Ultima lopată peste învăţământul românesc

Abramburel şi Abramburica. Aşa au fost supranumiţi doi dintre miniştrii Învăţământului. Actualului i se spune Adormiţei. Din câte ştiu, este un om activ, probabil că nu doarme, dar cu toate acestea în învăţământ brambureala este la cote maxime, poate şi din cauză că ministrul are (ce “noutate” pentru România) o cu totul altă formaţie decât cea de profesor şi am serioase îndoieli că, în ciuda prezumtivelor sale bune intenţii, înţelege ceea ce se întâmplă cu adevărat în acest domeniu de activitate.

În 18 ani s-a reuşit discreditarea şi aproape distrugerea unui învăţământ altădată de renume. S-a început cu “autonomia universitară”, care la noi s-a rezumat la înlocuirea examenului de admitere cu celebrele concursuri de dosare, care umplu facultăţile avide de bani de hoarde de aşa-zişi studenţi, dintre care unii sunt serios certaţi cu gramatica limbii române (din fericire, în ultimii ani, multe facultăţi au înţeles să reintroducă examenele de admitere). A urmat zăpăcirea completă a învăţământului preuniversitar, care a trecut succesiv prin: trepte, testare naţională şi teze naţionale – care, din punctul meu de vedere, reprezintă cea mai proastă dintre soluţiile de până acum. Tezele naţionale au fost introduse sub pretexul că elevii erau “terorizaţi” de testarea naţională. Ca şi cum două examene în loc de unul ar putea reduce stresul elevilor. Nu mai vorbesc despre disperarea profesorilor care predau disciplinele de examen – ei nu au timp să pregătească materia, decât renunţând la a mai respecta planificările, ceea ce le poate aduce probleme în alte privinţe.

Este drept însă că stresul elevilor (mai ales în cazul celor slab pregătiţi) s-a mai risipit la unele şcoli. Există serioase şi numeroase suspiciuni că în acele şcoli supravegherea a fost laxă, ba chiar că supraveghetorii i-au ajutat (direct sau indirect) pe concurenţi. Şi nu este de mirare, având în vedere că noul sistem de punctaj pentru şcoli îi îndeamnă pe profesori să se preocupe mai mult de a strânge “puncte”, decât de a-şi face meseria. Acelaşi rezultat este dat şi de aplicarea sistemului de punctare pentru fiecare cadru didactic. Dascălii sunt astfel îndemnaţi să adune cât mai multe “puncte”, din tot felul de cursuri de perfecţionare dintre care multe sunt formal parcurse (ceea ce contează fiind diploma) sau prin publicarea a tot felul de articole şi cărţi copiate unele din altele, care nu aduc nici o contribuţie la dezvoltarea domeniului. Practic, fiecare dascăl târâie după el un dosar care devine din ce în ce mai voluminos, plin de inutilităţi, încât nu mai are preocuparea, energia şi timpul necesare pentru a-şi împlini menirea: să-i înveţe pe elevi! Ca să complice şi mai mult lucrurile, pe lângă inspectoratele şcolare (care, în ciuda tuturor zvonurilor, nu vor fi desfiinţate) a apărut şi aşa-numita Comisie de Asigurare a Calităţii, despre care nimeni nu ştie exact ce atribuţii are, în afară de aceea de a adăuga un stres suplimentar asupra cadrelor didactice şi de a îngroşa dosarele personale ale acestora, care devin, pe an ce trece, adevărate pietre de moară, care trag în hău întregul învăţământ românesc. Nu ştiu ca învăţământul atât de performant pus la punct de Spiru Haret să se fi bazat pe tone de maculatură. Educaţia se află în impas şi datorită lipsei unui plan care să privească punerea ei în practică la nivel naţional.

Nu am idee ce vizează Pactul Naţional pentru Educaţie, propus de preşedintele Băsescu (preluând o iniţiativă a PSD din acest an), care a fost şi subiect în consultările eşuate de la Cotroceni, dar este foarte clar că ceva trebuie făcut pentru învăţământ şi educaţie în România. La rândul său, MECT a lansat, pe 17 decembrie, un pachet de legi ale educaţiei, ale căror prevederi sunt însă contestate (cel puţin în parte) de preşedintele Traian Băsescu şi de sindicatele din învăţământ.

