Practici culturale. Specificitatea Criterionului

Valorizarea fenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin cultural, în amplul proces de recuperare a unui segment important din cultura primei jumătăţi a secolului XX, un fenomen de revigorare şi împrospătare a discursului intelectual şi a gândirii româneşti. După decembrie 1989, iniţiativele bine articulate, demarate de seria nouă a "Jurnalului Literar", în prelungirea preocupărilor mai vechi ale "Revistei de Istorie şi Teorie Literară", în vederea constituirii unui proiect salutar şi necesar de readucere în prim plan a personalităţilor generaţiei ’27, merită a fi apreciate.

Despre gruparea Criterion există informaţii disparate în Memoriile lui Mircea Eliade, în Jurnalul lui Petru Comarnescu, în scrierile lui Mircea Vulcănescu, pentru a aminti doar câteva surse directe fundamentale, precum şi în încercările destul de firave, adesea inconsistente şi, în marea lor majoritate, ideologizate, de abordare a acestui fenomen după 1989, lipsind sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui-generis.

Pe lângă sursele deja existente, dosarul unei viitoare istorii intelectuale a Criterionului începe să capete amplitudine prin apariţia lucrării Mircea Vulcănescu – De la Nae Ionescu la Criterion (Humanitas, 2003), ediţie îngrijită de neobositul căutător de fervori intelectuale interbelice Marin Diaconu. Volumul – ne anunţă îngrijitorul ediţiei – trebuie situat în continuarea celor trei tomuri apărute la Editura Eminescu, sub titlul general Dimensiunea românească a existenţei, cu părţile: Pentru o nouă spiritualitate filosofică (1992, 1996); Chipuri spirituale (1995, 1996); Către fiinţa spiritualităţii româneşti (1996).

Gruparea Criterion, înfiinţată în toamna anului 1932, cuprinde pe cei mai de seamă reprezentanţi – elevi/discipoli – ai lui Nae Ionescu. Trebuie făcută, de la bun început, precizarea că nu toţi criterioniştii sunt admiratori necondiţionaţi ai lui Nae Ionescu – Petru Comarnescu, Ionel Jianu –, dar cu toţii au ceva din personalitatea Magistrului. Deşi Nae Ionescu n-a scris cărţile pe care, prin dotarea sa cu totul excepţională, le-ar fi putut scrie, a dat viaţă acestei strălucite generaţii de intelectuali, Criterioniştii "liberi pentru cultură". Cu siguranţă, roadele Şcolii sale, elevii şi discipolii săi  – nu mai încape nici o minimă îndoială că Profesorul de logică şi metafizică de la Universitatea din Bucureşti a dat naştere unei Şcoli a gândirii şi a trăirii, replica românească a Akademos.-ului platonician, în pofida opiniei celor care mai susţin şi astăzi, în detrimentul evidenţei, că în interbelic nu a existat o Şcoală autentică de filosofie – reprezintă cărţile lui Nae Ionescu de logică, mistică şi metafizică, în forma lor pură şi vie. 

Criterionul constituia un cadru veritabil al dezbaterii intelectuale, academice – aceasta fiind intenţia fondării sale –, oferind tuturor conferenţiarilor de diverse orientări ideologico-culturale posibilitatea de a purta o reală discuţie. Ceea ce lipsea mediului cultural românesc, dialogul sau modalitatea de a participa la symposium, era împlinit de gruparea Criterion. Modelul de polemică publică elegantă, erudită, bazată pe dimensiunea pregnantă a spiritului critic, a gândirii în continuuă combustie, a originalităţii, propus de criterionişti trebuie reintrodus în spaţiul cultural românesc actual, dominat de amatorisme şi veleitarisme.

În cadrul conferinţelor Criterionului de la Fundaţia Universitară Carol I se abordau diverse probleme culturale şi ideologice, precum şi personalităţi compozite: Gide, Chaplin, Lenin, Freud, Mussolini, Gandhi, Maritain ş.a. La aceste simpozioane, participau conferenţiari de toate nuanţele ideologice de la Petru Comarnescu, Bellu Silber, Mihail Sebastian, H.H.Stahl până la Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Ion I. Cantacuzino, Haig Acterian, Dan Botta, Constantin Noica ş.a. Din nefericire, gruparea Criterion s-a destrămat în 1934 din cauza acutizării unor dispute ideologice între unii membri, a unor inadecvări care deveniseră pregnante. Un proiect cultural care a început minunat şi s-a încheiat neplăcut, căzând în capcana ideologicului.

