MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN DUPĂ HORIA BERNEA

I. La sfîrşitul lui decembrie 1989 regimul comunist avea să cadă, nu fără grele sacrificii umane, ce-ar fi putut fi în cea mai mare parte evitate. "Evenimentele" l-au prins pe Horia Bernea pe un aeroport parizian, pe picior de întoarcere în ţară.

În 5 februarie 1990, noul guvern va decreta reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist purtînd diferite denumiri. Cîţiva intelectuali inspiraţi (în principal Dan Hăulică şi Andrei Pleşu) au avut curajul să numească în fruntea acestui muzeu (etnografic!) un pictor, este drept unul dintre cei mai importanţi ai veacului pe care tocmai l-am încheiat.

În prealabil Horia Bernea fusese consultat asupra denumirii muzeului, iar el s-a oprit în chip inspirat asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român, chiar dacă ea apărea cam rugoasă la un prim contact sonor şi putea să deranjeze pe cei care vedeau în "român" o conotaţie naţionalistă exclusivistă (ceea ce, după cum avea să se vadă, nu era în nici un fel în gîndul lui Horia Bernea). Dar denumirea aceasta arăta clar că accentul de abordare muzeală urma să fie apăsat antropologic, pus prioritar pe omul în sine, nu pe procedurile sale, chiar dacă, normal, acestea urmau să constituie vocabulele limbajului muzeografic.

Horia Bernea spunea că îşi trăise ultimii zece ani înainte de ’89 ca şi cum ar fi urmat să devină director şi creator al acestui muzeu, fără ca măcar să viseze că acest lucru se va petrece într-o bună zi. Lecturile sale, preocupările sale principale se orientaseră toate în această direcţie, bineînţeles în paralel cu meseria sa de bază, aceea de pictor.

Horia Bernea întrunea cîteva calităţi care au făcut posibil ca muzeul să devină ceea ce a devenit: o instituţie de cultură de nivel european, în care tradiţia este respectată şi slujită, dar în chip modern, creator-continuator, la adumbrirea unei dumnezeieşti inspiraţii. Era, în primul rînd, un om al Bisericii, un om în Biserică, trăitor şi mărturisitor deopotrivă. Apoi mai era şi un mare pictor, vizionar om al vizualului. În plus, era şi o personalitate marcantă a societăţii civile. Şi încă: Horia Bernea rămînea un om al echilibrului, chiar şi atunci cînd o realitate sau alta îl obligau să se exprime radical.

Nu fără importanţă a fost probabil şi faptul că, atunci cînd a purces la construcţia muzeului, simţea o anumită datorie de împlinit faţă de tatăl său, Ernest Bernea. Acesta îi înlesnise prime şi solide contacte cu satul românesc prin copilăria petrecută la Poiana Mărului, sat în care eminentul sociolog se retrăsese cu gîndul să scape de prigoana comunistă. Pe parcursul întregii vieţi, Horia Bernea avea să adîncească temeinic aceste prime cunoştinţe fie prin numeroasele sale călătorii, fie pe cale livrescă. Avea un geniu al descoperirii pe orice traseu pe care-l făcea. Simţea cînd trebuie să părăsească drumul mare şi să scoată la iveală alcătuiri măiestre sau chiar geniale, genuine, pe lîngă care cei mai mulţi treceau nepăsători. Mii de diapozitive revelatoare stau mărturie în acest sens.

II. O dată numit în fruntea muzeului, Horia Bernea a purces la alcătuirea unei echipe capabile să-l secondeze, iar apoi la curăţirea şi exorcizarea clădirii şi a instituţiei de toate reziduurile infestante ale defunctului muzeu al partidului. Lucrare deloc uşoară. După o serie de expoziţii temporare, menite să marcheze existenţa instituţiei şi să antreneze colectivul abia format, în primăvara anului 1993, de Paşti, muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în 1994, iar în 1996 inaugurarea etajului, sub titlul semnificativ Triumf. A fost cu adevărat un triumf, încununat în acelaşi an cu trofeul de Muzeu European al Anului (European Museum Year’s Award – EMYA), primit de directorul său general, la Barcelona, din mîna reginei Fabiola a Belgiei.

