Tocqueville, imperialistul

În savuroasa prefaţă pe care o face primei versiuni româneşti a "Lucrării asupra Algeriei", editorul, Cristi Pantelimon, proiectează şi un soi de frustrare pe care oamenii de gând şi de litere o au întotdeauna faţă de cei aşa-zişi de acţiune: "o lectură atentă şi interesată a acestor pagini ne va convinge că, până şi în cadrul atât de aparent banal al căilor administrative sau militare ce ar trebui să ducă la implementarea unei colonii franceze în Africa, până şi în acest cadru aparent arid, oamenii de idei reuşesc să vadă mai clar şi să detecteze implicaţii mai profunde (cazul lui Tocqueville) decât cei antrenaţi direct în munca propriu-zisă de teren".

Şi avem de-a face, într-adevăr, cu o carte a unui ev în care nu prea scriau decât cei pe care azi i-am numi teoreticieni. Iar arma acestor clasici rămâne, în ultimă instanţă, intuiţia, pe care, în "Lucrare asupra Algeriei", Tocqueville o demonstrează, cum ne obişnuise, încă de la primele pagini. Cel puţin pentru cazul de faţă, sunt uimitoare cuvintele cu care gânditorul francez îşi deschide raportul (în fond, aşa ceva e lucrarea sa asupra Algeriei) privind situaţia a ceea ce va fi pivotul imperiului colonial al Parisului în Africa de Nord. Ideea lor rămâne o reală obsesie pentru politica externă a Franţei în Orientul, să-i spunem, imediat, timp de peste 100 de ani: "Nu cred că Franţa se poate gândi serios la părăsirea Algeriei. Acest abandon ar fi în lume semnul cert al decăderii sale" spune Tocqueville. Şi, în acelaşi fel în care, pentru istoricul impresionist, scufundarea Titanicului înseamnă prăbuşirea Imperiului colonial britanic, renunţarea (probabil definitivă, cel puţin nominal) de către Paris la Algeria, la începutul anilor 1960, pare o probă certă a descreşterii, "vorba" lui Dimitrie Cantemir, a puterii Hexagonului.

Dar nu doar în intuiţia de a atribui un stigmat geopolitic cu valabilitate seculară părăsirii Africii de nord de către trupele şi coloniştii francezi stă semnificaţia raportului tocquevillian asupra Algeriei. "Lucrarea" se constituie şi ca o admirabilă clarificare conceptuală a unor noţiuni politice precum dominaţia şi colonizarea, dublată de o analiză foarte fină a cauzelor sociale care făceau, la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, ca războiul cu arabii din Algeria să fie altceva decât ceea ce întâlniseră şi erau pregătiţi să aştepte militarii europeni. Dacă adăugăm şi acel aspru rechizitoriu pe care Tocqueville îl face incipientei (atunci) administraţii franceze din Algeria, taxată în speţă pentru incapacitatea de a distinge între gradele de dominaţie şi colonizare cerute de realitatea terenului, ajungem clar la concluzia, când afirmată, când lăsată să se impună de la sine, a editorului, că repere precum acest eseu al lui Tocqueville nu au fost nicicum avute în vedere în marile intervenţii ale europenilor şi americanilor în Orient. Exemplul asupra căruia editorul se opreşte, ultimul război din Irak, poate fi cu uşurinţă şi mâhnire citat în acest caz. Şi, cum lunile acestea Belgradul contestă la forurile internaţionale bombardamentele NATO îndreptate împotriva sa de la finele deceniului trecut, nu ne-ar mira ca, peste ani şi ani, vreun emir, cufundat în canapeaua din spate a unui Mercedes alergând pe autostrăzile Bagdadului, să-şi "clătească" mintea înaintea vreunui proces intentat euroatlanticilor pentru intervenţiile repetate în Irak lecturând din "Lucrare asupra Algeriei" şi pregătind argumente pentru a opune haoticelor lovituri preemptive imperialismul colonial şi riguros al lui Tocqueville. Iar cine va citi "Războaiele cu arabii" (titlul sub care s-a editat "Lucrare asupra Algeriei") va înţelege că numai de prea mult umanism nu poate fi suspectat gânditorul francez.

Dimpotrivă, cartea ni-l înfăţişează ca pe un veritabil precursor al realismului politic. Tocqueville are însă un proiect, şi încă unul foarte pragmatic. Nu e mai îndurător sau mai necruţător decât alţi, cum s-ar spune, policy makers ai vremii sale. Dar dă o rigoare de invidiat modului în care lumea în care trăia îşi transpune valorile în chestiunea colonială. Departe de noi gândul de a sugera preluarea reţetei tocquevilliene în tratarea chestiunii orientale astăzi. Demersul ar fi mult sub standardele umane actuale. Dar atitudinea administrativă care francezului îi motiva scriitura lipseşte clar în politica practică a marilor puteri în Orient. Altfel, cartea este nerecomandată celor cu veleităţi politice sau politologice incapabili să o citească altfel decât ad litteram.

Darie Cristea

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!