Cheia hermeneutică a acestui fenomen complex, de o profunzime şi de o emulaţie admirabile – unic în istoria intelectuală a României moderne – este Nae Ionescu, fără de care înţelegerea criterionismului devine imposibilă. El constituie piatra de hotar în comprehensiunea acestui fenomen, nodul gordian în jurul căruia gravitează toate sensurile generaţiei’27. Cine nu îl înţelege pe Nae Ionescu nu va putea înţelege niciodată generaţia pe care cu succes a format-o. Prin urmare, de la Nae Ionescu trebuie plecat nu numai în înţelegerea Criterionului, ci şi în valorificarea Şcolii sale. Nu întâmplător, Marin Diaconu a intitulat, într-un mod revelator, volumul De la Nae Ionescu la Criterion, sugerând explicit presupoziţia fundamentală de la care trebuie să pornească exegeza criterionismului.

O altă precizare importantă priveşte perceperea Criterionului ca o manifestare specifică a ceea ce în mod convenţional numim "generaţia 27" , în plan cultural, spiritual.

Definirea Criterionului drept asociaţie culturală sau grupare intelectuală specifică prin modul său de a problematiza, de a răspunde la necesitatea unui orizont cultural ce se cerea a fi împlinit este dificil de realizat, chiar şi în condiţiile în care rostul său în spaţiul românesc era bine definit. Apariţia sa, în perspectiva destinului cultural românesc interbelic, viza îndeplinirea dimensiunii cultural-spirituale, într-o manieră critică şi elitistă exemplare, prelungind proiectul junimist maiorescian şi pe cel istoric al generaţiei de la 1906.

Dacă generaţia de la 1906 şi-a propus ca obiectiv major atingerea misiunii istorice, prin întregirea frontierelor ţării şi prin constituirea naţiunii române moderne, un vis mai vechi care, în sfârşit, prindea contur, generaţia de la 1927 intenţiona să ofere un proiect cultural viabil, care să ducă la reinventarea elitei generatoare de valoare şi să recontextualizeze traseul paideic, prin recalibrarea sa la tradiţia europeană.

Într-un faimos articol "Generaţie", publicat în Revista de arte, litere şi filosofie "Criterion" din nr. 3-4/ 15 noiembrie-1 decembrie 1934  sa nu se confunda gruparea Criterion cu revista cu acelaşi nume, apărută după dispariţia grupării şi constituită dintr-o parte a membrilor săi importanţi, în vederea continuării, măcar sub raportul jurnalismului cultural, a problematicii generaţioniste, nemaiputându-se vorbi despre o reactivare a Criterionului datorită faliei ideologice care i-a despărţit în două tabere: Dreapta, care aduna marea majoritate a intelectualilor criterionişti, fie cea tradiţională (Vulcănescu), fie legionarismul exprimat la nivelul simpatizanţilor sau chiar la nivelul membrilor Mişcării1 (cazul notoriu al lui Mihail Polihroniade, asasinat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, la 22 septembrie 1939, din ordinul lui Carol al II-lea, Alexandru Cristian Tell, ce a facut parte din grupul Axa, avocat, comandant legionar, asasinat la 22 septembrie 1939, împreună cu statul major al Mişcării Legionare, din ordinul aceluiaşi rege ucigaş Carol al II-lea, Haig Acterian, membru al Mişcării Legionare, închis după lovitura de stat sau puciul lui Antonescu din 1941, trimis, în scop punitiv, de către Antonescu cu batalioanele de la Sărata pentru "reabilitare" pe frontul din Rusia, moare in Cuban - Rusia, 1942, Dan Botta ş.a.), precum şi stânga, mai slab reprezentată în cadrul criterioniştilor socialişti/comunişti (Bellu Silber, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petru Comarnescu ş.a)t –, Mircea Vulcănescu sintetizează conceptul de generaţie, refăcând întregul său parcurs din perioada modernă. Analizând acest concept din perspectivă biologică, sociologică, statistică, istorică, psihologică, cultural-politică şi economică, Vulcănescu defineşte generaţia ca fiind "o grupare bio-psiho-istorică, în care predomină oamenii de aceeaşi vârstă, care se manifestă simultan, spontan cu conştiinţa solidarităţii lor de vârstă. Manifestările acestei grupări sunt condiţionate de faptul că membrii componenţi au participat la un anumit eveniment istoric, a cărui influenţă au suferit-o în perioada lor de formaţie intelectuală, fapt care face să predomine în manifestările lor preocupări de aceeaşi natură, precum şi o asemănare de material şi de maeştri. Această predominare mai poate fi condiţionată şi de felul în care tineretul participă la activitatea colectivităţii şi de încadrarea sau neîncadrarea lui în ierarhia socială existentă"2. Astfel, teoreticianul noţiunii de generaţie, pe urmele unia dintre maeştrii săi, sociologul Dimitrie Gusti, stabileşte esenţa acestui termen în jurul ideii de "unitate socială sui-generis", fundată pe o "relaţie concretă şi semnificativă între un grup de manifestări predominante, precis structurate (similitudini problematice, similitudini de material şi de maeştri) şi un grup de factori genetici care le condiţionează reciproc"3.

