Ingenuitatea esenţială*

Chemarea la Domnul a celor iubiţi ne aminteşte de propria moarte şi ne provoacă irepresibila dorinţă de a-l evoca pe cel plecat: e ca şi cum povestirea ar garanta, printre amintiri, făgăduinţa unei revederi. Iată de ce – încă şocat de brusca şi ireparabila absenţă a lui Horia Bernea – simt totuşi nevoia de a scrie despre el, aşa cum l-am cunoscut. Nu pot fi distant şi apodictic întrucît îmi este imposibil să obiectivez imaginea unui om aflat, pînă de curînd, la zenitul tumultuos al unei existenţe palpabile. Să mi se ierte, aşadar, dispoziţia confesivă şi însoţitorul său patetism.

L-am cunoscut la graniţa dintre 1989 şi 1990, în episodica durată a Grupului de reflecţie pentru înnoirea Bisericii. Membrii acelui nucleu reformator au rămas – dacă mai trăiesc – legaţi reciproc. Printre ei se numărau Părintele Stăniloae (care a aderat, fără să participe la reuniuni), pe atunci arhimandriţii Bartolomeu Anania şi Daniel Ciobotea, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Justin Marchiş, Sorin Dumitrescu şi alţi cîţiva. Cu fiecare am păstrat o relaţie afectuoasă, adecvat deferentă sau ludic polemică, după cum o cereau împrejurările sau firea împricinaţilor. Dar cu Horia Bernea s-a întîmplat altceva. S-a ţesut între noi o adevărată iubire fraternă. Deşi era cu un sfert de secol mai în vîrstă, deşi era cunoscut şi suprasolicitat social, el a găsit resurse pentru a-şi deschide inima şi pentru a cultiva o comuniune treptat ridicată la rangul unei entuziaste rudenii duhovniceşti. L-am tutuit abia după opt ani de amiciţie intensă, pentru că relaţia noastră presupunea o asimetrie părintească, o supunere ceremonială din partea mea şi o autoritate binevoitoare din partea lui. Aşa a şi rămas, pînă la sfîrşit.

După destrămarea Grupului, mi-am văzut de drum cu acel frenetic egoism specific tinerilor absorbiţi de propria construcţie. Poate că, dacă ar fi fost după mine – jumătate reţinut, jumătate indolent – relaţia cu Horia Bernea s-ar fi limitat la acea primă experienţă "colectivă". Din fericire, generozitatea lui a împins lucrurile pe o altă cale: m-a căutat, mi-a dat semne că îl interesează evoluţia mea şi că vrea să ne cunoaştem cu adevărat. Aşa se face că ne-am revăzut mereu, în felurite locuri, pentru că – oricît ar fi fost de tracasat - Horia Bernea îşi făcea mereu timp. Pe cînd mă aflam la Paris, îmi scria epistole decorate cu vignete, zorindu-mă să-mi închei studiile şi să mă întorc în ţară, "unde este nevoie de mine". După ce am revenit, îl căutam la Muzeul Ţăranului Român, acasă la Otopeni sau la atelierul din strada Pangratti, unde petreceam ore negreşit privilegiate. Mă poftea pe un scaun cam delabrat, pregătea o cafea în ibric sau o ulcică de palincă, în funcţie de anotimp. Şi vorbeam, adesea, în timp ce el continua să picteze cu încordarea gravă sau cu veselia infantilă între care, psihic, oscila. Ne interesau actualitatea politică – pe care prietenul meu o măsura din unghi mai ales moral – dar şi viaţa culturală, starea Bisericii, situaţia României. Horia Bernea avea o structură de conservator: critic, sceptic faţă de noutatea introdusă de dragul noutăţii, preocupat de tema autenticităţii şi a rădăcinilor… Era – dacă ar fi să-l definesc din unghiul opus - un modern care pătimeşte excesele modernităţii. Cîteodată, aşeza penelul şi insera în micul lui aparat Sony un compact disc, exaltînd raritatea înregistrării, virtuozitatea unui pasaj, cromatismul bombastic al cutărei improvizaţii. Ştia că îmi place şi mie jazzul. Însă el se pricepea cu adevărat, pe cînd eu eram doar un diletant puţin snob. Jazzul era, în gîndul său, "singurul dar spiritual pe care americanii l-au făcut europenilor". Percepea în această muzică un soi de avangardă a tradiţiei. Şi o asculta empatic, atent la ritmul liturgic pe care ştia să-l localizeze la fel de bine în John Coltrane sau în Thelonius Monk.

