Ce ne supără la învăţământul românesc

Mai mult ca niciodată, vedem cum în zilele noastre învăţământul românesc este supus unor nesfârşite frământări şi reaşezări, unor schimbări semnificative, „de substanţă”. Termenul care indică pentru toată lumea acest zbucium este acela de criză. El pare însă mai mult să ascundă decât să dezvăluie ce anume nemulţumeşte în legătură cu învăţământul românesc.

Cine priveşte cu atenţie ce s-a întâmplat cu învăţământul în ultimii ani, vede tabloul unei continue descompuneri. Se vorbeşte mult despre lipsa banilor, despre salarizarea batjocoritoare a profesorilor, despre degradarea spaţiilor şcolare. O componentă a crizei este însă şi demografia negativă din ce în ce mai accentuată de după ’89, care a ajuns să exercite o presiune mare asupra locurilor de muncă ale profesorilor.

Ceea ce este însă evident pentru toată lumea o reprezintă degradarea calităţii învăţământului. Nu numai că nu se mai face educaţie în şcolile româneşti, dar nici din punct de vedere al instrucţiei nu stăm mai bine, dovada fiind generaţiile de semi-analfabeţi cu diplomă de bacalaureat de liceu produşi după 89.

În momentul de faţă, învăţământul românesc pare a nu avea nici o finalitate. Scopul său este nebulos, supus mai curând unor imperative politice şi sociale ale momentului (integrarea) şi nu mai are deloc în vedere liniile de forţă ale învăţământului tradiţional românesc. În perioada de normalitate de dinainte de apariţia comunismului în România, în învăţământul mediu acestea erau reprezentate, pe de o parte, de solidele cunoştinţe de cultură clasică, iar pe de altă parte de componenta spirituală şi morală creştină. Rezultatul urmărit era construirea unui caracter puternic, accentul se punea în primul rând pe aspectul formativ.

Odată cu reforma comunistă a învăţământului s-a produs o fractură brutală cu trecutul, locul creştinismului în şcoli fiind luat de marxism-leninism, iar modelul uman de referinţă pentru elevi a fost ilustrat de eroul stahanovist al muncii socialiste.

Falimentul generalizat al comunismului a antrenat şi prăbuşirea idealul găunos al formării omului materialist multilateral dezvoltat, dar din păcate, în locul rămas gol a fost aşezată fantoma inconsistentă a omului „de consum”. Noul ideal uman răspunde cel mai bine profilului cerut de piaţa societăţilor trans-naţionale.

Abandonând valorile ferme ale societăţilor tradiţionale, învăţământul modern pare să promoveze o abordare mai curând pragmatică, care să ofere absolvenţilor o cât mai fructuoasă „integrare pe piaţa muncii”. Această sintagmă, „de piaţă”, revine obsesiv în toate strategiile urmărite de forurile care dirijează învăţământul românesc. Din păcate, şi în această privinţă rezultatul obţinut este sub orice aşteptări, dar în orice caz am depăşi planul european la căpşunari!

O strategie anticreştină

Problema fundamentală a învăţământului românesc este însă absenţa idealului uman creştin. Lăsaţi în voia unui individualism pragmatic, inspirat parcă direct din penibilul „american way of life”, tineretul român se exilează de bunăvoie pe meleagurile occidentale, unde crede că se împuşcă uşor dolarul. Educat în spiritul unui egocentrism cinic, elevul ajunge un bun cetăţean al satului global, adică al acelui loc în care oamenii sunt „uniţi” prin idealul lipsei oricărui ideal, unde fiecare îşi poate urmări în linişte bunăstarea proprie.

