Marile religii micşorate în oglinda reducţionismului politic

Mai zilele trecute mi-a căzut în mînă un articol care poate că vrea să fie un mic eseu într-un domeniu care devine din ce în ce mai stringent cu toate că opinia şi conştiinţa publică e încă departe de a-şi fi dat seama de urgenţa reflecţiei şi acţiunii în această privinţă: relaţia dintre marile religii ale lumii şi potenţialul de ciocnire nu numai psihologică sau ideologică, ci şi politico-militară pe care ar putea sau nu să îl conţină.

Cartea lui Samuel Huntington despre conflictul culturilor sau al civilizaţiilor, apărută în 1996, şi nu întodeauna înţeleasă în nuanţările ei, cîteodată totuşi decisive, a creat, pe drept sau nedrept, o aşteptare a creşterii motivelor de tensiune şi conflict în timpul nostru între diferitele stiluri de civilizaţie sau cultură, care, la rîndul lor, îşi crează şi asumă identităţile în primul rînd pronind de la un nucleu vital religios propriu. Indiferent de limitele cărţii lui Huntington, ea oferă unele observaţii pertinente de natură a spulbera şabloane autocomplezente ale unor mentalităţi propagate în zilele noastre, de exemplu ideea optimistă preconcepută că extinderea accelerată a relaţiilor economice duce în mod necesar la o îmbunătăţire a relaţiilor dintre oamenii din diversele regiuni ale planetei. E adevărat că prin relaţiile economice se îmulţesc şi extind contactele dintre oameni, dar aceasta nu înseamnă, în mod automat şi o creştere a acordului dintre ei. Istoric, cotactul economic intensificat a dus adeseori la o adîncire a conştiinţei diferenţelor culturale şi religioase dintre popoare şi a iscat temeri de ambele părţi: "Comerţul între ţări produce profit, dar şi conflict" spune Huntington. Articolul pe care l-am citit eu acum în revista elveţiană Die Weltwoche îl reţin ca o încercare de contribuţie la discuţia tensiunilor posibile sau inerente dintre marile religii ale lumii, dar şi ca un exemplu al confuziilor ce pot fi semănate la tot pasul cînd religiile sunt prea imperios interpretate din perspectivă pur politică şi mai ales cînd interpretul respectiv îşi arogă cu superioritate intelectuală competenţe asupra unui domeniu pe care îl priveşte din afara lui, fără capacitate de empatie, ba chiar fără percepţia autentică a fenomenului ca atare. Autorul articolului din săptămînalul elveţian se numeşte David Signer şi şi-a intitulat contribuţia: "Dumnezeu Deconectat". Subtitlul glosează: "O comparaţie lucidă a religiilor mondiale arată că : islamul este cea mai raţională. Poate că tocmai în aceasta constă problema sa".

David Signer se întreabă, de aceea, dacă reproşul de iraţionalism adus islamului de către laureatul Premului Nobel pentru literatură V.S.Naipaul, de Samuel Huntington şi Oriana Fallaci, nu este el însuşi iraţional. Ca martori mai îndepărtaţi dar eminenţi ai valabilităţii tezei sale, David Signer recurge la Gotthold Ephraim Lessing, care, încă în 1752, scria că în islam nu există credinţă în sensul strict al cuvîntului şi îl punea în contrast cu "revelaţiile mai înalte a căror posibilitate nici măcar nu e dovedită", pe care se întemeiază alte religii. În treacăt fie spus, nu ştiu cum s-ar putea dovedi afirmaţia islamului că Dumnezeu i-a dictat lui Mohamed Coranul printr-un înger sau că acelaşi a trăit o ascensiune la ceruri purtat de un cal înaripat. Este citat şi Goethe, care, la 77 de ani, spunea despre islam, în acelaşi diapazon cu Lessing că "acestei învăţături nu-i lipseşte nimic şi că absolut nimeni nu ar putea ajunge mai departe". Sunt conţinute în articol şi citate mai nuanţate din Goethe, dar totul pus sub semnul ideei lui David Signer că cei doi mari scriitori germani vedeau ca şi el una dintre cauzele raţionalităţii islamului în monoteismul lui necondiţionat. În opoziţie, spune Signer, cu învăţătura creştină despre Sfînta Treime, "îndemnuri aproape imposiblil de realizat" ca cele din Predica de pe Munte, cultul sfinţiilor etc. Cît despre islam "acesta, dimpotrivă, e adevărat că postulează relativitatea oricărei voinţe omeneşti în comparaţie cu nesfîrşita atotputernicire a lui Dumnezeu şi deci o corespunzătoare modestie dar în nici un caz un << nu>> faţă de lume (şi deasemenea nici faţă de trup şi sexualitate precum în multe părţi ale creştinismului)".

