Inedit

Părintele N. Steinhardt îi răspunde părintelui Ioanichie Bălan

Părintele Ioan Pintea ne-a pus la dispoziţie, pentru acest grupaj dedicat părintelui Ioanichie Bălan, extrase din corespondenţa pe care marele duhovnic a avut-o cu monahul Nicolae Steinhardt, de la Rohia, un alt mare trăitor şi cărturar ortodox. Părintele Ioanichie a vrut să afle părerea monahului Nicolae în anumite chestiuni şi i-a pus mai multe întrebări. Redăm mai jos pasajele, în premieră, răspunsurile părintelui Nicolae. Mai înainte, însă, îi mulţumim în chip deosebit părintelui şi scriitorului Ioan Pintea, pentru bunăvoinţa de a ne fi încredinţat aceste texte.

Prea Cuviosul Părinte Ierom. Ioanichie Bălan mi-a făcut osebita cinste să-mi pună 26 întrebări în legătură cu problemele specifice vieţii monahale şi ortodoxiei româneşti. Multe dintre ele presupun o experienţă îndelungată a călugăriei, care îmi lipseşte; de asemenea date, informaţii, documentaţii de care nu dispun. Cer de aceea îngăduinţa de a nu da răspuns tuturor întrebărilor, în ordinea lor numerică, ci pe sărite, în mod slobod, ba şi ocolind unele (pentru care mă paşte gîndul că nu aş putea găsi decît răspunsuri convenţionale ori repeta lucruri ce s-au mai spus), şi chiar introducînd altele nemenţionate în chestionar însă mie unuia vădindu-se drept importante.

Cîtorva mă simt în stare a le cumpăni scurte răspunsuri care nu implică decît precizia şi sinceritatea.

Vocaţia monahală

M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa monahală: harul Domnului, conştiinţa păcatelor săvîrşite şi a netrebniciei vieţii pe care am trăit-o – cea dintîi şi mai de seamă consecinţă a cunoaşterii lui Hristos aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra propriei noastre nimicnicii, dobîndim facultatea de a ne vedea din afară (şi a ne înfiora), aşa cum ne privesc şi ceilalţi (vorba lui Sartre), ne putem însuşi neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 72: "Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta" –, dorinţa ispăşirii (ori măcar a unei îndreptări) şi – de ce n-aş recunoaşte-o? – experienţa anilor de închisoare (au fost pentru mine un eveniment existenţial cutremurător) – datorită cărora am putut lua contact nemijlocit cu realitatea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cînd se leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli.

Dar vocaţia mea călugărească e poate mult mai veche, se confundă de fapt cu vocaţia mea creştină, mai întîi sub forma unui mysterium fascinosum în anii copilăriei din comuna Pantelimon de lîngă Bucureşti şi-n anii de şcoală, apoi ca mysterium tremendum, următor anilor de viaţă irosită şi perioadei de detenţie cînd, brusc şi brutal, realitatea mi s-a manifestat iar chemarea lui Hristos mi s-a făcut auzită nu mai puţin urgentă şi inexorabilă decît goarna mobilizării.

Mănăstirile Cozia (recunoştinţă Părintelui Stareţ Gamaliel Vaida şi tînărului pe atunci ucenic Iustin Marchiş, fratelui Ioan, maicii Paraschiva), Văratec (recunoştinţă blîndului Părinte Calinic Prisăcaru), Plumbuita şi Antim (recunoştinţă Prea Cuvioşilor Sofian Boghiu, Paulin Lecca şi Benedict Ghiuş, precum şi mirenilor Viorica Constantinide, Virgil Cândea şi Paul Simionescu: m-au însoţit, m-au sprijinit, m-au călăuzit pe calea spre fericire), Rohia (unde mi s-a părut a fi găsit loc de păşune şi apa odihnei – recunoştinţă lui Constantin Noica: aflîndu-o, la mine nezăbavnic s-a gîndit).

Tare mă tem că în multe cazuri oscilează între al cooperativelor agricole de producţie şi al şantierelor de construcţii. Labor, desigur, dar în alt duh decît al febrilităţii mundane. Sunt şi excepţii, mă tem însă (mai abitir) că se cade în extrema cealaltă, a bigotismului strîmt şi al tipicului literal neînsufleţit de foc lăuntric. Iar un asemenea tipic (are drept mumă ţărîna şi drept strămoaşă uscăciunea) neîndoielnic că e o ipostază a încremenirii.