Tânăra generaţie

După "generaţia premergătorilor" (N. Iorga), care apare după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, după "generaţia paşoptistă", după "generaţia socială" de la 1907 şi după "generaţia de foc", care îi cuprinde pe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Pamfil Şeicaru, Tudor Vianu ş.a – generaţie caracterizată de Nae Ionescu prin realism, autohtonism, ortodoxie şi monarhie, generaţia stilului "Ideii europene" –, urmează tânăra generaţie. Mircea Vulcănescu distinge două momente fondatoare ale tinerei generaţii: "un moment spiritual" (1925-1929), caracterizat prin redescoperire de sine, speranţă în posibilităţile lor creatoare, plenitudine spirituală, încredere într-un destin cultural major şi "un moment nespiritual" (1929-1932), dominat de scepticism, de cădere spirituală profundă, de inutilitate, de lipsă de perspective. Între cele două momente există o etapă intermediară, reglată de "constatarea divergenţelor" (Ancheta "Tiparniţei literare", Kalendele), "înfrângerile" (Maitreyi), precum şi "criza economică" (1929-1932).

Revelatoare pentru momentul spiritual sunt apariţia Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade, în care se expun treptele prin care se ridică generaţia tânără, de la scientismul academic la ideea de experienţă, de aventură spirituală, prin relaţia: literatură-cultură-antropozofie-ortodoxie şi Manifestul Crinului Alb, realizat de Sorin Pavel, Petre Ţuţea, C. Nestor şi Petre Marcu Balş şi care viza o analiză a misiunii istorice a tinerei generaţii. Pentru momentul nespiritual, emblematice sunt Ancheta Vremii din 1932, apariţia cărţilor: Întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade, Nu a lui Eugen Ionescu, Pe culmile disperării a lui Emil Cioran şi Negativismul tinerei generaţii a lui Mihail Ilovici.

Un argument hotărâtor în constituirea acestei generaţii l-a constituit influenţa remarcabilă a două personalităţi ale culturii interbelice: Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. Vulcănescu consideră că Vasile Pârvan a suplinit influenţa lui Iorga, iar Nae Ionescu pe cea a lui Titu Maiorescu. Trebuie totuşi precizat că Iorga a reprezentat un model pentru tânăra generaţie, idee afirmată nu o dată de Mircea Eliade care i-a purtat o veşnică recunoştinţă, deşi mai târziu tot Iorga a fost cel care a lovit în această tânără generaţie căreia n-a mai vrut să-i recunoască misiunea ei în cultura română. Vasile Pârvan a redat tinerei generaţii "gândul universalităţii şi al veşniciei", "nostalgia spiritualităţii şi pesimismul eroic" (Vulcănescu).

Alexandru Zub, în splendida sa carte Pe urmele lui Vasile Pârvan, readuce în discuţie poziţia tinerei generaţii faţă de unul dintre maeştrii ei, dintre ei detaşând-se Eliade, Vulcănescu, Cioran, Stahl.

"Mircea Eliade a ştiut să vadă de la început în acest «straniu şi blând bărbat» dramatica tensiune spre sens, spre demnitatea cea mai înaltă a omului şi anunţa de pe atunci o carte despre România în eternitate, în care ar fi vrut să-i rezerve locul cuvenit şi lui Pârvan. Generaţia lui, – a lui Eliade (n.n. C.M.) – torturată de imperativul sintezei, profitase de trudnicul ascetism şi de eroica asumare a vieţii de către marele profesor. Nu e locul să evocăm polemica (Nae Ionescu şi I. D. Petrescu) ce s-a iscat după moartea sa, pe marginea întrebării dacă ascetismul lui Pârvan era de esenţă creştină sau păgână. Fapt este că el a înrâurit o întreagă serie de intelectuali de prim rang şi că «imperativul sintezei» de care vorbea Eliade a fost stimulat mai ales de autorul Memorialelor"4.

