Femeile, înainte de emancipare

Condiţia europencelor de sud-est

În societăţile ţărăneşti din sudul şi estul Europei, statutul social al femeii era diferit de cel din occident. De pildă, în societăţi cum erau cea greacă sau albaneză, în care vendetta şi micile războaie locale decimau populaţia masculină şi în care nevoia de luptători dicta întâietatea bărbaţilor în cadrul comunităţii, statutul femeilor era foarte scăzut. Apariţia pe lume a unei fete şi nu a unui băiat era considerată aproape o catastrofă, iar nevasta care năştea doar fete era înlocuită. La aceste popoare, ca şi la sârbi, în lipsa bărbaţilor, antrenaţi în conflicte, muncile agricole cădeau tot în sarcina femeilor, ca şi creşterea vitelor mari. În condiţiile unei asemenea stări de aservire faţă de conducătorul-patriarh al grupului domestic lărgit (mai puţin la greci, care cunoşteau gospodăria unifamilială, ca şi românii), adesea se întâmpla ca femeile să fie vândute sau împrumutate de la un bărbat la altul, fără ca voinţa ei să încerce sau să poată a se manifesta. Paul Stahl menţionează în volumul Triburi şi sate şi sud-estul Europei obiceiul ca soţii să nu îşi numească nevestele pe nume; ei li se adresau impersonal, iar când vorbeau despre ele le numeau "ea" sau, cu o formulă care a rămas în memoria specialiştilor domeniului, "soţia mea, să-mi fie iertat". Era o grosolănie să ceri informaţii despre aceste "pardon, soţii" care, uneori, nici nu aparţineau de familia bărbatului lor, ci de cea a tatălui. Copiii, însă, erau revendicaţi exclusiv de către tată.

La români, grupul domestic este compus din două persoane, soţul şi soţia, care întemeiază, în momentul căsătoriei, noua gospodărie. Pentru naşterea noii familii este nevoie de pământ, cu care, de regulă, sunt înzestraţi feciorii şi de o locuinţă, care va fi clădită de tinerii însurăţei, împreună cu neamurile şi tovarăşii din sat, pe locul dinainte rezervat lor, tot de către socrii mari. Odată construită, casa va rămâne în grija femeii, care o va zugrăvi, o va împodobi şi păstra curată. Casa, bătătura cu păsările şi grădina vor fi domeniul pe care femeia nu îl va părăsi decât pentru câteva activităţi importante: cultivarea inului şi cânepii pe câmpul arat de bărbat, strângerea gătejelor, a ramurilor uşoare din pădure şi, eventual, prăşit sau cosit.

Şi la români, ierarhia familială o supune pe femeie bărbatului său, capul gospodăriei. El are chiar dreptul de a-şi amenda nevasta cu bătaia, atunci când consideră că a greşit, iar acest drept este atestat de vechile coduri de drept cutumiar şi acceptat chiar de către femei. Totuşi, pedepsele sale nu trebuie să atingă pragul dincolo de care pot fi calificate drept cruzime. Femeia îşi respectă barbatul, adresându-i-se adesea cu "bădiţă" şi "dumneata". La masă, îl serveşte, ea rămânând să mănânce după aceea. Cu excepţia celor câteva zile de lăuzie care urmează unei naşteri, nevasta se află într-o activitate continuă. Paul Stahl remarcă: "Mi s-a întâmplat adeseori să constat că criteriile de apreciere a frumuseţii unei femei sunt legate de calităţile ei de lucrătoare: e frumoasă pentru că este puternică este o afirmaţie curentă. Femeia trebuie să muncească; ea începe s-o facă încă din copilărie şi o va face toată viaţa, trezindu-se înaintea soţului, culcându-se ultima. Ea serveşte la masă pe toată lumea şi rămâne în picioare în timp ce ceilalţi mănâncă sau se odihnesc." (op. cit., p. 142) Cu toate acestea, comparativ cu mare parte din restul societăţilor balcanice, situaţia ţărăncii românce era mult mai bună. Un călător italian care a vizitat Moldova în 1612-1613, remarca dominaţia femeii în gospodăriile satelor româneşti. De asemenea, este uimit de libertatea acestora de a discuta în public şi în particular cu bărbaţii, fără sfială sau ceremonie, acest lucru nefiindu-le interzis. Aceasta nu se traduce, însă, neapărat, prin libertinajul moravurilor. Căci tot în secolul al XVII-lea, Miron Costin citează un episcop de asemenea din Italia care se arăta încântat de sfiala şi buna cuviinţă a moldovencelor, ce se feresc din calea străinilor şi nu merg pe drum decât în urma bărbaţilor lor. În ceea ce priveşte, însă, remarca asupra dominaţiei femeii în gospodărie, este posibil să se fi referit la faptul că, în familiile noastre ţărăneşti, cea care gestionează resursele, mai ales financiare, şi hotărăşte destinaţia lor este în primul rând femeia.

În ceea ce priveşte statutul ei în cadrul familiei de provenienţă, acesta era, în anumit privinţe, superior chiar celui al doamnelor din apusul Europei. Moştenirea averii părinteşti şi a numelui revenea, de obicei, feciorilor. Totuşi, în familiile în care nu existau decât fete, numele şi averea nu se pierdeau, ca în cazul altor societăţi, ci erau preluate de una dintre fiice, al cărei soţ se integra în neamul şi patrimoniul acesteia. Era cazul "îngineririi pe curte" despre care vorbeşte pe larg Henri H. Stahl, în care căsătoria era uxorilocală; bărbatul se mărita, adică adopta numele de neam al nevestei şi se considera moştenitorul socrului său. Chiar şi în afara acestor cazuri, descendenţii fiicelor aveau acelaşi drept de moştenire la averea bunicilor ca şi descendenţii feciorilor. Acest lucru este exclus în legislaţii precum cea a francilor, în care celebra lege salică excludea femeile şi descendenţii lor de la orice drept de moştenire.

