Doar piaţa distruge corupţia

Mai mult decît o pîine în plus pe masă, românul resimte nevoia de cinste şi de pricepere din partea guvernanţilor. Cu o administraţie onestă şi competentă, românul poate înţelege că mai mult de atît, pe moment, nu se poate şi îşi va îndura cu înţelegere şi nu cu resemnare sărăcia, înapoierea şi izolarea.

Nici o temă n-a fost folosită cu mai mult sîrg şi cu mai multă ipocrizie în politica românească decît lupta împotriva corupţiei. Fără a fi asumaăa în mod real de vreunul din guvernele de după 1989, lupta împotriva corupţiei a folosit mai degrabă ca armă politică. A fost nu atît o luptă împotriva corupţiei, ci o luptă a corupţilor unora împotriva corupţilor celorlalţi.

Viaţa politică românească este foarte scumpă. O campanie electorală serioasă costă un partid peste zece milioane de dolari. Cei care dau aceşti bani vor ceva în schimb: imunitate, acces la informaţii şi la resurse.

Această clientelă, susţinătoare a partidelor pentru a accede la putere, devine apoi principalul adversar al acestora. Sensul înainte al tranziţiei dezavantajează orice fel de clientelă. Din benzină pentru motor, clientela se transformă în piatră de moară.

Apoi vin ceilalţi la guvernare şi îi acuză pe cei dintîi. Vîntură vreo doi-trei Moţoci, cu capul rămas pe umeri, dar cu cătuşe la mîini, prin faţa camerelor de luat vederi şi prin editorialele gazetelor, apoi se bulucesc să le ia locul. Cam asta este istoria "luptei împotriva corupţiei" în care, ca la orice circ, cine strigă mai tare se aude mai bine.

Corupţia apare la confruntarea dintre interesul public şi cel privat. Ea nu poate fi eradicată doar cu slogane şi cu apel la preceptele morale.

O abordare sinceră şi serioasă a corupţiei trebuie să aibă în vedere, deopotrivă, dimensiunea punitiveă, dar şi pe cea preventivă. E drept că aspectele de natură punitivă sînt mai tentante din punct de vedere propagandistic şi mai ispititoare pentru hrănirea frustrărilor. Numai că cei care accentuează asupra dimensiunii punitive pierd din vedere un aspect: corupţia nu e cauza proastei funcţionări a sistemului. Corupţia este, mai ales, un efect al acesteia.

Să ne înţelegem. În România, resursele nu sînt puţine din cauză că avem multă corupţie. Relaţia de cauzalitate este exact pe dos: corupţia este multă, pentru că resursele sînt puţine. Vă puteţi imagina astăzi ca cineva să dea bacşiş să-şi cumpere o butelie sau să-şi umple rezervorul cu benzină? Nu, căci se găsesc cu uşurinţă. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre creditele nerambursabile, despre comenzile de la buget ori despre privatizările de tot felul.

Printre cauzele extinderii corupţiei în România se pot aminti: menţinerea unui important sector economic de stat; proliferarea birocraţiei; persistenţa unui statut incert al funcţionarului public; menţinerea unei structuri oligarhice a puterii politice; slaba dezvoltare a pieţelor; instabilitatea legislativă; numărul mare de reglementări. Cauzele sporirii corupţiei sînt, aşadar, de natură politică, dar şi economică, juridică şi legislativă. Sistemul este atît de contaminat, încît ajunge, adesea, să-i respingă pe cei care nu se supun regulilor sale şi nu acceptă această regulă tacită a corupţiei generalizate.

Avem, aşadar, de-a face cu o criză de sistem. Cererea şi oferta tind să se regleze pe căi străine economiei de piaţă, cum ar fi corupţia, economia paralelă (forma evolutivă a pieţei negre de pe vremea comunismului) şi neplata obligeţiilor financiare. Sînt forme aberante, care intersectează cererea şi oferta într-un punct situat mult sub utilizarea normală a factorilor de producţie, ceea ce duce la irosire de resurse şi la dezechilibre majore ale pieţei.