De la Nae Ionescu, tânăra generaţie a moştenit nevoia de autenticitate organică, de încercare directă, de curaj, lecţii concrete, deduse din presupoziţiile sintetizate de Magistru în termenii: realism, ortodoxie, monarhie şi autohtonism. Mircea Vulcănescu a realizat o sinteză utilă, un fel de monografie Nae Ionescu, abordând numai o parte din aspectele biografiei autorului5, o întreprindere mult mai complexă demarând Dora Mezdrea, printr-un proiect bine articulat de restituire a unei biografii naeionesciene complete6.

Mircea Vulcănescu distinge totodată ca factor stimulativ în conturarea generaţiei şi influenţa externă, reperabilă la nivelul "influenţei misticismului orientalizant german", "a misticismului rusesc din emigraţie", "influenţei maurassismului francez şi a neotomismului", "influenţei comunismului rusesc şi a marxismului german", "influenţei  fascismului italian şi a naţional-socialismului german", la care adăugăm noi o firavă influenţă anglo-saxonă şi americană, îndeosebi la unul dintre membrii fondatori ai Criterionului, Petru Comarnescu. Vulcănescu subliniază curentele între care se împart membrii tinerei generaţii: spirituale şi politice, existând şi un plan intermediar caracterizat de "atitudinea faţă de istorie şi faţă de viaţa socială". În ceea ce priveşte raportul dintre spiritual şi politic, teoreticianul decelează trei paliere: palierul celor care practică izolarea, refuzul oricărei preocupări politice sau sociale; palierul celor care practică activismul prin disperare, precum şi palierul celor care practică istorismul prin resemnare. În plan spiritual, se regăsesc patru tendinţe fundamentale: misticismul ortodox, umanismul neoclasic, agonia şi negativismul, iar în plan politic trei orientări: naţionalismul integral, comunismul marxist şi o poziţie de centru, caracterizată prin apariţia conştiinţei de generaţie în cadrul tinerilor din partidele politice care se aflau în structurile guvernamentale7. 

Gruparea Criterionului a fost precedată, în 1930, de Asociaţia Forum, în jurul căreia s-au coagulat membrii marcanţi ai tinerei generaţii. Conferinţele Forumului se desfăşurau la Fundaţia Universitară Carol I, în prezenţa unui public numeros, dornic să cunoască problema spiritualităţii contemporane. Ionel Jianu tipărise în 1929, împreună cu Petru Comarnescu, Constantin Noica şi Mihail Polihroniade, două remarcabile "caiete de sinteză naţională în cadrul secolului XX", sub titlul Acţiune şi Reacţiune, care aborda cu predilecţie două teme majore: problematica specificului naţional în artă, precum şi cea a explicaţiei timpului contemporan8. Noica vorbea despre Eliade şi Ionel Jianu ca fiind două răspunsuri convingătoare pe care cultura română le trimite culturii europene la deznădejdea şi absurdul diagnosticate de alţi doi români, Cioran şi Eugen Ionescu.

Un proiect necesar

Mircea Eliade rememorează în Memoriile sale momentul fondator al Criterionului: "Într-o duminică seara, în timp ce cinam, Comarnescu ne-a propus să organizăm la Fundaţia Carol I un ciclu de conferinţe-simpozion fie despre câteva mari personalităţi contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion ar fi participat cinci sau şase vorbitori: majoritatea aleşi din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne prezideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am început să propunem nume şi subiecte… Fără să ne dăm seama, gruparea Criterion luase fiinţă. Nimeni dintre noi n-a bănuit în acea noapte de vară, când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume şi subiecte, că pregăteam cea mai originală şi mai semnificativă manifestare colectivă a «tinerei generaţii». Cred că încă ne puteam considera tineri. Media de vârstă a nucleului responsabil al grupării era atunci de 25 de ani… Nu bănuiam, în nici un caz, că vom fi siliţi să repetăm anumite simpozioane de două sau trei ori. În duminica următoare, am căzut de acord asupra primelor personalităţi culturale şi politice pe care le vom prezenta şi discuta, din perspective diferite, dar complementare, patru sau cinci dintre noi: Gandhi, Lenin, Mussolini, Chaplin, Proust, Gide, Freud, Bergson, Picasso, Strawinski. Prevăzusem o altă serie de simpozioane, în jurul câtorva probleme: romanul românesc contemporan, arta românească modernă, America şi cultura americană, Asia văzută din Occident şi alte câteva"9.

