Ion Cristoiu şi Actul de la 23 August 1944*

În eseul său Lovitura de stat de la 23 august 1944 - Varianta Mareşalului Ion Antonescu, jurnalistul Ion Cristoiu face o cercetare amănunţită, dovedind acribia unui istoric. El face lumină asupra unor aspecte ale evenimentelor care au avut loc în acea zi de mare importanţă pentru evoluţia ulterioară al statului român. Este în fapt continuarea unui proces de demitizare, care a început după decembrie 1989, prin revelarea adevăratului rol al comuniştilor în acele evenimente, rol care nu a fost deloc decisiv, aşa cum ne-a tot împuiat capul propaganda oficială timp de decenii, ci mai degrabă a tins spre zero.

La începutul anilor ’90, a început polemica între susţinătorii Mareşalului Antonescu şi cei ai Regelui Mihai I, ultimii aprobând acţiunea monarhului, ca fiind singura soluţie a momentului, în timp ce primii au dezavuat-o, susţinând că, rămas la conducerea statului, Mareşalul ar fi promovat o soluţie mai bună. Prin demersul său, pe care îl salut şi îl consider ca reprezentând o contribuţie importantă la soluţionarea problemei în dezbatere, Ion Cristoiu se înscrie, nu din motive emoţionale, ci pentru că aşa îi dictează rezultatele cercetărilor efectuate, în tabăra "pro - Mareşal". Fără a intenţiona să mă situez în cealaltă tabără, voi îndrăzni totuşi să pun în discuţie unele dintre tezele susţinute de Ion Cristoiu.

Încă de la început (p.1) Ion Cristoiu afirmă concluziv: "… la 23 august 1944 a avut loc o lovitură de stat, pusă la cale de către Regele Mihai, membri ai Camarilei, comunişti şi un grup de generali conspiratori." Nu cred că este ceva de comentat aici. Ştim deja că la 23 August nu a fost nici revoluţie, nici insurecţie armată. |nsă, eseul lui Ion Cristoiu vrea să demonstreze că această lovitură de stat ar fi fost rezultată doar din ambiţiile şi frustrările Regelui şi ale Camarilei – formate din oameni politici şi generali – şi că a fost inutilă, ba chiar păguboasă pentru interesele României, pentru că Mareşalul avea o soluţie mult mai bună pentru a scoate ţara din situaţia limită în care se afla. Această concluzie reiese, pentru Ion Cristoiu, din confruntarea declaraţiilor Regelui Mihai cu cele, mai recent date publicităţii, ale celorlalţi trei participanţi la Audienţa din după-amiaza zilei de 23 august 1944: generalul C. Sănătescu, şeful Casei Militare Regale şi viitor premier, Mihai Antonescu, al doilea om al regimului şi Mareşalul Ion Antonescu, "Conducătorul" statului. Îmi voi permite să nu fiu întru totul de acord cu aserţiunile domnului Cristoiu.

Voi începe totuşi prin a spune că Ion Cristoiu reuşeşte să lanseze, cu destule argumente, o teorie interesantă: nu Regele a fost cel care l-a convocat pe Mareşal la Palat, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, devansând cu trei zile proiectatul puci (pentru că Mareşalul urma să plece pe front, ca urmare a ruperii acestuia de către ofensiva sovietică), ci Mareşalul, conştientizând gravitatea situaţiei frontului, i-a cerut Regelui o audienţă, pentru a-l informa că doreşte să încheie armistiţiu cu Aliaţii. Să presupunem că aşa stăteau lucrurile - Mareşalul avea cele mai bune intenţii. Dar se puteau ele realiza? Ion Cristoiu crede că da. Eu aş zice să analizăm puţin situaţia României, dar şi pe cea a Mareşalului la acea dată. Pentru a avea timp să-şi finalizeze negocierile, fie că ele se desfăşurau la Madrid, Ankara sau Stockholm, Antonescu trebuia în prealabil să oprească ofensiva sovietică şi să stabilizeze frontul din Moldova. Era însă posibil?