(Atenţie la mănăstirile monumente de artă şi monumente istorice: să nu se prefacă în simple puncte turistice şi centre muzeistice!)

Lenea e un viciu şi un rău, dar bun lucru este să răsară în lumea aceasta contemporană şi cîte un locşor (măcar în cuprinsul mănăstirilor) unde viaţa să nu se desfăşoare sub semnul grabei, iureşului, taylorismului, supraproducţiei, folosirii fiecărei nanosecunde, unde să existe niţel timp pentru visare, meditaţie, neutilitarism, netensiune nervoasă şi cerebrală, niţică bucurie de a trăi şi a contempla şi a da mulţămită lui Dumnezeu că ne-a învrednicit (şi menit!) să cunoaştem, odată cu El, fericirea fără pereche a fiinţării!

Cum se poate schimba în bine viaţa monahală?

Printr-o revoluţie (duhovnicească) asemănătoare celei din Franţa secolului XVII (despre care au scris atît de frumos Sainte-Beuve şi Henri Bremond) ori isihasmului din Moldova şi Muntenia veacurilor XVII–XVIII şi care l-a atras la noi pe Paisie Velicicovschi.

Momentul cel mai frumos al vieţii mănăstireşti – şi acel cu adevărat propriu ei – îl simt a fi al miezonopticii. Dulceaţa Sfintei Liturghii o putem gusta în orice biserică, de mănăstire sau de mir. Miezonoptica însă e bucuria, taina şi centrul orariului călugăresc. E apanajul nostru, ceasul nostru de Singurătate şi Solemnitate, acela cînd ne simţim cu adevărat de strajă şi de veghe.

N-am lipsit de la miezonoptică decît din pricină de boală.

Rohia – "Loc de păşune şi apa odihnei"

Rohia e situată într-o zonă care duce lipsă de mănăstiri. Aceea de la Nicula (judeţul Cluj) şi cele din judeţele Bihor şi Arad sunt departe pentru maramureşeni. Dar poate că oamenii vin des şi în număr deajuns de mare aici pentru că îi atrage pitorescul aşezării şi pentru că desprind în micuţul aşezămînt (cîntat şi pomenit în versurile şi cuvîntările sale de Ioan Alexandru) o rîvnă spre curăţie, o simplicitate, o luare a lucrurilor în serios (care nu atrage după sine scorţoşenia), o tonalitate (aş zice) firească şi bonomă şi dau de oameni – pe măsura posibilităţilor – ospitalieri, pentru care vizitatorii, oaspeţii, pelerinii poartă în mod egalitar şi fără nici o excepţie chip îngeresc.

Poporul care iubeşte mănăstirile

Cum să nu le iubească? Într-însele s-a refugiat Viaţa, în lume a rămas automatismul.

Pelerinajul

E un spectacol extraordinar. Pe un orăşean ca mine m-a dat gata. Vin pe jos, cîntînd, purtînd poveri (daruri, pomeni, prinoase) de la distanţe numărate nu o dată în zeci de kilometri. Nu dorm. Ocupă Biserica (precum contestatarii teatrele şi monumentele Parisului în mai 1968) şi, pe rînd, o înconjoară toată noaptea cîntînd imnuri, cântări, rugăciuni, acatiste. E o procesiune cu totul neprofană de lumînări, voci, umbre şi suflete care-i exact opusul nopţii Walpurgiei.

La marile sărbători, la hram (la Rohia sunt două: Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii, acesta din urmă pentru paraclis), mănăstirea e luată cu asalt. Densitatea vremelnicii populaţii e, cred, în medie, de cinci oameni pe metru pătrat. Mărturisesc că mă simt uimit, bucuros dar şi sufocat, pironit, parcă topit în masa de oameni ca bucăţica de zahăr în paharul de apă (cum sună una din metaforele preferate ale existenţialiştilor): dispar într-un soi de antinirvană.