Conferinţele Criterionului constituiau adevărate modele intelectuale, academice, în care practica discursului cultural se manifesta pregnant, oferind auditoriului sentimentul participării la o adevărată sărbătoare a spiritului, lucru puţin exersat în spaţiul cultural românesc. Discuţiile din cadrul simpozioanelor care semănau teribil de mult cu faimoasele disputationes scolastice, necesitau capacitarea unor energii creatoare fecunde, a unor potenţialităţi majore în procesul de reflecţie asupra unor probleme esenţiale ale culturii moderne româneşti şi europene. Noica definea Criterionul ca fiind "lucrul bine făcut" plus Mircea Vulcănescu. Era vorba nu numai de proiectul criterionist în sine, un proiect coerent, salutar pentru spaţiul intelectual românesc care se consuma între o tradiţie anchilozantă în sămănătorism şi poporanism şi un modernism avangardist destul de pestriţ, ci şi de o figură tutelară a acestei grupări pe care Noica o regăsea întrupată în colegul său de generaţie, Mircea Vulcănescu. El reprezenta o garanţie şi o certitudine a acestei "generaţii de sacrificiu", restauratoare de sens şi valoare, lucru confirmat de însuşi Magistrul lor, Nae Ionescu.

Eliade îşi aminteşte de reuşita simpozionului Criterion consacrat lui Freud, printre vorbitori numărându-se el, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, un psihanalist, simpozion care a mai fost repetat de două sau trei ori şi care îl impresionase efectiv pe Cioran. Intervenţia lui Eliade viza descifrarea în opera freudiană a unei ultime etape de desacralizare a monoteismului şi profetismului veterotestamentar. Această "fervoare monoteistă a geniului ebraic" era trădată de siguranţa lui Freud de a găsi o explicaţie unică a vieţii psihomentale şi a creativităţii umane în psihanaliză, percepută ca un fel de cod sui-generis de decriptare a tuturor misterelor existenţei, de la vise la originea religiei, a moralei, a civilizaţiei.

"După cum pasiunea cheltuită de Freud în promovarea, impunerea şi apărarea psihanalizei contra oricărei «erezii» amintea de intoleranţa şi frenezia profeţilor Vechiului Testament. Într-un anumit fel, Freud credea că descoperirile lui sunt menite să transforme omenirea, «s-o salveze». Psihanaliza satisfăcea setea de absolut a geniului iudaic, credinţa că există o singură cale regală a Spiritului şi trăda repulsia

specific ebraică faţă de pluralism, politeism şi idolatrie"10.

Despre Lenin

Simpozionul de la 13 octombrie 1932, cu care s-a inaugurat ciclul "Idoli" din seria conferinţelor Criterionului, dedicat lui Lenin, era prezidat de Constantin Rădulescu Motru şi încerca o dezbatere a liderului bolşevic din diverse perspective ideologice: Mircea Vulcănescu – teza leninistă; Petre Viforeanu – teza burgheză; H. H. Stahl – teza social-democrată; C. Enescu – teza ţărănistă şi Mihail Polihroniade – teza tacticii politice. Acelaşi simpozion este repetat la 18 octombrie 1932, participând şi Mircea Grigorescu, cu o intervenţie referitoare la "Lenin în lumea propagandei". La acest simpozion au fost invitaţi să conferenţieze şi Bellu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, secretarul partidului comunist. În urma susţinerii acestor simpozioane, se răspândise ideea că gruparea Criterion ar fi criptocomunistă.

Eliade explică foarte bine importanţa unor asemenea dezbateri, absolut utile pentru o cultură care doreşte să se exprime european: "Noi încercasem să fim obiectivi: audiatur et altera pars. Ne spuneam că într-o cultură majoră toate curentele de gândire pot fi reprezentate. Ne simţeam destul de tari ca să nu ne mai fie frică de confruntări cu ideologii şi sisteme potrivnice credinţelor noastre. Simţeam de asemenea că nu vom putea depăşi provincialismul cultural decât anulând complexele de inferioritate şi mecanismele infantile de apărare inerente oricărei culturi minore. Odată ce credeam în posibilităţile de creaţie ale geniului românesc – aşa cum credea majoritatea dintre noi, deşi din motive diferite – nu ne mai era teamă de «influenţele nefaste» sau de «ideile subversive». Pe de altă parte, ne simţeam adulţi; nu mai acceptam să ni se strige: «Nu vă jucaţi cu focul!», pentru că ştiam foarte bine că nu ne jucam"11.