O întorsătură finală, dealtfel prefigurată în direcţia generală a articolului, este că, în ciuda faptului că Bin Laden şi alţi predicatori musulmani ai războiului se reclamă dela islam, cauza nu trebuie căutată într-o pretinsă "iraţionalitate inerentă" a islamului, ci tocmai în acea nudă raţionalitate a lui care, aş cum ne-a învăţat Theodor Adorno, din clipa în care devine excesivă se transformă cu adevărat în totalitarism şi iraţionalism. Iar David Signer se întreabă dacă nu cumva religia este "locul prin excelenţă unde ne putem adăposti toate nebuniile noastre, pentru ca, după aceea, să funcţionăm mai bine în viaţa de toate zilele". Rolul acesta acordat cu deplină nonşalanţă religiei de a fi camera de debara a sacralităţilor patologice private sau colective de care astfel degajaţi devenim apţi de un bun randament în activitatea cotidiană, ne arată cît de puţin am putea conta pe comprehensiunea lui David Signer pentru esenţa oricărei religii, nu numai a islamului.

Desigur, nu sunt de ignorat observaţiile autorului asupra raporturilor dintre decantarea monoteismului şi un anumit raţionalism care însă ar putea fi descris drept "raţionalism religios".

Părăsind pentru o clipă islamul, putem verifica chiar în sînul istoriei teologiei şi gîndirii religioase apusene o perioadă de puternice deplasări de accente spre o concordanţă înre ascensiunea raţionalismului de origine carteziană sau neoplatoniciană şi încercarea de a constitui o viziune a Dumnezeirii traductibilă în sisteme teologice, filozofii, teorii ale cunoaşterii, interpretări ale relaţiei om-Dumnezeu de esenţă raţionalistă sau mistico-raţională ca, de pildă, la Nicolas Malebranche, care încerca să împletească augustinismul cu cartesianismul sau în cadrul sintezei filozofico-teologice nelipsită de o anumită strălucire a şcoalei neoplatoniciene de la Cambridge. Paralel, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, se constitue şi influenta doctrină a deismului, puternic reprezentată în Anglia şi Franţa dar cu rezonanţă şi răspîndire europeană şi care a însemnat un pas hotărîtor în direcţia iluminismului. În cadrul deismului, existenţa lui Dumnezeu este afirmată exclusiv în temeiul unei demonstraţii raţionale în timp ce revelaţia divină este negată sau devine cu totul superfluă, iar Biserica instituţionalizată este privită critic sau chiar contestată. Din această perspectivă, devine dominantă preferinţa pentru o aşa numită "religie naturală". Deismul se mai caracterizează şi printr-o dublă tendinţă: primatul etic şi estomparea pînă la extincţie a trăirii religioase. Poziţia lui Goethe şi Lessing nu poate fi desprinsă de acest moment din istoria ideilor religioase din Europa. Dar categorisirea de către David Signer a islamului drept "cea mai raţională dintre marile religii ale lumii" nu ţine seama nici de funcţia integratoare a diferitelor facultăţi şi aspiraţii omeneşti atît de caracteristică religiei, nici de realitatea poliformă, crescută istoric, a religiei respective. E vorba de un reducţionism aplicat din motive de ingeniozitate jurnalistică unei dimensiuni care desfide simplificările tocmai pentru că angajează însăşi fundamentele existenţei umane.