Fiind o criză sistemică, corupţia poate fi înlăturată numai prin schimbarea esenţei sistemului. De aceea, doar clamarea metodei punitive este ineficientă şi ipocrită. A lupta împotriva corupţiei doar luptînd împotriva celor corupţi e ca şi cum ai încerca să înlături o invazie de lăcuste, lovindu-le una cîte una cu pliciul. Privită astfel, lupta împotriva corupţiei rămâne doar un slogan electoral.

Abordarea preventivă, sistemică, a luptei împotriva corupţiei presupune:

1. Diminuarea sectorului de stat. Pînă cînd în România nu se va împărţi tot ce a rămas de împărţit din hambarele socialismului, nici mediul economic, nici climatul social nu se vor limpezi;

2. Stabilitatea şi claritatea legislativă, la care se adaugă dereglementarea. Cu cît mai puţine rînduieli şi mai neschimbătoare, cu atît mai puţini vor fi cei care să le aplice în folosul lor. Diminuarea numărului de avize şi ştampile necesare fiecărei iniţiative reduce posibilitatea funcţionarului public de a intra în contact direct cu contribuabilul. Cu alte cuvinte, "Jos ghişeele!";

3. Dezvoltarea pieţelor. Piaţa constituie, prin componentele ei: libera competeţie, acces la resurse, libertatea informaţiilor, cea mai eficientă formă de acţiune împotriva corupţiei. Cu cît mai multe tranzacţii se desfăşoară în condiţii de piaţă, cu atît mai redusă este influenţa părtinitoare a deciziei publice. În procesul de dezvoltare a pieţelor un loc central îl joacă, în această privinţă, dezvoltarea pieţelor bursiere, atît în ce priveşte bursele de valori, cît şi în ce priveşte bursele de mărfuri. Pieţele bursiere sînt formele cele mai avansate de democraţie economică.

Aşadar, acţiunea preventivă, durabilă şi scoasă de sub incidenţa politicianistă se face în principal în trei direcţii: diminuarea sectorului de stat, stabilitatea şi simplificarea reglementărilor, dezvoltarea pieţelor, cu deosebire a pieţelor bursiere. Iar motivaţia profoundă a luptei împotriva corupţiei se face din considerente de natură morală, dar şi din considerente de natură economică, fiind o cale de sporire a eficienţei alocării şi utilizării resurselor.

Tolerarea actualei stări de lucruri duce la diminuarea respectului faţă de muncă, faţă de iniţiativă şi faţă de asumarea riscului. Omul cinstit se va simţi tot mai izolat. El va considera că cinstea lui e socotită drept naivitate. Fără să aştepte vreo răsplată de la societate pentru că e cinstit, va simţi că este sancţionat, tocmai pentru cinstea sa. Dacă lucrurile vor continua astfel, iniţiativa deschisă şi cinstea vor ajunge, pentru cei animaţi de ele, de-a dreptul o povară.

Piaţa trebuie să lupte împotriva corupţiei, nu statul. În organizarea sa actuală, cu instituţiile sale numeroase şi politizat, statul român nu poate supravieţui decît prin corupţie. Sistemul birocratic şi oligarhic nu poate fi hrănit doar pe căi legale: impozite, sponsorizări, donaţii şi cotizaţii. Corupţia devine un fel de tribut pe care contribuabilii îl plătesc unui sistem hărăpăreţ şi bicisnic, aşa cum tinerii Cretei se jertfeau Minotaurului. Astfel, corupţia este o lege fundamentală de funcţionare a sistemului. Iar actualele legi anticorupţie nu fac decît să nască noi surse de corupţie, prin înfiinţarea unor noi sisteme centralizate. Piaţa este singurul leac eficient pentru relele economiei româneşti. Statul nu poate fi un instrument eficient de luptă preventivă împotriva coruptiei. A-l considera ca atare, înseamnă să punem lupul paznic la oi. Iar el ne va mîngîia părinteşte pe creştet, încotoşmănat în blana de oaie.

Varujan Vosganian

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!