Gradul enorm de responsabilizare al generaţiei criterioniste, în demersurile de afirmare a europenităţii culturii române, era evident, cu atât mai mult cu cât membrii acestei grupări îşi asumaseră public dezideratul recalibrării spaţiului intelectual românesc la marile dezbaterii ale lumii moderne, la curentele majore de gândire. Ţinuta ştiinţifică înaltă a acestor discuţii fecunde aducea un farmec aparte Criterionului, recunoscut în perioada interbelică, ca un forum unic de problematizare. Criterioniştii întrupau pe paşoptişti – pot fi consideraţi pe bună dreptate "paşoptişti întârziaţi" – în elanul lor de repoziţionare a mediului intelectual românesc spre marile valori şi spre dezbaterile cu miză.

Conferinţa lui Mircea Vulcănescu despre Lenin punctează aspectele fundamentale ale teoriei leniniste, creionând profilul liderului bolşevic. După stabilirea unei subtile distincţii la nivel conceptual între idol şi mit, Vulcănescu se concentrează asupra resorturilor intime ale figurii lui Lenin, verificând validitatea teoriei leninismului. Proletariatul mondial cultivă mitul lui Lenin mântuitor, în dubla sa formă: întrupare a socialismului profetizat de Marx, paradigmă a proletariatului rusesc şi întruparea unui Lenin Mesia, a profetului revoluţiei, paradigmă a proletariatului din Occident pentru care revoluţia constituie un obiect de expectativă escatologică. Burghezia cultivă mitul lui Lenin anticristul, a unui monstru moral, apocaliptic, rasial, istoric.

"Leninismul nu este numai o teorie a revoluţiei, ci şi o metodă de critică revoluţionară, politică şi sociologică. Reuşita leninismului în atac şi în apărare este o dovadă clară că metoda are calităţi, chiar dacă teoria are defecte. Şi aceasta este un lucru foarte important de reţinut, pentru că critica nu înseamnă în leninism altceva decât întrebuinţarea metodei pentru redresarea teoriei"12.

Vulcănescu distinge toate elementele care caracterizează rolul lui Lenin în revoluţia proletară: 1. "lupta contra oportunismului marxist" prin: "critica lozincilor şi a înfăptuirilor sale"; 2. "întemeierea teoretică a luptei revoluţionare" prin "analiza capitalismului", "răsturnarea raportului între revoluţia socială şi cea politică, afirmarea putinţei revoluţiei premature", "discriminarea condiţiilor obiective", "definirea misiunii proletariatului în forma dictaturii proletare"; 3. "organizarea strategică a mişcării muncitoreşti revoluţionare, înainte şi după cucerirea puterii politice" prin: "definirea rolului de avangardă al minorităţilor conştiente, considerarea mişcării muncitoreşti ca avangardă a clasei muncitoare şi a partidului bolşevic ca avangardă a mişcării muncitoare", "folosirea abilă a împrejurărilor şi a greşelilor adversarilor săi", "alianţa proletariatului cu ţăreănimea", "pregătirea cuceririi puterii politice", "instituirea statului sovietic prin transformarea în organe de stat a organelor de luptă ale muncitorimii, în vederea clădirii socialismului, educării proletariatului, integrării ţărănimii şi micii burghezii în socialism prin cooperaţie şi pregătirii revoluţiei mondiale"13.

Despre Mussolini

Un alt simpozion extrem de reuşit a fost cel de-al patrulea, consacrat lui Mussolini, care s-a desfăşurat pe 3 noiembrie 1932, sub conducerea lui Mihail Manoilescu şi la care au participat: Mihail Polihroniade – De la Om la Idol; H. H. Stahl – De la Idol la om; Alexandru Cristian Tell – Creatorul; Constantin Enescu – Distrugătorul şi R. Hillard – Antidemocratul.

Mihail Polihroniade deschide simpozionul printr-o intervenţie privind analiza realităţii politice a fascismului italian şi a liderului său. Urmăreşte cauzele care au dus la apariţia fascismului italian, de la aventura dannunziană la Fiume, parcurgând etapa distrugerii violente a comunismului în stradă, cucerirea mişcării sindicale, a puterii în stat, prin consolidarea sa definitivă în 1926. Autorul pune un accent deosebit pe progresele politice ale fascismului italian în plan intern, prin refacerea echilibrului social ca urmare a constituirii statutului corporatist, iar în plan extern prin soluţionarea chestiunii romane şi ranversarea echilibrului european în favoarea Italiei, realizările economice, prin activarea balanţei comerciale şi dezvoltarea lucrărilor publice, stabilizarea lirei, toate aceste date fiind susţinute cu cifre concrete.