Învăţământul românesc nu poate oferi însă soluţii pentru o problemă pe care nu o conştientizează sau de care se fereşte a o lua în discuţie. Cauza acestei orbiri voluntare este agresivitatea curentului globalist anticreştin, care a reuşit, prin cele mai aberante motivaţii, să-l alunge pe Hristos dintr-o bună parte a lumii, şi în special din învăţământul occidental modern. Sub pretextul separării religiei de statul laic, principiu aplicat cu străşnicie, se practică o descreştinare feroce a tuturor structurilor educaţionale de stat occidentale, care ajunge până la măsuri de tip orwelian, ca interzicerea oricăror simboluri creştine în şcoli.

Scopul acestor măsuri este acela de a-i educa pe copii în spiritul unei noi „morale”, atee, a bunului plac ridicat la rangul de principiu. Ei sunt astfel lipsiţi de temelia metafizică solidă a moralei creştine, care caută să întărească pe om prin exerciţiul înfrânării de la rău, prin convingerea că o viaţă sobră, pusă în slujba comunităţii oferă satisfacţii spirituale infinit mai mari, cu ecouri în viaţa veşnică.

Noua morală individualistă, axată pe exercitarea precumpănitoare a drepturilor personale, face din oamenii creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiinţe robite poftelor şi dorinţelor. Stimulate cu dibăcie de societatea de consum, acestea devin principalul instrument de manipulare a maselor, a căror energie este dirijată exclusiv spre obţinerea de satisfacţii ieftine. Păpuşarii, cei care operează „reglajul fin” al acestei strategii, ajung la rezultatul dorit, „minunata lume nouă” în care gloatele amorfe, lipsite de identitate, sunt gata să se supună cu entuziasm stăpânilor şi să sărute papucul care le apasă ceafa.

Învăţământul românesc de stat doreşte cu fervoare să se alinieze acestei direcţii globaliste, şi încearcă din răsputeri să implementeze tot felul de programe prin care integrarea în lumea fără Dumnezeu se poate săvârşi cât mai repede. Un exemplu de acest fel este recenta educare întru neruşinare, curvie şi alte păcate împotriva firii, denumită eufemistic „educaţie pentru sănătate”, care otrăveşte copiii noştri încă de la cea mai fragedă vârstă. Aici au ocazia să înveţe „actul sexual responsabil”, adică „protejat”, planificarea familială sau cum să se ferească de facerea de copii şi primesc o descriere amănunţită a perversiunilor sexuale, din care unele sunt rele iar altele sunt „normale” ţin de „libertatea de alegere”, de ce să nu încerce şi ei un pic, susură programa oficială de învăţământ.

O palidă rezistenţă o mai opune ora de religie, din ce în ce mai izolată în marea de necredinţă triumfătoare, dar acest nesemnificativ obstacol, va fi mai mult ca sigur înlăturat odată cu mult râvnita integrare. Anticipând reacţia lipsită de vlagă a Bisericii, pe fondul unei susţinute campanii de discreditare a Ortodoxiei (care nu vrea să fie modernă, progresistă, liber-schimbistă şi pace!), eliminarea religiei din şcoală (în sfârşit!) se va produce mai mult ca sigur treptat, prin tehnica paşilor mărunţi.

O reacţie posibilă

În aceste condiţii, creştinului responsabil şi preocupat de viitorul sănătăţii sufleteşti al copiilor săi îi rămân puţine alternative. Educaţia făcută în particular este o măsură insuficientă şi se resimte din ce în ce mai acut nevoia de structuri profesioniste private, care să rezolve coerent problema modelării caracterului copiilor noştri.

O soluţie temeinică ar putea fi renaşterea şcolilor de tip confesional, în care instrucţia copiilor se îmbină în mod armonios cu educaţia, iar abilităţile tehnice necesare vieţii materiale se altoiesc într-un suflet curat şi luminos, care să facă cinste părinţilor, neamului şi Bisericii. Astfel de iniţiative nu pot veni însă decât din partea creştinilor care renunţă la apatia şi inactivitatea obişnuită şi înţeleg că la provocările contemporane se răspunde aşa cum a răspuns dintotdeauna Biserica: prin muncă, jertfă şi mărturisire!

Părintele Gabriel

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!