Muzeul s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, desigur nu mai precare decît condiţiile întregii culturi şi, în fond, ale întregii ţări. Din sărăcie s-a întrupat Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum s-a întrupat, în mare măsură, şi arta ţărănească.

Cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. Între acestea, tot la iniţiativa lui Horia Bernea, şi 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, în chip de moaşte, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).

Retrospectiv, după 15 ani, se poate afirma că Muzeul Ţăranului Român reprezintă una dintre cele mai importante reuşite culturale postdecembriste.

III. Horia Bernea a adus un suflu proaspăt în muzeografia contemporană prin faptul că a construit muzeul ca pe o pictură. Dar nu ca pe o pictură oarecare, ci, aşa cum a mărturisit-o în repetate rînduri, ca pe o icoană a Ţăranului Român. Or, faţă de fotografie, sau chiar faţă de pictura cea mai bună, icoana presupune sfinţenia celui reprezentat, precum şi un tip anume de abordare, canonică. În acelaşi timp, introducînd şi dînd viaţă conceptului de muzeografie apofatică, Horia Bernea a făcut saltul de la etnografia curentă la etnografia teologică. Făcînd o muzeografie apofatică este limpede că te referi, în ultimă instanţă, la Dumnezeu. Muzeul zugrăvit de Horia Bernea avea să vorbească prin ţăran despre Dumnezeu, despre dialogul şi convieţuirea acestuia cu El. Dar vorbeşte nu tezist, nu ideologic, ci decent, smerit, teologic. De abia în acest fel exprimîndu-se, etnografia a devenit poetică (pîlpîitoare, cum tot lui Horia Bernea îi plăcea să spună), capabilă să vorbească nu numai informaţional şi sec, ci şi penetrant constructiv şi mîngîietor fiinţei lăuntrice despre ea însăşi, întru cunoaştere de sine. Poate nu sînt mulţi cei ce conştientizează aceasta, în schimb sînt mulţi cei ce o simt. Aflat o dată într-un depozit al muzeului, la vizionarea unor scoarţe pregătite pentru o expoziţie la Roma, Horia Bernea a spus cu o notă de mare gravitate, într-o izbucnire aproape patetică: "Pentru astea simţi că merită să trăieşti!" (se referea cu precădere la ceramică şi la ţesături). Merită să trăieşti pentru că te afli într-o bună continuitate, pentru că zestrea este importantă, pentru că drumul a fost pornit cum se cade, pentru că ai ce duce mai departe, pentru că eşti cineva şi însemni ceva la scara veşniciei în măsura în care nu risipeşti condamnabil ceea ce s-a adunat şi s-a rodit de ai tăi cu multă jertfă.

IV. S-a spus despre muzeu că ar constitui în acest moment "o extensie a atelierului lui Horia Bernea" (Sorin Dumitrescu), ceea ce poate părea uşor exagerat, dacă nu înţelegem afirmaţia în substanţa ei. Horia Bernea a lucrat în muzeu după felul în care lucra şi în atelier, cu aceeaşi implicare formală şi cu aceeaşi seriozitate metafizică. Dar mai degrabă muzeul s-a constituit într-o frumoasă şi benefică extensie decentă şi binefăcător pasabilă a Bisericii. Horia Bernea îl conducea (şi cuvîntul în cazul său are o acoperire totală, deoarece el chiar îl purta pe o direcţie atent gîndită şi valabilă eshatologic) nu atît ca un manager (cumplit şi nesuferit cuvînt, un barbarism total!), ci prin maiestoasa sa personalitate, prin care reuşea să impună şi celor mai recalcitranţi sau mai nesimţitori.