Fascismul italian prezentat de H. H. Stahl, dintr-o perspectivă strict sociologică, apare ca o încercare agonizantă a burgheziei de a rezista disoluţiei statului burghez. Ca fenomen, politica lui Mussolini se circumscrie perimetrului unei naţiuni sărace, suprapopulată, dependentă economic şi aflată într-un regim mixt agraro-capitalist. Eşecurile în lupta împotriva crizelor economice, a denatalităţii în mediul urban probează neputinţa politicii mussoliniene de a face faţă unor asemenea realităţi. Un lucru este clar: nici statul corporatist nu poate înlătura criza economică, nici politica de mână forte nu poate asigura echilibrul bugetar, specific regimului democratic.

Alexandru Cristian Tell se opreşte în intervenţia sa asupra crizei statului. Mussolini încearcă să anuleze opoziţia dintre individ şi stat în favoarea celui din urmă, teorie susţinută de patru aspecte importante: ideea naţională – naţionalismul italian; ideea statutului tare – dictatura fascistă; ideea statului corporatist – organizarea statului pe bresle profesionale; ideea economiei planificate – stabilirea raporturilor dintre diferiţi factori de producţie. Ideea statului tare, opusă statului slab democratic, este primordială pentru politica mussoliniană, susţinută de naţionalism, corporatism şi economie planificată, ca mijloace de consolidare a structurii statului.

O critică a puterii mussoliniene o realizează Constantin Enescu, prin sublinierea ideii sociale care stă la baza oricărei doctrine de stat. Astfel, fascismul nu reprezintă o schimbare de organizare socială, ci numai o trecere de la etapa liberalistă la cea monopolistă. Instrumentul de menţinere a fascismului este, în opinia autorului, dictatura de partid, sprijinită pe forţă. Prin urmare, singurul succes al politicii mussoliniene este acela de a se fi menţinut la putere.

R. Hillard operează o disociere între fascismul ca fenomen politic universal şi fascismul italian. Autorul încearcă să demonstreze cum fascismul italian constituie linia marii tradiţii politice italiene, imperialismul, corporatismul şi dictatura avându-şi originea în tradiţia medievală, în machiavelismul Renaşterii şi în Romantism. Fascismul apare ca o reacţie împotriva democraţiei: statul opus individului, corporatismul opus pluralismului şi planificarea economică opusă libertăţii economice. Autorul atacă astfel doctrina fascistă, care este într-o contradicţie flagrantă cu ideile esenţiale pe care se fundamentează civilizaţia umană14. 

Despre romanul românesc contemporan

În simpozionul despre romanul românesc contemporan n-au lipsit nici criticile bine argumentate ale lui Mihail Sebastian la adresa lui Ionel Teodoreanu şi Cezar Petrescu, optându-se pentru Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu. Mircea Vulcănescu a exprimat o poziţie mult mai conciliantă, arătând în ce mod romanele lui Cezar Petrescu se înscriu într-o tradiţie literară românească.

Experienţa culturală semnificativă a Criterionului a fost intuită de publicul larg, care a înţeles că asistă pentru prima dată la un spectacol al ideilor, la un dialog autentic, viu, neregizat, creând o spontaneitate fertilă acestei practici intelectuale. Eliade povesteşte o situaţie amuzantă când, în timpul colocviului dedicat percepţiei Americii în raport cu Occidentul şi Extremul Orient, Petru Comarnescu, care se identifica cu omul şi cultura americană, a suportat cu mult calm criticile pe care istoricul religiilor le aducea în numele spiritualităţii orientale, dar şi-a pierdut efectiv răbdarea la intervenţia lui Mihail Sebastian, care formula o critică a lui homo americanus în numele spiritului francez, încercând să-l întrerupă15.

