Aspecte ale desacralizarii sacrului în poezia lui BLAGA

La Blaga, sentimentul religios transpare chiar din volumul ce marca debutul - Poemele luminii (1919) -, iar iubirea ca modalitate de cunoaştere “se asociază cu emoţia religioasă” (Vl. Streinu, Versificaţia modernă, EPL, 1966, p. 241). Lumina - metafora simbol definitorie pentru întregul volum, ­subsumată erosului, este de sorginte sacră: “Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viată?” (Lumina). Eternul mister feminin capătă o nouă anecdotică în viziunea poetului, încât se ajunge la un paradox: taina pe care şarpele i-a împărtăşit-o Evei nu poate fi cunoscută de cel Atoateştiutor: “De-atunci femeia ascunde sub pleoape-o taină / şi-şi mişcă geana parc-ar zice / că ea ştie ceva, / ce noi nu ştim; / ce nimenea nu ştie, / nici Dumnezeu chiar” (Eva). Neputinţa celui Atoateştiutor de a cunoaşte misterul este sugerată printr-o negaţie totală, realizată cu ajutorul repetiţiei verbului a nu şti, ca şi a elipsei acestuia, din ultimul vers, precum şi cu ajutorul pronumelor noi, nimenea, acestea intrând în disjuncţie cu substantivul propriu “Dumnezeu”, precedat de conjuncţia adversativă “nici”. Nu este oare acesta un aspect al degradării sacrului? “Mitul eternului feminin este de fapt un secret al existentei pe care Eva l-ar deţine. Poetul converteşte mitul religios într-un mister laic - putem să-l numim misterul (sau eternul) feminin, care nu este, în fond, decât un aspect al marelui mister al luminii, din care se hrăneşte atât filosofa, cât şi poezia lui Blaga...” (AI. Tănase, Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea românească, 1977, p. 330).

Poezia Lacrimile (din volumul deja amintit) are ca temă nostalgia paradisului - alt aspect al desacralizării sacrului. “Nostalgia e durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”. (Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Editura Moldova, 1994, p. 243). Din perspectiva celui alungat din rai, nostalgia paradisului prefigurează desacralizarea sacrului : “Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ti stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei, şi nici nori,/ căci vezi - lumina lor mă doare”.

Abia conturată în primul volum, jalea îndepărtării de Dumnezeu (apud T. Vianu) capătă accente dramatice în volumul din 1924 - În marea trecere, poezia Psalm fiind elocventă în acest sens. Aici, Dumnezeu “e invocat de o conştiinţă dramatică, interogativă” (Al. Tănase, op. cit., p. 346), amintind prin aceasta de permanentul dialog al eu-lui cunoscător cu Dumnezeu, din ciclul Psalmilor, al căror autor - Tudor Arghezi - e considerat un poet interogativ: “Când eram copil mă jucam cu tine / şi-n închipuiri te desfăceam cum desfaci o jucărie. / Apoi sălbăticia mi-a crescut, / cântările mi-au pierit, / şi fără să-mi fi fost vreodată aproape / te-am pierdut pentru totdeauna / în ţărână, în joc, în văzduh şi pe ape”. După cum se poate observa din versurile citate, singurătatea eu-lui cunoscător este similară cu singurătatea “obiectului” cunoaşterii, reprezentat panteistic în lucruri şi în natură, încât “Dumnezeu este asociat cu ideea de suferinţă, de durere, care devine cosmică” (Ibidem, p. 347): “Între răsăritul de soare şi apusul de soare / sunt numai tină şi rană. / În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug. / O, de n-ai mai fi înrudit cu moartea / decât cu viata / mi-ai vorbi. De-acolo de unde eşti / din pământ ori din poveste mi-ai vorbi // (...) Iată stelele intră în lume / deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. / Iată e noapte fără ferestre-n afară. / Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”

Jertfa sub semnul înalt al curcubeului magic (cum spune poetul) i se refuză eu-lui cunoscător, astfel încât acesta îşi simte zădărnicit orice elan în procesul cunoaşterii: “Porumbii mi i-am slobozit / să-ncerce pajiştea cerului, / dar sfâşiaţi de vânturi / se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei / inima mi-o-ngrop sub spuză” (Pe ape). Este şi acesta un alt aspect al singurătăţii eu-lui, sub un cer ale cărui porţi rămân veşnic închise, registrul verbal şi adverbial fiind grăitor sub acest aspect: “Dăinuie veşnic potopul. / Niciodată nu voi ajunge / s-aduc jertfa...” (s.n.). Muţenia, noncomunicarea ca “atribute” ale sacrului expus degradării - aşa cum sunt surprinse în poeziile Psalm şi Pe ape - apar împinse până la paroxism în poezia Din cer a venit un cântec de lebădă, degradarea celestă atrăgând după sine expierea teluricului : “Din cer a venit un cântec de lebădă. / Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe / peste muguri. şi pretutindeni îl aud eu şi tu // Călugării şi-au închis rugăciunile / în pivniţele pământului. Toate-au încetat/ murind sub zăvor”. Dar culmea degradării sacrului este atinsă în poemul De mână cu Marele orb, motivul peregrinului având aici rolul de a evidenţia muţenia Marelui orb, dar şi sau mai ales permanenta sa teamă: “El tace ­pentru că-i e frică de cuvinte (...) // De ce a tresărit? / Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic”. Observăm aici (dar şi ceva mai încolo, când vom aduce în discuţie poezia Paradis în destrămare) o apropiere a sacrului de profan, în sensul că cel dintâi capătă însuşiri şi defecte asemănătoare celui de-al doilea.