Horia Bernea a murit tînăr, extrem de tînăr, dacă ne gîndim nu atît la vîrsta sa, cît la proiectele pe care le avea în vedere şi la capacitatea sa de a le fi transformat în realitate peren viabilă. Cîteva săli importante urmează să completeze în viitorul apropiat expunerea de bază a muzeului. Ele se construiseră pînă la un punct în el, mental; le-a vorbit cîtorva dintre cei care i-au stat în preajmă despre ele, atît cît se putea vorbi. Dar detaliile, acelea care dau genialitate oricărei creaţii, urmau să se precizeze la întoarcerea lui, şi anume de o manieră artistică, pe măsura întrupării proiectului, adică văzînd şi făcînd, punînd accentele şi tuşele la faţa locului, exact ca pe pînza unui tablou.

Plecînd la Dumnezeu, Horia Bernea a lăsat muzeului o dublă moştenire, deloc uşor de administrat: cea materializată, constînd în tot ceea ce el a produs în muzeu, nu numai cu gîndirea, dar atît de adesea chiar "cu mîna lui", şi cea spirituală, şi anume concepţia sa muzeografică, duhul raportării la ţăran privit în raportul lui existenţial cu Dumnezeu. Cea dintîi se cere păstrată cu sfinţenie, cea de-a doua se cere a nu fi trădată.

V. Ce va urma după Horia Bernea? Problema continuităţii (şi nu este acum vorba de funcţia administrativă, ci de continuitatea unui drum pe care s-a pornit) nu este deloc uşoară şi îngrijorează pe destui dintre cei ataşaţi muzeului. Prin Horia Bernea, acesta a depăşit situarea de instituţie obişnuită, oricît de onorabilă, devenind o instituţie cu un marcant caracter mistic. Asta pentru cei care, după cuvîntul Mîntuitorului (Marcu 8, 18), au ochi să vadă şi urechi să audă (căci muzeul acesta şi cîntă în zugrăvirea lui).

Plecarea lui Horia Bernea a luat prin surprindere, a prins nepregătiţi pe mai toţi cei care au o legătură cu muzeul, fie ea instituţională sau de suflet. O anumită derută este vizibilă şi de înţeles. Adevărul este că un al doilea Horia Bernea, un om care să întrunească cît de cît în el calităţile enumerate, nu se întrevede în preajma noastră. Şi nici nu trebuie căzut în capcana de a-l căuta. Exemple din orice domeniu arată că după o perioadă fastă e greu să continui cu una la fel. După domnia lui Ştefan cel Mare, e greu să afli un altul asemenea. Bine-i dacă dai şi peste un Petru Rareş… Ceea ce trebuie să prevaleze e continuitatea de duh, lucru deloc uşor, cerînd buna împărtăşire de la acelaşi Izvor.

Mai trebuie avut în vedere un lucru extrem de important: dacă problema succesiunii se pune în termeni de putere sau în termeni de slujire. În termeni de putere nici nu merită o prea lungă analiză, deoarece nu poate reprezenta decît o cale înfundată în suficienţa unui personaj sau a altuia. În termeni de slujire, se pune problema: cui se cere slujit şi în ce fel? Răspunsul corect ar fi acela că trebuie slujit lui Dumnezeu, prin ţăranul român. Se poate şi altfel? Desigur. Dar atunci muzeul va fi doar unul ca toate celelalte, un muzeu bun sau foarte bun, dar unul obişnuit. Pînă la urmă nu o grădină a Învierii, ci un cimitir septic şi, eventual, agreabil.

VI. Căci patru sînt etajele la care trebuie considerat Muzeul.

Primul, cel central şi superior, cel dintîi şi cel de pe urmă, este Ţăranul Român, aşa cum am spus, în dialogul şi convieţuirea lui cu Dumnezeu. Fără Ţăran Muzeul nu ar fi posibil.

Al doilea ar fi acela al celor care vorbesc despre ţăran, al muzeografilor şi cercetătorilor care interpretează ceea ce el a produs, care pun în simeză sau în pagină discursul despre el. Cei de pe acest palier ar trebui să slujească iubitor şi smerit celui care le este rădăcină şi motivaţie.