Situaţia frontului

Analizând situaţia frontului de Răsărit la 23 august 1944 remarcăm că, în fapt, cu greu se mai putea vorbi de "front". La 22 iunie 1944, prin una dintre cele mai spectaculoase ofensive ale războiului, generalul de armată K.K. Rokossovski a anihilat practic Grupul de armate "Centru", izolând în acelaşi timp, până la sfârşitul războiului, Grupul de Armate "Nord" în Pribaltica. Cum era şi normal, toată atenţia sovieticilor s-a îndreptat apoi spre Grupul de armate "Ucraina - Sud" (fost "Sud"). La 20 august a fost lansată ofensiva asupra frontului Iaşi - Chişinău. La pagina 8, eseul lui Ion Cristoiu consemnează versiunea generalului Sănătescu asupra zilei de 23 august 1944, consemnată în Jurnalul său, publicat în 1993. Conform lui Sănătescu, Mareşalul recunoaşte că nu este sigur că poate opri ofensiva sovietică:

"Regele întreabă:

- Care este situaţia, domnule Mareşal?

- Disperată, Majestate. Frontul este străpuns şi în Moldova şi în Basarabia. (…)

- Ce intenţionaţi să faceţi?

- Vom încerca să rezistăm pe frontul fortificat Focşani - Oancea - Bolgrad, zice Mareşalul.

-Cu ce? - întreb eu - întrucât lucrările de fortificaţii nu sunt gata şi trupele germane şi române ce se retrag nu vor fi în stare să ocupe aceste poziţii, fiindcă se retrag în mare dezordine.

- Cu batalioanele de recruţi, zice Mareşalul, pe care le-am trimis acolo, şi cu alte trupe ce vor veni din interior. De altfel, dacă nu vom reuşi să oprim inamicul pe această linie, ne vom retrage în munţi şi vom încerca să mai rezistăm, …". Nu prea încurajator. Dar, fiind în tabăra Regelui, poate că Sănătescu a minţit. Există însă şi alte mărturii, ale participanţilor direcţi la luptele din Moldova. Iată ce scrie în cartea sa (Calvarul meu în România, Bucureşti, editura "Tinerama", 1992) Kurt Schieboldt, militar german luat prizonier în România în acea perioadă, aflat în dispozitiv pe Nistru, la 20 august 1944:

"… de la orele 5 dimineaţa, zgomote surde de angajamente masive de artilerie se aud distinct. (…) Precis, - după direcţie, iadul trebuie să se fi dezlănţuit la Iaşi!" (p. 12)

"Deja de ieri, încă din 22 august deci, după-amiază, pe şoseaua Vaslui - Bîrlad tancurile ruseşti au calea deschisă şi trec fără dificultate. Deci, încercuire pe front larg! Suntem închişi într-o pungă de dimensiuni uriaşe! Deci nu avem nici o retragere. Ci trebuie să dăm lupte de străpungere!" (p. 13)

"… o armată întreagă, ce nefolosită în luptă va fi măcinată, puhoi în dezordine şi căutându-şi scăparea…" (p.14)

"Duşmanul are acum supremaţie şi în aer. şi senzaţia că lupta este pierdută dă târcoale sufletelor tuturor…" (p. 15)

"Două corpuri de armată, 7 divizii, 21 de regimente şi nenumărate unităţi auxiliare, în total circa 70.000 de oameni sunt prinşi aici ca în cleşte. Aceeaşi soartă o au corpurile de armată de la Iaşi şi Tighina. Astfel, sunt expuşi pieirii sute de mii de soldaţi!!!". (p. 23)

Iată şi soarta unor fortificaţii din Moldova:

"Dincolo de cel de-al doilea braţ al Prutului sunt poziţii măiestrit întărite şi camuflate la începutul războiului. Ele au fost fortificate de unităţi ale noastre în rezervă şi constituite în linii de apărare în cazul unei retrageri necesare, ca măsură înţeleaptă de prevedere. Numai că, în aceste adăposturi s-au instalat trupele sovietice…" (p. 25)

"… după probabilităţi există 20 de divizii închise în "punga" şi "cleştele" sovietic." (p. 36)

" … prăbuşirea din România îşi are egalul, ca amploare şi însemnătate, numai în catastrofa de la Stalingrad. Numai pe Volga s-au mai pierdut atâţia oameni şi atât material fără folos, numai acolo ca şi aici consecinţele politice şi operative au fost atât de mari. Au fost nimicite sau împrăştiate peste 20 de mari unităţi, însumând 250.000 de oameni, combatanţi de linie. La aceasta se adaugă, după un calcul aproximativ, rezervele şi unităţile auxiliare din spatele frontului. Deci în zona asta, în timp de o săptămână, s-a pecetluit soarta a peste 300.000 de germani, bărbaţi şi femei…". (p. 134) Atenţie, autorul nu ia în calcul şi acţiunea trupelor române, care "întorseseră armele", ci doar ofensiva sovietică.

