea face decât în numele asemanarii lor. Asadar, ca referinta a corpului social, dospirea sau nedospirea pâinii euharistice nu e deloc lipsita de semnificatii, ele mergând de la uscata eugenizare la vesela fermentare devalmasa. Un lucru însa e sigur: o pâine poate creste în mai multe feluri, dar de uscat se poate usca într-un singur fel si atunci, în loc de gustosul dumicat al persoanei, obtinem fiinta-piscot, fada grisina umana de-fiinta-purtatoare.

Daca a fi marginal înseamna a fi liber, a fi liber înseamna deci a fi responsabil, a-ti duce crucea. Nu poti sa pretinzi ca îti duci crucea în momentul în care vrei sa fii "ca toti ceilalti", sa omogenizezi diferentele. Sindicalizarea anormalitatii ca si a normalitatii compromite restaurarea omului de dragul reformei institutionale. Vedem, respiram si ne bate inima fara sa fie nevoie de vigilenta noastra, fara a fi constienti de mecanica acestor procese. Or, revolta "minoritara" nu a facut decât sa ne fixeze monomaniacal atentia asupra proceselor noastre social-culturale vitale pe care le-a redus la niste "raporturi de putere", la "hegemonii" de tip foucauldian, marxist sau feminist. Normalitatea a disparut sub privirea de Gorgona halucinata a deconstructiei.

Persoana e omul care transforma timpul, propriu sau strain, în caracter. Definita comunitarist, în functie de "relatiile subzistente", persoana a fost abolita în numele ontologismului societal si al mecanicii politice. Ne asiguram în permanenta ca mecanismul merge bine, ca rotile si greutatea sunt balansate corect. Sensul e marginal întreprinderii noastre. Rascrucea e în afara cetatii. Si calea e exil.

* Acest text a mai apărut, într-o altă formă, în revista ROST, în urmă cu câteva numere. Îl republicăm, cu modificările decise de autorul său, pentru că "Manifestul" celor doi publicişti conţine şi acest articol şi nereluarea lui ar afecta coerenţa mesajului.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!