Al treilea este cel al instituţiei ca instituţie, în care toate organismele componente trebuie să funcţioneze corect şi convingător, de la paznici şi pompieri pînă la directori şi şefi de secţie.

Al patrulea este cel al vizitatorilor, pe treapta cea mai de sus iubitori ai Muzeului şi ai subiectului său. Ei trebuie priviţi ca fiind, de la un punct încolo, co-autori.

O tendinţă nefericită ar fi aceea de a centra totul în jurul interpreţilor, astfel că în loc ca ei să slujească Ţăranului şi culturii sale, să nu găsească în el decît un pretext de a-şi experimenta imaginaţia şi orgoliul nativ. O alta ar putea fi aceea de a considera Muzeul numai ca pe o sumă de obiecte patrimoniale fără viaţă, corect gestionate, înşirate ordonat, dar cu lăsarea într-un plan îndepărtat a coordonatelor spirituale structurante.

Dintre toate cele patru elemente ale acestei funcţii cu patru variabile, cel mai uşor de continuat este cel instituţional, de altfel foarte necesar unei bune funcţionări (cu ordinea şi disciplina aferentă, cu hîrtiile şi arhivele ei). Dar esenţial, la nivelul spiritului, este cel dintîi. Fără o ataşare reală la Ţăran şi la cultura sa, fără o îmbinare fericită între profesionalism şi iubire, interpretarea specialiştilor va rătăci calea, se va bloca la porţi, rece, seacă, uneori "interesantă", dar fără putere de penetrare la sensurile ultime.

VII. Parafrazîndu-l pe evanghelistul Matei (7, 21), se poate spune că nu tot cel ce va zice "Bernea, Bernea" va fi îndrituit să se considere urmaş şi continuator al lui în construirea pe mai departe a muzeului, ci acela care va face pe mai departe voia lui, care va fi în acelaşi duh cu el. Din păcate nu se poate spune că Horia Bernea a lăsat ucenici în sensul deplin al cuvîntului. Sînt oameni care au înţeles mai mult sau mai puţin din ceea ce a făcut şi din ceea ce a vrut să spună, sînt alţii care eventual intuiesc, şi sînt destui care cred că au înţeles, dar de fapt nu au înţeles mare lucru sau au înţeles greşit. În plus, nu toţi cei care înţeleg au şi darul de a face.

Să fim optimişti sau pesimişti în legătură cu viitorul muzeului? Răspunsul depinde mult de înălţimea la care punem ştacheta. Dacă o punem la înălţimea la care a aşezat-o Horia Bernea, ne îndoim să o putem trece în viitorul apropiat sau mediu. Dacă o coborîm înţelept, fără compromisuri majore, putem fi încrezători, deoarece muzeul are resurse umane pentru a se păstra la un nivel foarte bun. Totul este ca aceste resurse să se valorifice într-un făgaş spiritual corect, păstrînd orientarea dată de ctitorul său contemporan. Cu alte cuvinte: tradiţia muzeului este corectă şi ocrotitoare, formată întru adevăr, partitura este excelentă şi trebuie respectată, orchestra este bună şi dispune de cîţiva şefi de partidă remarcabili; rămîne numai ca dirijorul să găsească măsura justă pentru a întrupa aceste virtualităţi.

Nădejdea noastră constă în faptul că ceea ce e cu neputinţă oamenilor e cu putinţă la Dumnezeu (cf. Matei 19, 26). Providenţa veghează şi lucrează. Rămîne ca şi noi să ne dovedim vrednici de a con-lucra cu ea.

Muzeul Ţăranului Român depăşeşte o cauză locală. El se referă la moştenirea noastră cea mai de preţ, cea capabilă să ne legitimeze valabil între alte neamuri, arătînd că am avut răspunsuri personale majore la marile întrebări existenţiale. El trebuie să rămînă o oglindă duhovnicească a identităţii noastre de neam călătorind creştineşte nădăjduitor spre braţele părinteşti.

Costion Nicolescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!