Cred că tabloul este elocvent şi nu mai este nevoie de alte exemple. Să adăugăm că, în aceeaşi perioadă, pe frontul de vest trupele germane din Franţa erau distruse sau capturate, în marea lor parte, în timp ce oraşele Germaniei se năruiau sub bombardamentele anglo-americane. Era mai mult decât suficient pentru oricine să înţeleagă că războiul era pierdut de Axă. Putea deci Mareşalul să oprească ofensiva sovietică pe linia fortificată din sud? Nu, nu putea; nu avea nici o şansă. De dragul argumentaţiei, vom presupune totuşi că Mareşalul reuşea imposibilul şi sovieticii erau opriţi. (Dar pentru cât timp?) Mareşalul trebuia să folosească răgazul obţinut pentru a definitiva negocierile. Sănătescu spune în Jurnal că în timpul audienţei Mihai Antonescu cere să se amâne cu 2 zile cererea armistiţiului, "… căci trebuie să vină nişte răspunsuri de la Ankara şi Madrid". Sănătescu ar fi replicat: "Domnule vicepreşedinte, (…) nu credeţi că aşteptând două zile riscăm să ni se retragă condiţiile de armistiţiu şi să cădem în capitulare fără condiţii? Am impresia că evenimentele se precipită şi că e vorba de ore, nu de zile." Aşa este, dar să nu ne legăm de "amănunte". Oricum, nu se mai putea aştepta "câteva zile", aşa cum sugerează în eseul său Ion Cristoiu (p. 26).

Cine era mai îndreptăţit să încheie armistiţiul?

Jurnalistul opinează că Mareşalul ar fi obţinut condiţii mai bune de armistiţiu de la sovietici decât Regele. Să plecăm de la ipoteza valabilităţii acestei afirmaţii. Trecând peste posibilitatea, deloc de neglijat, ca sovieticii să nu-şi respecte cuvântul (nu ar fi fost nici o noutate), ce ar fi urmat apoi? Trebuia rezolvată problema cu germanii. Din punctul de vedere al Regelui, lucrurile erau simple. El nu-şi dăduse cuvântul şi nu semnase nimic. Putea da o lovitură neaşteptată germanilor, fără să-şi terfelească onoarea şi beneficiind şi de avantajul militar al atacului - surpriză. Pe de altă parte, Mareşalul se simţea legat de angajamentele luate faţă de Hitler. El voia să-l anunţe cavalereşte că România iese din război şi să dea 15 zile germanilor pentru a-şi retrage trupele din România. Desigur că dezbaterea este următoarea: ar fi plecat nemţii de bună voie, sau ar fi încercat să ocupe România, aşa cum procedaseră cu Ungaria, unde guvernul Szalassy, impus de germani în primăvara anului 1944, nu era decât o marionetă a lui Hitler? Să remarcăm că în acest caz armata română ar fi pierdut şi şansa atacului - surpriză asupra trupelor germane. Înainte de orice argumentaţie pro şi contra aş observa că tocmai datorită considerentelor mai sus enunţate, ar fi fost convenabil pentru Mareşal să lase de bună voie puterea unui alt guvern, scăpând astfel de orice responsabilitate de a-şi ţine cuvântul faţă de Germania. Însă, probabil că onoarea de militar şi cea a cuvântului dat l-au împiedicat să procedeze într-o asemenea manieră.