Nu voi comenta propunerea MECT, preferând să se încheie dezbaterea publică lansată pe acest subiect. Spun doar că “finanţarea pe elev”, care, după “succesul” din învăţământul superior se vrea introdusă şi în cel preuniversitar, reprezintă o greşeală, o modalitate (poate voită?) de distrugere a sistemului de învăţământ. Finanţarea pe elev este “responsabilă” pentru scăderea calităţii învăţământului superior, prin eliminarea examenelor de admitere, în dorinţa de a atrage studenţii şi de a asigura cât mai multe norme didactice. În învăţământul preuniversitar “finanţarea pe elev”, combinată cu învăţământul obligatoriu de 13 ani va afecta grav nu doar pregătirea elevilor, dar şi disciplina din şcoli şi licee. Derbedeii nu vor mai putea fi exmatriculaţi, ceea ce va influenţa negativ activitatea la catedră a multor profesori, care vor fi obligaţi să facă la ore mai mult “poliţie”, nu carte. În plus, nu toată lumea este capabilă sa facă un liceu – la modul serios –, de aceea ar fi nevoie să se pună din nou accentul pe şcolile profesionale, mai ales în condiţiile în care în România, datorită plecărilor peste graniţe, cu greu mai găseşti meseriaşi. Iar educaţia reprezintă astăzi o problemă vitală la noi. Practic, (într-un mod extrem de ciudat de altfel) în România nimeni nu se mai ocupă de educaţie la nivel centralizat. Înainte de decembrie 1989, exista un minister care se numea al "educaţiei şi învăţământului". Statul socialist se arăta astfel preocupat de formarea tinerei generaţii, fără îndoială, în mod schimonosit, conform tiparului stabilit de cârmaci şi de clica de linguşitori. După decembrie 1989, numele ministerului s-a modificat de multe ori. A fost “al învăţământului”, “al ştiinţei”, “al tineretului”, “al cercetării”, dar niciodată nu a mai fost şi “al educaţiei”. Deci şcoala nu mai face educaţie, iar părinţii nu mai au timp pentru aşa ceva (şi din păcate mulţi au ei înşişi carenţe serioase în această privinţă). Se pare că nu mai avem nevoie de educaţie şi rezultatele se văd. Violenţa în şcoli (cea produsă de elevi) este în continuă creştere; s-a ajuns ca elevii să se înjunghie unii pe alţii în autobuze, în centrul Capitalei. Şi nimeni nu ia nici o măsură, asta pentru că în mod tacit se consideră că şcoala a pierdut acest rol în societate – acela de a educa. Curios că fenomenul este sesizat de unii care nu sunt implicaţi direct. Decoraţi de preşedinte, la 45 de ani de activitate, membrii formaţiei “Phoenix” şi-au oferit disponibilitatea de a ajuta în această privinţă.

Cu ce se ocupă între timp cei legal abilitaţi? Inspectorul şcolar general al Capitalei, Stelian Victor Fedorca, a hotărât ca elevii să nu mai primească teme de vacanţă. Întrebat fiind de reporterul “Realităţii TV” dacă în acest caz elevii trebuie să asculte de profesori sau de el, acesta a spus senin: “de mine”, deşi recunoaşte că nu pot exista sancţiuni pentru cadrele care nu respectă recomandarea. Nu susţin în nici un fel supraîncărcarea elevilor, dar consider că singur dascălul, care cunoaşte situaţia, poate lua o decizie în acest sens. Vreau doar să arăt că desconsiderarea corpului profesoral de către autorităţi nu se realizează doar prin salariile umilitoare, ci şi prin încurajarea, prin diverse metode, a indisciplinei. Se creează în mintea elevilor ideea că profesorul nu este decât un simplu angajat, prost plătit, cu nimic mai bun până la urmă decât oricare dintre ei. Într-o Românie în care politicienii şi VIP-urile din “show-bizz” nu sunt altceva decât anti-modele, tinerii în formare sunt privaţi de singurele modele reale pe care le-ar putea urma: dascălii lor.

Mihail Albişteanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!