Akademos.-ul naeionescian

Restituirea perioadei interbelice, a istoriei sale culturale continuă să rămână un deziderat încă neîmplinit al spaţiului intelectual românesc. Tendinţa de uniformizare, de clişeizare a interbelicului, prin prisma unor locuri comune destul de pernicioase, este contrabalansată de o acţiune concertată de anulare a potenţialităţii creative a acestei perioade, începută în mediile stângiste europene şi continuată cu pasiune furibundă de o parte a intelighenţiei româneşti formată la şcoala marxism-leninismului, a negândirii comuniste. Unor asemenea valuri succesive de contestare resentimentar ideologică, fără nici un fel de argumentare ştiinţifică sau măcar a simţului comun li se opun încercări timide, ce-i drept, inconsistente pe alocuri, a unor studii care îşi propun să aducă o clarificare, chiar într-o fază iniţială, a unor aspecte esenţiale ale acestei perioade.

Direcţia de contestare s-a focalizat sistematic asupra Şcolii Profesorului Nae Ionescu, a generaţiei pe care cu succes a format-o, a unei istorii intelectuale, precum cea a Criterionului, un fenomen sui-generis în cultura română modernă, de o efervescenţă remarcabilă. Generaţia'27, cum o numim în mod convenţional sau "tânăra generaţie", este cea care a recalibrat pentru puţin timp cultura română la tradiţia europeană. O sinteză a acestei generaţii care să fixeze peremptoriu rostul şi rolul său în cultura română va umple un gol enorm şi va înlătura pe deplin multe dintre confuziile care încă domină dezbaterea asupra perioadei interbelice.

Contestarea originalităţii gândirii naeionesciene, în pofida oricărei evidenţe şi a recunoaşterii sale în cercurile fenomenologice occidentale (Hartmann) şi a cercurilor neotomiste (Maritain), precum şi caracterizarea publicisticii sale polemice ca fiind mediocră şi a prezenţei sale publice ca fiind lamentabilă subliniază nu numai o profundă ignoranţă, ci mai ales o rea-voinţă a celor care cred că se poate trece cu uşurinţă peste rolul jucat de Nae Ionescu în istoria intelectuală modernă. Dacă opiniei cel puţin bizare, pentru a nu o cataloga altfel, a "prezenţei publice lamentabile" a lui Nae Ionescu i se pot aduce drept contraargumente afirmaţiile elevilor, discipolilor şi apropiaţilor săi care abundă la acest capitol, părerii potrivit căreia "publicistica polemică naeionesciană pare mediocră" i se poate aduce argumentul lui Cristian Bădiliţă, cu privire la valoarea "genului scurt", care "dă măsura harului cu care românii sunt înzestraţi" (a se vedea fecunditatea publicisticii lui Eminescu, Nae Ionescu, Eliade, Noica, Paleologu ş.a).

Volumul domnului George Popescu Glogoveanu, sugestiv intitulat "Akademos.-ul naeionescian. Existenţă şi destin" (Editura Ramuri, 2005) care reuneşte câteva prelegeri prilejuite de momente aniversare sau comemorative ale unor personalităţi ale elitei interbelice criterioniste, se doreşte a fi o pledoarie convingătoare pentru ideea paideică de şcoală, pentru tot ceea ce înseamnă "existenţă şi destin" în devenirea unei generaţii. Chiar dacă volumul cuprinde şi o secţiune substanţială dedicată lui Lucian Blaga, omologul transilvănean al lui Nae Ionescu, Şcoala Profesorului de Logică şi Metafizică de la Universitatea din Bucureşti este în centrul atenţiei. Ideea de Şcoală autentică a trăirii şi a gândirii necanonice, nedogmatizate, neîncapsulate într-o normă anume, ilustrată de Akademos.-ul naeionescian este esenţială în perceperea fecundităţii generaţioniste. Aceast model unic de Şcoală creat cu pasiune şi competenţă desăvârşită de un Intelectual Atipic, Nae Ionescu îşi dovedeşte validitatea şi performanţa în timp prin produsele sale, prin discipolii pe care i-a lansat în cultura română şi europeană. Să amintim numai notorietatea lui Mircea Eliade, în istoria religiilor, a lui Emil Cioran, considerat al doilea mare stilist al limbii franceze după Racine, a lui Eugene Ionesco în dramaturgie, a lui Constantin Noica, în planul culturii române, prin opera sa şi prin singura Şcoală creată în plin comunism, după exemplul Maestrului său. Acestea sunt cazurile paradigmatice la care mai putem adăuga faima altor elevi sau discipoli ai lui Nae Ionescu: Alexandru Dragomir, Constantin Floru, Octavian Vuia, unii dintre apropiaţii lui Heidegger, profunzimea lui Mircea Vulcănescu, a lui Ernest Bernea, Paul Sterian, Stelian Mateescu, Gheorghe Racoveanu, Paul Costin Deleanu, Dumitru Cristian Amzăr, Vasile Băncilă, Sandu Tudor, Petru Comarnescu ş.a. Toţi aceştia, atât de diverşi ca preocupari culturale şi spirituale, ca structuri umane, constituiau o adevărată unitate în diversitate care dădeau farmecul acestei Şcoli restauratoare de elite.