Şi totuşi, o retragere voluntară de la conducerea statului, care să-i dea Regelui posibilitatea de a încheia armistiţiul cu Aliaţii ar fi putut fi preferabilă şi din alte considerente. Aliaţii ar fi putut să prefere să încheie armistiţiul cu Regele, iar nu cu Mareşalul şi pentru că: Regele şi complotiştii aveau cel puţin la fel de multe (şi la fel de vechi) contacte cu Aliaţii ca şi Mareşalul şi erau desigur mai concilianţi. În plus, aveau o imagine mai bună, nefiind compromişi, deoarece:

Nu participaseră la guvernare alături de Antonescu şi de legionari, după abdicarea şi fuga lui Carol al II-lea (4-6 sept. 1940).

Casa Regală a fost (între 6 sept. 1940 şi 23 august 1944) total subordonată Mareşalului şi a rămas deci, necompromisă.

Ion Antonescu era perfect conştient de aceste două elemente. Nu era vorba "să lase ţara pe mâna unui copil (Regele)", ci pe mâinile unor oameni politici experimentaţi (Iuliu Maniu, Dinu şi Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, C. Titel - Petrescu), grupaţi politic în Blocul Naţional Democrat. Era vorba de crearea acelei alternative politice, pe care clasa politică românească a învăţat să o formeze şi să o folosească în situaţii de cumpănă pentru ţară. Astfel s-a procedat în 1917 - 1918, când România era silită să semneze o pace separată cu Puterile Centrale. Atunci guvernul liberal a demisionat, - pentru a nu-şi compromite şansele de a semna pacea în numele României, în cazul unei victorii, sperate, a Antantei (ceea ce s-a şi întâmplat) - , lăsând locul unui guvern conservator, condus de germanofilul Al. Marghiloman. Ion Antonescu avea alternativa de mult pregătită. De ce a ezitat să o folosească, deşi situaţia o impunea? Ar putea fi valabile una sau mai multe dintre variantele următoare:

1. Era convins că va obţine condiţii de armistiţiu mai bune.

2. Era subjugat de instinctele sale dictatoriale, el fiind "Conducătorul" statului, "omul providenţial", aşa cum erau Hitler ("Fuhrerul"), Mussolini ("Il Duce") şi Franco ("El Caudillo") în statele lor şi considera că nu are cine să-l înlocuiască (cu atât mai puţin Regele - "copil").

3. Voia ca ţara să iasă din război cu onoarea nepătată. Credea că-i poate opri pe ruşi şi că poate să-i convingă pe nemţi să plece fără lupte (fiind însă pregătit şi pentru o astfel de eventualitate). Vedea ca variantă de urmat, exemplul Finlandei şi al mareşalului Mannerheim, care a încheiat în 1944 armistiţiul cu sovieticii, reuşind în acelaşi timp să iasă din război, fără a avea fricţiuni cu germanii.

De ce nu se putea aplica în România modelul finlandez?

Aprioric, voi considera prima variantă ca adevărată, a doua ca fiind falsă şi o voi discuta doar pe a treia. Ion Cristoiu consideră că pentru România ar fi fost mai bine ca Mareşalul să încheie armistiţiul. El se declară convins că sovieticii i-ar fi oferit condiţii mai bune decât Regelui şi că, în plus, îi putea convinge pe germani să plece fără luptă din România, aceştia salvându-şi astfel trupele, care altfel ar fi fost prinse între români şi sovietici, cu urmările de rigoare. Acesta este "modelul finlandez", în care crede Ion Cristoiu.