De-a lungul feluritelor noastre întruniri, mi-am dat seama că Horia Bernea este un om de o remarcabilă - aş spune radicală - inteligenţă. În genere, intelectualii se mişcă printre vorbitori abili şi se comportă ca nişte specialişti ai verbului dichisit. Horia Bernea nu era un adept – şi cu atît mai puţin un campion - al artificiului retoric sau al rostirii spumoase. Discursul său mărturisea o timiditate care explodează în creaţie. Prefera să se exprime ca pictor. Dar avea idei cu carul. Idei paradoxale, idei profunde, ţîşnite din credinţa lui şi din pasiunea lui pentru văz. Cobora, mental, din acea grecitate obsedată de vizualizarea frumosului inteligibil, fără a fi fost, însă, un platonician. Se simţea la el o grijă aristocratică pentru dicţiunea cuviincioasă şi o spontană oroare de vulgaritate: nu l-am auzit niciodată înjurînd, iar dacă o maximă iritare îl ispitea într-acolo, îşi înghiţea cuvintele şi roşea copios. După o cît de obişnuită conversaţie, la gura sobei, iarna, sau cu batista umezită pe frunte, sub caniculă, te alegeai cu sentimentul că Dumnezeu se ascunde în toate, ca o şaradă pe care copiii Săi sînt chemaţi să o dezlege, cu îngăduită jubilaţie. Pe măsură ce se definea, Horia Bernea le dădea celor din jur impresia că era "ortodox" din naştere, aşa cum respira. Cu toate acestea, se ştie că el nu a descoperit dreapta credinţă dintr-o dată, sau printr-un influx pedagogic fără alternativă. A rătăcit printre experimente, revolte, sfidări şi înfrîngeri. Însă pînă la urmă a găsit un ton de un negrăit firesc, refugiindu-se în intimitatea lui Hristos ca într-o pată de lumină.