Nevasta: pacoste şi binecuvântare

Dimitrie Cantemir, vorbind, în Descriptio Moldaviae despre obiceiurile celor peste care domnea, spunea următoarele: "Deşi femeile nu sunt oprite a se arăta în faţa bărbaţilor cu aceeaşi străşnicie ca la turci, totuşi, dacă sunt de o stare puţin mai bună, rareori umblă fără rost în afara casei lor. Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumuseţe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumuseţe, dar de cele mai multe ori sunt uşuratice şi pline de năravuri din cele mai ruşinoase. Unele beau bine cât sunt între pereţii casei lor, dar în public rareori vei vedea o femeie beată. Căci o femeie cu cât mănâncă sau bea mai puţin, când sunt oaspeţi, cu atât este socotită mai de cinste. De aceea rareori o vei vedea ducând la gură o bucăţică de pâine, deschizându-şi buzele ca să i se vadă dinţii, ci vâră mâncarea în gură cât mai ferit cu putinţă. Nu socotesc nimic mai de ruşine decât să se vadă părul la o femeie măritată sau văduvă şi se consideră o vină foarte mare descoperirea capului unei femei în public." (trad. de Gh. Guţu) Frumuseţea ţărăncilor românce se pare că a fost remarcată de mulţi călători străini. Cât despre eleganţa portului, aceasta se bucura chiar de aprecierile celor veniţi din capitalele modei. Un călător francez, Philippe Masson du Pont mărturisea, în secolul al XVII-lea, că "femeile sunt frumoase şi chipeşe; ele au un fel de a fi, un farmec şi o graţie care le sunt proprii şi la care ajută foarte mult felul lor de a se îmbrăca, mult deosebit de al turcoaicelor, dar care nu are mai puţină graţie şi nu pune mai puţin în valoare frumuseţea lor". În sfârşit, nordicilor româncele le păreau "atât de desăvârşit de frumoase cum nu se află nicicând la noi în Germania". (cf. Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 316-317)

Frumuseţea a fost binecuvântarea de care s-au bucurat româncele, mai puţin bărbaţii lor. Căci "femeia (nevasta) frumoasă este pagubă la casă", spune înţelepciunea populară a ţăranilor noştri. Dacă am încerca să schiţăm un portret al femeii din popor, aşa cum însuşi poporul o recomandă în zicalele sale, acesta nu ar ieşi din cale-afară de măgulitor. Deşi inferioară bărbatului ("decât muiere de aur, mai bine bărbat de paie", "cea mai bună muiere, ca cel mai rău bărbat"), ea îi este nesupusă ("decât să-ţi păzeşti nevasta, mai bine un sac de purici şi o turmă de iepuri"), şi nu îl îndrăgeşte, ba chiar îl ignoră("Lelea joacă până noapte, iar bărbatu-i e pe moarte"). Pe lângă acestea este făţarnică ("Nu ştie bărbatul ce ştie tot satul", "Ziua beau cu popa Ene, noaptea-l port fără izmene"), risipitoare ("Bărbatul să aducă cu sacul, femeia să scoţă cu acul, tot se isprăveşte"), mincinoasă şi neruşinată ("Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, ci crede ce-ţi spun eu"). Este îndărătnică ("Ce naşte-n cap de muiere/Într-însa neistovit nu piere"), capricioasă ("Nimic mai schimbăcios ca vremea şi ca muierile") şi guralivă ("Când trei femei se întâlnesc o sută de gâşte gârâlesc"). Dacă mai ai noroc şi de o nevastă leneşă ("De lene şi de urât tocmai sub pat s-a vârât"), puţină la minte ("Dintele de minte la muiere tocmai după moarte iese"),şi rea ("Nici otrava nu e rea ca muierea rea"), pe drept cuvânt îşi vine să o trimiţi la ducă-se-pe-pustii. Ce te faci dacă nici Sarsailă nu îi poate veni de hac? Se ştie doar că şi "cea mai bună dintre femei tot are o coastă de drac într-însa" şi că "femeia are nouă suflete"! Într-adevăr, "femeia a îmbătrânit pe dracu cu descreţirea unui fir de păr", "femeia hotărăşte şi Satana împlineşte", ba chiar "judecă pe dracu’ şi-l scoate dator". Darămite un bărbat, "orice muiere îi potoale".

De ce se mai însoară românii? Ca să nu rămână "bărbatul fără muiere, parc’ar fi luat de iele" şi pentru că "femeia bună e plug de aur în casa omului". Pe de altă parte, "casa fără muiere se risipeşte", iar rostul femeii este lângă bărbat ("muierea fără bărbat, ca furca fără fus"). În cele din urmă, o gospodărie nu se poate ţine de unul singur, căci "casa fără femeie e pustie pe dinăuntru; casa fără bărbat e pustie pe dinafară".

În ciuda nenumăratelor sale cusururi, femeia are, aşadar, în satul românesc, un loc bine stabilit alături de bărbatul ei. Este indispensabilă în viaţa acestuia, ba, mai mult, este indispensabilă în viaţa comunitară. În faţa tribunalului social al satului, nici femeile şi nici bărbaţii nu apar izolaţi, ci împreună, coagulaţi în micul univers al gospodăriei. A fi căsătorit, la români, înseamnă "a fi în rând cu lumea", a-ţi împlini rostul. Odată atins acest echilibru, jocul de-a "cine pe cine domină" sau "papucul cui e deasupra" capătă sensuri satirice.

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!