În amintirea ţăranului zugrav şi Bunăvestire sunt două creaţii din volumul În marea trecere, în care recunoaştem desacralizarea mitului creştin al Fecioarei Maria. Miracolul “rodirii” se produce în planul profanului, nu al sacrului: “Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis. / Din pulbere de floare / cernută peste tânărul ei trup / fecioara Maria / a legat rod ca un pom” (În amintirea...). În ambele poezii, Fecioara “e preţuită tocmai pentru starea ei omenească, de cuceritoare naivitate şi ingenuitate” (Al. Tănase, op. cit., p. 358): “În noaptea asta lungă, fără sfârşit, / o femeie umblă sub cerul apropiat. / Ea înţelege mai puţin decât oricine / minunea ce s-a-ntâmplat. / Aude sori cântăreţi, întreabă, / întreabă şi nu înţelege. / În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună / un prunc” (Bunăvestire). Aceeaşi naivitate şi simplitate în gestică, specifice tărăncii, le vom găsi şi în Biblică (din volumul Lauda somnului - 1929): “Maică Precistă, tu umbli şi astăzi râzând / pe cărări de apă pentru broaşte ţestoase. // Între ierburi înalte şi goale / copilul ti-l dezbraci / şi-l înveţi să stea în picioare. / Când e prea rău / îl adormi cu zeamă de maci // Pentru tine lumea e o pecete / pusă pe o taină şi mai mare: / de aceea mintea nu ti-o munceşti / cu nimic. / În casă lângă blidarul cu smalturi rare / în fiecare zi păzeşti cu răbdare / somnul marelui prunc. A mustrare clipind / te superi doar / când îngerii trântesc prea tare uşile / venind şi ieşind”. Se poate lesne observa cum sacrul a fost convertit în profan; Maria este aici o mamă iubitoare, care veghează atent creşterea pruncului, iar dojana care cade asupra îngerilor, când aceştia - ca orice copil - devin prea zgomotoşi, este, în fond, mustrarea oricărei mame.

Lumea care populează volumul Lauda somnului este una desacralizată. Aşa cum opina G. Călinescu, “procesul de spiritualizare e mai înalt (în volumul menţionat - n. n.) şi poetul cade într-un soi de nostalgie de Eden, într-o lâncezeală numită tristeţe metafizică, încercând să depăşească spaţiul terestru, să evoce un «peisaj transcendent»“ - s.n. (ILR..., Editura Minerva, 1982, p. 879). Inexorabila finitudine a sacrului (ca ultim aspect al desacralizării sacrului, ce seamănă tot mai mult, în poeziile din acest volum, cu profanul) se conturează chiar din primele versuri ale poeziei Paradis în destrămare, considerată cea mai reprezentativă pentru tristeţea metafizică: “Portarul înaripat mai tine întins / un cotor de spadă fără flăcări. / Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins. / Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor / serafimi cu părul nins / însetează după adevăr, / dar apele din fântâni / refuză găleţile lor”. Paradoxul din versurile subliniate reliefează o stare cu totul de excepţie pentru lumea sacrului, care, degradându-se, ia chipul şi asemănarea celeilalte lumi - cea profană. Tristeţea metafizică resimţită acut, ca urmare a închiderii oricărei posibilităţi de comunicare cu absolutul (a se vedea mai sus semnificaţia metaforei fântânilor) trimite la o situaţie similară din poezia lui Arghezi, Heruvim bolnav: “Îngerul meu îşi mai aduce-aminte / Din fericirile de mai nainte. / Cerul la gust i-ajunge ca un blid / Cu laptele amar şi agurind, / Stelele lui nu şi le mai trimite / Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite, / şi vântul serii nu-i mai dă îndemn / Cu aromele-i de vin şi untdelemn”. În ultima strofă a poeziei lui Blaga, desacralizarea este totală: putem constata coborârea sacrului în profan; arhanghelii şi îngerii - simple elemente de figuraţie - trec, cu dezinvoltură, la “îndeletniciri” umane: “Arând fără îndemn / cu pluguri de lemn / arhanghelii se plâng / de greutatea aripelor // (...) Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân”. Cele două imagini - arhanghelii ce se plâng de greutatea aripilor şi îngerii zgribuliţi - ­sunt rizibile, caricaturalul fiind aici o altă modalitate artistică de creionare a desacralizării sacrului. Totul culminează cu trecerea “protagoniştilor sub zodia thanatosului, încât orice disociere între sacru şi profan dispare: “păianjeni mulţi au umplut apa vie, / odată vor putrezi şi îngerii sub glie, / ţărâna va seca poveştile / din trupul trist”.

Prof. Dr. Const. MIU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!