Eu nu cred în acest model şi consider că reputatului jurnalist îi scapă din vedere mai multe elemente. Din nici un punct de vedere (geografic, psihologic, etc.) situaţia României nu seamănă cu cea a Finlandei şi acest lucru s-a văzut extrem de bine în 1939 - 1940. În timp ce mica armată finlandeză obţinea remiza în "războiul de iarnă", România ceda fără luptă Basarabia şi Bucovina de nord. În 1944, Finlanda nu era înţesată de trupe germane şi nu trebuia să susţină o ofensivă sovietică, aşa cum se întâmpla în România. Iată de ce a putut Mannerheim să încheie armistiţiul cu sovieticii, deşi luptase 3 ani împotriva lor. Iată de ce lui Antonescu îi era greu să o facă. Putea Antonescu să restabilească situaţia frontului (pentru că, să ne lămurim, dacă ofensiva sovietică nu era oprită pe linia fortificată, nu mai putea fi vorba de nici un armistiţiu - de ce să negociezi pentru a obţine ceva ce ai câştigat deja?) şi în acelaşi timp să facă faţă unei intervenţii germane? Ion Cristoiu crede că da, pentru că Mareşalul dăduse deja ordine armatei să fie pregătită să intre în dispozitiv împotriva germanilor. Eu cred că, dată fiind situaţia frontului, era absolut utopic. În plus, trebuie observat că situaţia în armată era complicată. Exista un grup de generali "de cabinet", care făcea parte din complotul regal; aceştia aveau însă bune legături cu mulţi ofiţeri superiori de pe front, dispuşi la armistiţiu. Sănătescu arată că în timpul audienţei din 23 august Mareşalul, vorbind despre ruperea frontului, a făcut "răspunzătoare de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, şi aceasta din cauza agitaţiei oamenilor politici, şi lăsând chiar să se înţeleagă că Regele şi cu mine avem parte de vină, căci am stat de vorbă cu oamenii politici, pe care i-am încurajat în acţiunea lor." În corpul ofiţeresc şi în trupă, părerile erau împărţite: dacă unii erau dispuşi să întoarcă armele, pentru alţii, onoarea militară şi anii de suferinţă comună în tranşee, ca şi convingerile profund antibolşevice erau argumente suficiente pentru a lupta alături de germani până la capăt, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, pe alocuri. Deci, Mareşalul nu mai controla în totalitate armata, fiindu-i, în consecinţă, şi mai greu să facă faţă sovieticilor şi germanilor.

În plus, era foarte greu pentru Mareşal să-şi încalce cuvântul dat germanilor. Nu era vorba numai de onoarea lui şi a ţării, ci şi de adâncile convingeri antibolşevice ale Mareşalului, care crezuse cu tărie în "Cruciada" dusă de Hitler în Est. În concepţia sa, o Europă dominată de germani era, fără discuţie, de preferat uneia controlată de sovietici. Credinţa sa că bolşevismul reprezintă răul suprem, care trebuie eradicat, a stat la baza multora dintre acţiunile sale considerate de către istorici ca fiind "discutabile", între care şi aceea de a continua războiul dincolo de Nistru. Iată părerile celui mai de seamă comandant german despre Mareşal şi despre armata română (Feldmareşal Erich von Manstein, Victorii pierdute, Buc., editura "Elit"):

"Antonescu era un mare patriot, un excelent militar şi cu siguranţă, cel mai loial aliat al nostru. Era un militar care, din momentul în care a legat destinul ţării sale de cel al Reichului, a făcut tot ce îi stătea în putere, până în momentul răsturnării sale, să pună forţa şi potenţialul militar al României în slujba interesului nostru comun. (…) Însă indiferent ce s-a întâmplat, el a rămas întotdeauna credincios aliaţilor săi, … ". (pp. 196-197)

"În ciuda tuturor neajunsurilor (…) pot afirma că trupele române şi-au făcut datoria cât de bine au putut. Mai presus de orice, românii s-au supus întotdeauna fără obiecţiuni directivelor primite de le comandamentul german şi, spre deosebire de alţi aliaţi ai noştri, nu au sacrificat interesele militare pentru chestiuni de prestigiu. Fără îndoială, un rol hotărâtor în această privinţă l-a avut mentalitatea ostăşească a Mareşalului Antonescu." (p. 198)

"Dar indiferent de neajunsurile lor, românii rămâneau cei mai buni aliaţi ai noştri, şi trebuie să spunem că au fost multe situaţii în care au luptat cu un deosebit curaj." (pp. 292-293)

La rândul său, Kurt Schieboldt scrie (la pagina 60): "… aflăm, pentru prima oară, că România nu mai luptă alături de noi. şi că unele părţi ale armatei ţării chiar au fost puse în dispozitiv în contra Germaniei… Nu putem crede una ca asta… Este imposibil…".

Acest om şi această armată trebuiau acum să întoarcă armele împotriva fostului aliat, în cazul în care acesta refuza să plece de bună voie. Era oare posibil? Să presupunem că da. Dar existau şanse de reuşită? Am arătat deja că nu.