Exemplul monahilor şi "Casa de sticlă"

Răspunderea cea mare (şi teribilă) vine de la exemplul pe care îl dăm, îl oferim. Orice mănăstire e o casă de sticlă, se vede tot ce se petrece într-însa; e o vitrină, toţi se opresc în dreptul ei şi o cercetează cu ochi atenţi (operaţie analoagă "măturării" ecranului de către fascicolul luminos la televiziune). Nu frumuseţea slujbelor ori calitatea corului, nu adîncimea ori strălucirea predicilor, nu mulţimea şi subtilitatea cunoştinţelor teologice ale clericilor, nu vastitatea bibliotecilor, nu fastul ori forfota ori înţelepciunea îndemnurilor duhovniceşti pot chezăşui prestigiul unui aşezămînt religios ori isca devotamentul credincioşilor. Ci numai exemplul unei trăiri mai presus de orice bănuieli, bîrfe, invidii, deziluzii, oftaturi resemnate, scuturări de umeri: ce-ai vrea? oameni sunt şi ei! Alături de Sf. Scriptură, de Psaltire, de Minee şi Ceaslov, alături şi nu mai prejos va să stea pentru orice obşte călugărească nuvela lui Ioan Slavici, Popa Tanda. Iată călăuza cea mai utilă, aplicarea căreia nu poate da greş.

Exemplul, oricît de mărunt, dar ferm, vizibil, categoric. Şi să se poată constata că monahul nu e simplu om, ci om rîvnitor a fi supra-om, nu în sensul lui Nietzsche ci al învăţăturii lui Hristos, care şi ea se adresează nu eu-lui ci supra eu-lui nostru (overself, zic englezii).

Viaţa monahală la Rohia

Mai intensă decît în Muntenia sau Oltenia. Temeinică, echilibrată, fără slăbiciuni şi fără exagerări şi extravaganţe. Serioasă, caldă "aşezată". Mai mare dragul.

Maramureşenii şi mănăstirile din Moldova

Maramureşenii se duc în pelerinaj la mănăstirile moldovene deoarece, probabil, găsesc acolo o evlavie de acelaşi soi ca a lor, cît priveşte seriozitatea şi tăria. Sunt forme, obiceiuri şi tabieturi diferite. Rigorismul moldovenesc le este străin, esenţele sunt însă comune.

Textul "Vocaţia monahală"

Vi-l trimit alăturat. Bucurie şi onoare ar fi pentru mine să-l aflu republicat în Convorbiri duhovniceşti. Mare bucurie, neaşteptată onoare.

Despre cartea de predici "Cuvinte de credinţă"

Aş dori să mă învrednicească Dumnezeu cu viaţă şi sănătate să-mi pot vedea predicile şi articolele publicate în reviste teologice adunate într-un mic volum cu titlul Cuvinte de credinţă, care să vădească singurele două porniri bune ale firii mele: iubirea de Hristos şi dragostea pentru neamul românesc.

Împlinirea cea mare

N-am realizat, vai mie, mare lucru. Mi-am disciplinat oarecum trupul şi gîndurile, am dat cîteva dovezi de smerenie (fără însemnătate însă nu zadarnice pentru un fost copil răsfăţat ca mine), m-am şi maturizat (mai bine mai tîrziu decît niciodată). Realizarea mea cea mare e că sunt creştin, sunt monah, sunt la Rohia (şi gîndul mi se îndreaptă din nou cu drag către Constantin Noica: lui îi datorează atît de mult naşterea mea de-a doua (botezul), de-a treia (tunderea în monahism), sunt bibliotecarul mănăstirii, îmi este dat să mă pot ruga lui Hristos, să fiu fericit că o pot face. Et in Arcadia ego!

Ţărani şi călugări

Între ţărani şi călugări am constatat că există o prietenie perfectă şi spontană! De ce? E un mister. Poate fiindcă trăiesc şi unii şi alţii în afara "artificiilor". E mai mult decît o prietenie, e o comunicare, o comuniune chiar.

Nu de aceea dau ţăranii năvală în mănăstiri în zilele de hram, ca într-un paradis recîştigat, cucerit, cu oboseli, cu trudă, dar şi cu subconştienta ancestrală convingere că trec – în limbaj eliadian – din casa lor profană în casa lor sacră?

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!