Nu putem vorbi despre specificitatea Criterionului fără a preciza în prealabil care este adevăratul rost al tinerei generaţii. Mircea Vulcănescu, încercând să stabilească un echilibru între autohtonism şi universalitate, regăseşte esenţa problemei culturale a generaţiei criterioniste la nivelul sintezei dintre atitudinea profesorului Iorga de la 1906 şi atitudinea profesorului Motru, Simion Mehedinţi şi, în special, Nae Ionescu se apropie considerabil de această unitate sintetică. În fond, se puneau în discuţie două vechi orientări culturale: prima orientare, voită, ţinea de contextul istoric şi local (Noica), a doua orientare, de trăirea şi rezolvarea chestiunilor universale de conştiinţe înrădăcinate în spaţiul românesc (Eliade, Cioran)16. Această misiune culturală a tinerei generaţii se grefează pe un sol fecund în idei divergente care se cer a fi unite: ideea franceză (paşoptismul), ideea germană (junimismul), ideea slavă (sămănătorismul, poporanismul), ideea tracă (Pârvan), ideea greco-bizantină (Iorga), precum şi ideea greco-latină (Blajul). Toate aceste idei reconfigurează structura interioară a spaţiului intelectual românesc pe care criterioniştii încearcă să-l redimensioneze după adevăratele sale paradigme. Spiritul Criterionului devenea mai clar şi mai bine articulat pe măsură ce membrii grupării reuşeau să-şi îndeplinească programul propus.

"Dan Botta credea că Criterion poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozionele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care îl urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând "trezirea" auditorilor, confruntarea lor cu ideile, şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume. Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul Criterionului, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie «publicului de rând», ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze «stilul» care îi convenea"17.

Termenii de Forum şi, ulterior, de Criterion sunt introduşi în cultura română de către Petru Comarnescu, această asociaţie simbolizând pentru distinsul critic de artă şi fondatorul de drept al grupării înnoirea, îndrăzneala. El concepuse Criterionul ca un loc de confruntare a ideilor, de expunere în contradictoriu, la un nivel superior, ştiinţific18.

Ceea ce trebuie subliniat în ceea ce priveşte originalitatea Criterionului este tocmai unitatea în diversitate, generaţia nefiind omogenă, nici din punct de vedere spiritual, nici din punct de vedere al orientării ideologice. Dacă am încerca o definire sintetică a Criterionului, am putea spune că genul proxim îl constituia "trezirea", neliniştea pe care Nae Ionescu o declanşa în fiecare dintre discipolii săi, prin posibilitatea enormă de deschidere, prin funcţia "pedagogiei sale negative", iar diferenţa specifică era dată personalitatea şi de modul fiecăruia de a problematiza. Cartografierea generaţiei criterioniste de către Mircea Vulcănescu în anii ’30 ne demonstrează că aceasta nici nu s-a omogenizat, dar nici nu s-a diferenţiat într-un mod hotărâtor.

"Trei voci păreau atunci că mizează pe individ, ca entitate întemeietoare: Eugen Ionescu, cu patetica autoincludere în propria-i viziune; Constantin Noica, cu suverana detaşare proprie unui raţionalism radical; Mihail Sebastian, cu un fel de scepticism simpatetic, traversat de o undă de ironie montaigneană19.

Sfârşitul

Tensiunile politice care apar între membrii Criterionului în 1933 – an în care manifestarea grupării este întreruptă în spaţiul public – se acutizează, ducând iremediabil la distrugerea acelei unităţii în diversitate şi, implicit, la dispariţia ei. Petru Comarnescu vorbeşte despre această manifestare unică în spaţiul intelectual interbelic ca despre un proces necesar în revigorarea culturii române, în aşezarea ei pe orbita europenităţii. Istoria Criterionului "este lungă şi nu pot însemna aici decât prea puţin. Multe le-am uitat, nenotând la timp, altele cer dezvoltare şi explicaţii pe care de asemenea nu am răgazul de a le trece aici. Dacă aş scrie o carte despre meritele generaţiei mele, atât de dotată intelectual şi totuşi atât de inegală şi contradictorie, activitatea din toamna 1932 a Asociaţiei de Arte, Litere şi Filosofie ar merita multe capitole" 20.

Practica aceasta culturală a generaţiei criterioniste nu poate fi astfel percepută la adevărata ei valoare fără o cunoaştere în profunzime a tuturor resorturilor intime care au generat un fenomen sui-generis în istoria României moderne, de o complexitate şi de o amploare salutare pentru o asemenea cultură. Specificitatea Criterionului rezidă tocmai în încercarea de recalibrare a tradiţiei culturale româneşti la tradiţia europeană, prin originalitatea ei absolut fascinantă, prin gradul elevat de reflecţie a problematicii majore, prin nobleţea intelectuală aristocratică de a răspunde provocărilor contemporane, conferind istoriei intelectuale româneşti o amprentă definitorie.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!