Exista însă şi posibilitatea ca germanii să plece de bună voie din România. Ion Antonescu se arată încrezător în această posibilitate. La rândul său, Ion Cristoiu susţine ideea: "Nemţii ar fi plecat fără scandal din România (…) … Mareşalul a considerat întoarcerea armelor ca una dintre condiţiile care se pot negocia. (…) Orice şef de stat, inclusiv Stalin, căuta să obţină victoria cu un efort economic şi uman cât mai mic. Simpla ieşire din război a României era de preferat continuării războiului şi cu România. La condiţia întoarcerii armelor, guvernul Antonescu vine cu un amendament: un termen de 15 zile pentru retragerea trupelor germane. În caz contrar Armata română se va alătura trupelor ruse pentru a-i sili pe nemţi să evacueze ţara. (…) Nemţii au lovit (la Bucureşti, după 23 august - nn.) pentru că n-au crezut în posibilitatea ca noua putere să le facă faţă. Dacă Ion Antonescu era cel care decidea Armistiţiul, ar mai fi gândit ei astfel? Ne îndoim. (…) Ce-ar fi însemnat informarea lui Hitler? Pur şi simplu o notificare făcută de Mareşal în condiţiile în care avea Armata în mână. Dacă Hitler - să presupunem - ar fi răspuns agresiv, România ar fi avut toată îndreptăţirea să pornească război împotriva Germaniei." (pp. 33-34)

Am arătat deja că, chiar dacă Mareşalul ar fi consimţit să lupte cu germanii, şansele întreprinderii sale politico-militare erau minime, în condiţiile în care ofensiva sovietică se dezvolta nestingherită. Probabil că acţiunea Mareşalului, care nu apucase să ajungă la o înţelegere cu sovieticii şi nu mai avea timp de negocieri (de unde 15 zile??), ar fi avut ca rezultat arestarea sa, în paralel cu sporirea, (cu încă una), a numărului de republici sovietice. Stalin nu avea ce să aleagă, pentru că nu mai avea cu cine lupta. Se pune deci întrebarea dacă ceea ce dorea Mareşalul era posibil, sau reprezenta doar o himeră a sa, care, în condiţiile date, putea deveni extrem de periculoasă pentru România.

Ca şi Mareşalul, Ion Cristoiu mizează mai mult pe varianta în care germanii ar fi plecat de bună voie. Pentru a arăta că acest lucru era cu desăvârşire exclus, mă voi întoarce la exemplul finlandez. Mai întâi voi aminti însă că Hitler era obsedat de ideea de a păstra teritoriile cucerite, indiferent de pierderi. Să ne amintim de stupida sa strategie, pe care a impus-o pe toate fronturile, în pofida oricărei logici, de a apăra fiecare bucată de pământ, "până la ultimul om şi ultimul glonţ". Deci, din principiu, Hitler nu voia să se retragă de nicăieri. Să mai amintim şi că în urma atentatului nereuşit împotriva sa, din 20 iulie 1944, devenise mai suspicios şi mai paranoic ca oricând. Este adevărat că Finlanda a încheiat armistiţiul, cu Mannerheim la cârmă. Însă importanţa Finlandei din punct de vedere strategic era nulă - Helsinki nu se afla în drumul spre centrul Europei. Apoi, Stalin nu uitase mormanele de cadavre de sovietici din timpul Războiului de iarnă, aşa că a acceptat să încheie armistiţiul cu Finlanda cu condiţia revenirii la graniţa din martie 1940, ceea ce-i satisfăcea orgoliul, dar, mai important, asigura securitatea Leningradului. De altfel, în economia situaţiei a contat mult faptul că, deşi Hitler insistase, finlandezii au refuzat să participe la încercuirea oraşului, alături de Grupul de armate "Nord", ceea ce a permis aprovizionarea acestuia de către sovietici şi deci supravieţuirea sa. Datorită finlandezilor Leningradul nu a căzut şi Stalin a ţinut cont de asta. În plus, să nu uităm, Finlanda nu avea nici un strop de petrol.