O mai mare prudenţă s-ar fi cuvenit şi pentru că islamul nu se prezintă ca o comunitate întru totul unitară. Au existat în sînul lui schisme şi s-a desvoltat o anumită diversitate de direcţii de practică şi doctrină. O parte din sectele şi şcolile teologice care adesea se combăteau între ele au dispărut, altele au subsistat cu o "remarcabilă vitalitate", cum spune Mircea Eliade. Chiar dacă în islam găsim sunismul ca doctrină şi sistem religios majoritar (cu multe ramificaţii) nu mai puţin productiv în ceea ce priveşte interpretările teologice şi religia trăită este şiitismul. Cît de sumară şi incompletă ar fi enumerarea ea trebue să cuprindă şi importanta comunitate a ismaeliţilor cu o puternică spiritualitate şi o bogată esoterică.

Cît despre sufism, acesta, departe de perspectiva reducţionistă raţionalistă a lui David Signer, reprezintă o concentrare a misticei islamice. Sufiţii şi ordinele lor monahale pun în centrul religiozităţii iubirea de Dumnezeu şi străduinţa de a se apropia de El. Simţul misterului divin şi experienţa mistică joacă un rol central. Sunt cercetători care cred că sufiţii au avut interferenţe cu creştinismul prin dialogul cu călugării creştini. Încă odată fie spus, articolul din revista elveţiană die Weltwoche îmi pare reprezentativ pentru ce poate rezulta din tendinţa de a traduce teza lui Huntington despre "conflictul culturilor" (acestea văzute ca distingîndu-se printr-un nucleu de natură religioasă) în termenii relevanţei exclusiv politice a marilor religii candidate la marile ciocniri, fără luare aminte la dimensiunea supratemporală şi fără capacitate de percepţie a fenomenului religios în diferitele lui structurări şi semnificaţii şi rămînînd cantonat în raţionamentul şi condiţionarea politică. Toatea acestea, cu impresia că ai găsit cheia "restructurării politicei mondiale în secolul al XXI-lea". Ca şi cum omenirea secolului al XXI-lea ar putea fi programată, şi s-ar uita că însăşi noua teorie a reamintit unei civilizaţii hipnotizate de imanenţă că ultimul resort - indiferent de opacităţile filtrului hermeneutic prin care e întrevăzut - ca şi cheia de boltă a culturii şi destinului uman ţin de chemarea religioasă, iar aceasta depăşeşte orice prevedere şi orice instrumentalizare.

Cînd Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Siria în mai, 2001, presa a relatat că cei mai importanţi dintre conducătorii religioşi de acolo ai islamului, muftii şi marii şeici, vroiseră să-i facă o primire rece Papei în marea moschee din Damasc. Acolo se găseşte capul tăiat al lui Ioan Botezătorul. Rămînea cert că primul Papă care va intra într-o moschee nu va rosti nici o rugăciune creştină. Dar cînd Papa a păşit în moschee, şeicii s-au adunat în jurul lui, mulţi au îngenunchiat şi au vrut să-i sărute inelul papal. Cu toate că islamul interzice orice rugăciune înălţată lui Hristos într-o moschee, fruntaşii musulmani i-au cerut lui Ioan Paul al II-lea să facă o rugăciune. L-au însoţit la mormîntul lui Ioan Botezătorul şi au ascultat în tăcere pe Papă care a ridicat braţele şi s-a rugat Dumnezeului creştin. Iar la ieşire, mulţi musulmani, mişcaţi pînă la lacrimi, l-au salutat cu evlavie.

Nicolae Stroescu-Stînişoară

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!