Textele domnului George Popescu Glogoveanu, scrise cu eleganţa unui aristocrat care a trăit în acea perioadă, cunoscând-o îndeapropape, nu tratează exhaustiv o anumită personalitate, ci se opreşte asupra unor aspecte care dau seamă despre dimensiunea exemplară a intelectualului. Erudiţia autorului, capacitatea sa reflexivă, originală, într-o bună descendenţă naeionesciană, sunt adesea transpuse într-un limbaj viu, expresiv, poeticitatea fiind o marcă a stilisticii discursive.

Prelegerea despre Nae Ionescu, plasată sub semnul vocaţiei "destinului culturii române", atinge invariabil o dublă coordonată a personalităţii filosofului: coordonata umană, atât de superficial abordată în textele despre Nae Ionescu, precum şi coordonata paideică, cea a operei propriu-zise şi a Şcolii create.

Abordând diverse teme care variază de la problematica "ontologiei misterului" şi a spaţiului mioritic la Blaga, la "filosofia mitului şi sacralizarea istoriei" la Mircea Eliade, autorul nu propune o nouă grilă de hermeneutizare, ci încearcă o aplicare a acestor teorii la noul context al "terorii istoriei". Textul consacrat identităţii româneşti a lui Emil Cioran sau, altfel spus, a dragostei sale enorme pentru România – o temă insuficent tratată la noi – devine unul emblematic în măsura în care domnul George Popescu Glogoveanu reuşeşte să surprindă, în spatele paradoxului cioranian, al silogismului existenţial, adevărata esenţă a pasiunii sale pentru România.

Plasarea lui Radu Gyr în Şcoala lui Nae Ionescu – el fiind unul dintre elevii săi – se poate justifica nu sub raportul afinităţii sale culturale (Gyr făcând parte din nucleul gândirist), ci sub aspectul preocupării sale intelectuale şi spirituale, a modului său de a problematiza. Prelegerea despre Gyr cuprinde, dincolo de câteva informaţii inedite despre biografia tatălui său, Coco Demetrescu, extrasă din Arhivele Teatrului Naţional din Craiova, o abordare comparatistică a genului baladesc, specific creaţiei poetului român.

Dacă la Vasile Băncilă, autorul se opreşte asupra dimensiunii metafizice a vocaţiei pedagogice, la Ernest Bernea, domnul George Popescu Glogoveanu încearcă să surprindă într-un text considerabil trăsăturile distinctive ale antropologiei creştine. Deşi nu credem că putem vorbi despre Ernest Bernea ca un antropolog în sensul actual al disciplinei, putem afirma că există în sistemul său de gândire elemente esenţiale ale unei antropologii filosofice şi religioase creştine.

Textele domnului George Popescu Glogoveanu consacrate unor figuri remarcabile ale generaţiei '27 precum: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Ernest Bernea sau unor Magistri ai perioadei interbelice: Nae Ionescu şi Lucian Blaga ajută la conturarea unui tablou, chiar şi sumar, a ceea ce înseamnă valoare în cultura interbelică. Este dificil de gândit spaţiul intelectual interbelic fără prezenţa unor corifei ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, tot aşa cum este imposibil de perceput fenomenul criterionist fără Maestrul său incontestabil, Nae Ionescu care a patronat în bună măsură această generaţie.

Meritul cărţii domnului George Popescu Glogoveanu rezidă nu numai în revelarea unor aspecte fundamentale ale istoriei intelectuale ale generaţiei '27, prin intermediul unora dintre reprezentanţi ei remarcabili, ci şi a unor engrame specifice procesului de devenire a personalităţii lor. Ideea unui Akademos original, a unei Şcoli de gândire şi trăire, deopotrivă constituie reperele pentru o generaţie cu care timpul nu a avut prea multă răbdare, "o generaţie de sacrificiu", care a început punerea unor baze solide în cultura română, la un nivel maxim de competenţă, dar al cărei destin a fost oprit brusc de paranteza comunistă, destin consumat ulterior fie în temniţă (asceză sau martiriu), fie în exil. Revizitarea acestei perioade, precum şi restituirea istoriei sale intelectuale ar reprezenta pentru cultura română singura şansă de normalizare, printr-o racordare la Tradiţia autentică, vie.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!