Horia Bernea deţinea puterea de a-şi stiliza – iradiant - habitatul. El nu locuia undeva, ci transforma orice loc într-o extensie coerentă a propriei fiinţe. Aşa îmi explic senzaţia de forţă pe care o transmitea oricăruia dintre interlocutorii săi. În vreme ce omul "normal" apare ca o piesă subalternă într-un ansamblu preconceput sau impersonal, Horia Bernea funcţiona ca epicentru al unui univers obiectual organizat după chipul şi asemănarea sa. Fără să ţi se spună, ştiai cumva că fiecare lucru – ca şi sintaxa întregului – se sprijină pe riguroasa lui opţiune. Spaţiul domesticit de Horia Bernea transmitea întotdeauna un mesaj omogen. În atelier sau în biroul său directorial răsăreau, printre ulcele şi scoarţe, instabile teancuri de cărţi religioase. Se vedea că, pentru el, acolo se află tîlcul oricărei vieţi trăite cinstit, sub semnul ignoranţei pe care recunoaşterea o preface în iluminare. Căuta scrierile ascetice şi mistice. Cerceta Filocalia, pentru a deprinde "sfintele nevoinţe ale desăvîrşirii". Cumpăra orice text patristic. Sigur că nu avea timp de studiu şi era complet lipsit de pedanteria citatului demonstrativ. Însă avea chef să stea laolaltă cu acei autori de demult, aşa cum zăbovea la taifas cu bătrînii monahi de la chinoviile moldovene, pe care îi preţuia deasupra oricărei glorii lumeşti. Era convins că de la ei are ce învăţa şi ştia că merită să înveţi mereu ceva folositor mîntuirii. Un anume aforism neptic – meditaţie asupra zădărniciei – îl punea pe gînduri ca pe un copil încercat de alintul mirării. Şi devenea exemplu ziditor: "ia fii atent ce zice sfîntul Pahomie" - îmi spunea, deschizînd volumul la un semn strecurat între pagini. Deşi îi citise pe cei mai mari, nu era numaidecît un familiar al sofisticaţilor teologi din epoca noastră şi nici nu avea răgazul de a se adînci în cine ştie ce savanterii dogmatice. Mergea direct la izvoare, unde se răcorea ca un trecător insolat. Din această îmbăiere a rezultat o impecabilă desfăşurare misionară. Grafica paleocreştină a copertelor de carte, rezonanţa euharistică a ciclului Hrană, calota eclezială a Dealului, emblematica imperială a Praporilor, somptuozitatea minerală a Iconostasurilor, axialitatea Coloanelor şi suculenţa mînăstirească a Grădinilor realizate de Horia Bernea conotează rigoarea unui demers apologetic voluntar şi eficient. Socotesc că logica acestei constelaţii imagistice mărturiseşte preoţia universală spre care Apostolul Petru ne îmbie, de două milenii, pe toţi. Şi mi se pare că ortodoxia lui Horia Bernea era la rîndul ei universală tocmai pentru că se sprijinea pe un românism spiritual, scutit de orice balast etnocentric.

Noi, ceilalţi, frecventăm o biserică sau alta şi declarăm că aparţinem unei tradiţii. Horia Bernea era unul dintre puţinii laici superiori care trăiesc în Biserică şi iubesc Biserica. Era convins de faptul că Biserica este a lui Hristos şi că – oricîţi păcătoşi ar găzdui – "porţile iadului nu o vor birui". Pentru mine, el încarna două modele pe care istoria noastră recentă le-a mutilat nemilos: tipul românului de dinainte de comunism şi tipul creştinului moderat, neînchistat în certitudini agresive sau în manii predicatoriale. Pe de o parte, moştenea valorile lui Ernest Bernea – un naţionalist cît se poate de european – de la care deprinsese, iubindu-l, imperativul unui patriotism discret şi tenace. Pe de altă parte, vieţuia în Legea lui Hristos cu o ingenuitate esenţială, potenţată de umanitatea lui vibrantă şi de auto-ironia unui veritabil înţelept. Nu l-am văzut niciodată supărat sau bucuros la gîndul că un alt om este mai puţin creştin decît el. Nu făcea astfel de discriminări fariseice pentru că ştia cît este de firesc – şi în acelaşi timp de greu – să te menţii în duhul exigent al dumnezeiescului Învăţător. Îi repugna falsitatea oricărui tribunal moral şi avea puterea de a lucra evanghelic, în răspăr cu vehemenţa acuzatoare a vînătorilor de păcate. Ştia că roadele fiecăruia sînt şi argumentele fiecăruia la Judecata lui Dumnezeu. Aşa că încerca să fie şi – tocmai de aceea – reuşea să fie creştin. Mi s-a părut întotdeauna că Horia Bernea se jenează să-şi critice semenii şi le rezervă, totodată, un soi de tandreţe ultimă: cînd se enerva – şi o făcea adesea, într-o manieră de acum inconfundabilă – părea mai degrabă înciudat de ceea ce pierdem cu toţii atunci cînd ne desfigurăm vocaţia. Nu se lăsa înfuriat de greşelile particulare ale cuiva, ci de ratarea unei întîlniri, de risipirea unei bucurii simple sau de amînarea unei concilieri dezirabile. Avea mereu la îndemînă un fel de ecumenism al imperfecţiunii. Pentru el, vecinătatea cotidiană a limitei se prefăcea în binecuvîntare.