Probleme petrolului

Situaţia României era cu totul alta. Ocuparea sa însemna prăbuşirea poziţiilor germane din întreaga Peninsulă Balcanică şi deschiderea drumului spre Ungaria şi Austria. Dar, ceea ce ar fi hotărât atitudinea lui Hitler faţă de ieşirea României din război era probleme petrolului. Germania nu putea duce războiul fără petrolul românesc. Flota britanică îi interzicea aprovizionarea pe mare, iar rezervele din Ungaria şi Austria erau mici. Germania producea benzină sintetică, dar aceasta era de proastă calitate, iar uzinele erau permanent bombardate de Aliaţi. De aceea valea Prahovei era atât de bine apărată, mai ales împotriva atacurilor aeriene. şi Aliaţii ştiau asta; de aceea au atacat Ploieştiul, chiar de la 1 august 1943, când a intrat în raza de acţiune a bombardierelor lor. Dar Stalin ştia şi mai bine aceste lucruri: aviaţia sovietică a bombardat Ploieştiul prima dată la 26 iunie 1941! Iată ce spune Manstein: "Un alt motiv (pentru cucerirea Crimeei - nn.), mai presant decât primul, era anihilarea marilor baze aeriene inamice din Crimeea care reprezentau o ameninţare asupra câmpurilor petrolifere din România, vitale pentru armata germană". (p. 199) Hitler era obsedat de problema petrolului. A desfăşurat ofensive pentru a-l obţine sau a-l recupera: Caucaz (1942), Transilvania (septembrie 1944), lacul Balaton (martie 1945). Catastrofa armatei germane din Crimeea, în 1944, prin neretragerea la timp a trupelor, are la origine dorinţa lui Hitler de a menţine petrolul în afara razei de acţiune a bombardierelor sovietice. Menţinerea controlului german asupra Peninsulei Balcanice şi a insulelor greceşti avea aceeaşi motivaţie: Ploieştiul trebuia să fie cât mai departe de aerodromurile aliate.

Cred că sunt suficiente argumente care demonstrează că sub nici un motiv Hitler nu s-ar fi retras din România fără luptă. Germanii au apărat Ploieştiul până în ultimul moment. Kurt Schieboldt acuză Comandamentul german că nu a retras la timp trupele, în faţa ofensivei sovietice, în august 1944: "Conducerea noastră nu se gândise la ultima picătură de sânge, ci, sperând să păstreze petrolul românesc, urmărea să salveze ultima picătură de ţiţei, ce le era mai scumpă…". (pp. 75-76)

şi un ultim argument, pentru care nu puteam evita confruntarea cu germanii: trebuia să eliberăm NV Transilvaniei de hortyşti. Or Ungaria continua lupta alături de Hitler şi Transilvania era înţesată de trupe germane…

Concluzii

Mareşalul nu avea timp să încheie Armistiţiul; ofensiva sovietică nu-i dădea răgazul necesar. Pe de altă parte, conflictul cu Germania nu putea fi evitat, din cauza petrolului. Mareşalul nu putea asigura României o situaţie mai bună decât Regele, prin lovitura sa militară. Probabil că acţiunea Regelui a avut şi o componentă de revanşă faţă de Mareşal şi o încercare de a ieşi de sub tutelă. Dar a reprezentat mai ales o încercare disperată de a mai salva ceva. Adică, ceva de genul: "ştim că aţi câştigat, dar, uite, noi am vrut să schimbăm ceva, nu vreţi să fiţi băieţi buni, să ne premiaţi pentru asta şi să nu ne înghiţiţi de tot?". Nu Regele a contribuit la sovietizarea României, cum afirmă Ion Cristoiu. Pur şi simplu, după 20 august, situaţia României nu mai era în mâinile românilor, nici în ale Mareşalului, nici în ale Regelui.

Ion Cristoiu consemnează ultima declaraţie oficială a Regelui Mihai (p. 8). La 23 august 2004 fostul suveran spunea: "Ideea că, în vara lui 1944, aliaţii ar fi fost pregătiţi să accepte o pace negociată cu Antonescu, sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roşie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepţii pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susţine. (…) Actul pe care l-am condus (…) a fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor şanselor, oricât de subţiri, care ne mai erau la îndemână." Să-l credem pe cuvânt.

Mihail Albişteanu

* comentarii la eseul lui Ion Cristoiu din revista "Dosarele Historia", nr. 33, noiembrie 2004

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!