Marele secret al lui Horia Bernea stătea, cred, în sorbirea nesăţioasă a vieţii ca dar dumnezeiesc. Practica un hedonism doxologic, un soi de imn către generozitatea gratuită a fiinţării. Singurul lui răsfăţ – într-o existenţă altminteri austeră, căci mereu ocupată de creaţie – era deopotrivă profesional şi gastronomic. Îi plăceau oamenii buni, instrumentele de calitate şi hrana ca sărbătoare. Îşi cumpăra optime pensule şi tuburi de culoare, alerga după pînza cea mai rezistentă, aprecia hîrtia nobil filigranată. Cu o egală fascinaţie alegea – în ţară sau în preferata lui străinătate meridională – brînzeturile fine, vinurile grand cru, licorile eterice, păstrate în flacoane admirabile. Alerga mereu, năbădăios ca un adolescent febril, după imagini expresive, pe care le stoca în uluitor de precisa lui memorie vizuală sau în labirintica lui colecţie de diapozitive. Gusta de toate, stăpînind misterioasa gramatică a realităţii fără să uite că ansamblul cosmic – încifrat în simboluri şi transfigurat în arte – reprezintă cortul divinităţii, spaţiul epifaniei, centrul geometric al Revelaţiei. Între această jovială competenţă a degustării şi religiozitatea lui se stabilea un comerţ subtil, vădit de altfel în opera pe care ne-a lăsat-o. Un fel de broderie bogată, făcută din semne fragile. O abundenţă friabilă, materializată arheologic şi privită ca un şantier infinit. O sobrietate directă, trăită cu pudoarea adevăratului fast interior.

Se poate presupune (sau cel puţin spera) că nu va fi uitat de numeroşii săi admiratori şi că influenţa lui va spori, fertilizînd un proiect care – fie în pictură, fie în cîmpul etnologiei – merită din plin o posteritate activă. Vreun critic de artă dintre cei vrednici va întocmi pesemne o exegeză completă a universului de forme pe care Horia Bernea l-a suscitat. Se va vorbi despre Muzeul Ţăranului Român ca despre o proiecţie a personalităţii sale şi se va saluta în această întreprindere cel mai substanţial demers de terapie recuperatorie, după ciuma bolşevică. Se va constitui desigur o sală Bernea în Muzeul Naţional de Artă. Vor apărea, mai devreme sau mai tîrziu, felurite publicaţii menite să-i celebreze cum se cuvine clasa umană, ţinuta civică şi uriaşul talent. Consider totodată că o Fundaţie Horia Bernea – de recunoscută utilitate publică – ar putea înmănunchia esenţialul iniţiativelor menite să-i gestioneze memoria. În ce mă priveşte, am dureroasa mulţumire de a fi contribuit, într-o carte comună, la cea mai coerentă expunere la care se va fi pretat vreodată. Este vorba despre albumul ROMA CAPUT MUNDI. Un ghid subiectiv al Cetăţii eterne (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). În această carte se află, aş spune, integrala "poeticii" lui Horia Bernea. E ca un breviar – în text şi imagini – a ceea ce el a crezut despre meşteşugul picturii, despre lumea mediteraneană, despre educaţia sa estetică şi despre destinul istoric al unei Europe creştine din care România nu putea lipsi. E o carte în care bunul meu prieten se livrează destins, încîntat, sincer pînă la capăt. Şi pe care a ilustrat-o cu fotografii şi lucrări făcute chiar la Roma, de-a lungul lunilor cînd mi-a prilejuit fericirea de a-i fi gazdă.

Fi-va acesta, oarecum, testamentul unui mare artist pentru odihna căruia ne vom ruga necontenit, pînă la dorita întîlnire de apoi.

Teodor Baconsky

* Text apărut în volumul Puterea schismei. Un portret al creştinismului european (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001) şi reluat aici cu acordul autorului.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!