Biserica Ortodoxă Română şi Noua Europă

Integrarea României în supra-statul Uniunea Europeană va influenţa major toate domeniile vieţii şi activităţii poporului nostru. Evident că şi viaţa religioasă din România va fi supusă diferitelor influenţe şi presiuni venite din spaţiul european. |n context, avem nevoie de o înnoire în BOR, în sensul întoarcerii la Tradiţie, la Scrierile Sfinţilor Părinţi, la canoanele Sinoadele Ecumenice, într-un cuvînt la adevărul evanghelic. Pe de altă parte, trebuie să cunoaştem bine lumea în care intrăm, pentru ca Biserica Ortodoxă Română să identifice cel mai potrivit discurs şi cel mai eficient mod de manifestare, aşa încît să rămînă pe o poziţie de influenţă atît în statul român cît şi în supra-statul UE.

Anul 2005 a fost anul unor evenimente importante pentru Biserica Ortodoxă Română: a fost relansată dezbaterea proiectului legii cultelor, iniţiativa construirii Catedralei Mântuirii Neamului şi-a dobândit dimensiuni mai aproape de firesc în urma confruntărilor cu factorul politic ori cu aripa umanistă şi non-creştină a societăţii civile, cazul Tanacu a dezvăluit serioase probleme de structură şi atitudine la nivelul administraţiei bisericeşti, iar alegerile pentru Scaunul de Mitropolit al Ardealului au demonstrat că în Sfântul Sinod al Bisericii există două mari curente de opinie şi de interese, relativ opuse, pro-ecumenismul şi pro-tradiţionalismul şi care susţin la viitoarea candidatură pentru funcţia de Patriarh două personalităţi cu potenţial diferit, simboluri ale unor modele de viitor pentru Biserica noastră.

În anul 2006, Biserica este chemată să rezolve probleme complexe şi dureroase, probleme pe care situaţiile sus-amintite le-au prefigurat. O reformă în sensul creştin-ortodox al cuvântului este absolut necesară în Biserica noastră. Întoarcerea la buna-măsură a canoanelor Sinoadelor Ecumenice, relansarea catehizării poporului al cărui suflet este afectat de superstiţii ori de o falsă şi politeistă înţelegere a creştinismului în dauna trăirii profunde a dogmelor Bisericii, rescrierea strategiei misionare a Bisericii pornind de la evidenţa faptului că societatea românească este o societate de tip urban şi nu de tip rural, realitate care solicită din partea preoţilor metode de misiune total diferite decât cele arhaice – tributare unei viziuni romantice şi false despre aşa-zisul sat românesc tradiţional –, renunţarea la mentalitatea bizantino-fanariotă care macină moralitatea ierarhiei noastre preoţeşti, clarificarea relaţiilor financiare cu Statul şi disciplinarea administrării propriilor resurse financiare de la nivelul parohiilor, trecerea de la asistenţa socială realizată prin proiecte naţionale ori regionale faraonice la filantropia, iubirea de om practicată simplu, dar eficient în parohie, dezvoltarea unui corp specializat de manageri care să administreze corespunzător şi să înmulţească averea Bisericii, în condiţiile economiei de piaţă, crearea unei structuri mass-media naţionale deţinută de Biserică şi definirea clară a reperelor teologice şi ştiinţifice ale activităţii comunităţii oamenilor de ştiinţă creştini, comunitate încă firavă şi lipsită, cu notabile excepţii, de continuitate în cercetare şi de curajul afirmării tezelor ştiinţifice creştine, precum creaţionismul, în faţa ştiinţei atee, acestea şi multe altele sunt problemele ce ar fi necesar să se regăsească pe agenda de lucru a Sinodului Bisericii noastre pentru anul 2006.

Alternativa la o astfel de reformă nu poate fi decât împietrirea Bisericii într-o frumoasă, dar lipsită de viaţă ipostază de monument închinat unui trecut glorios şi asumarea unei ineficienţe falimentare în administraţia bisericească şi mai ales în activitatea misionară şi filantropică la care suntem chemaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Contextul religios în diferite state europene

Reforma creştin-ortodoxă, care reprezintă, de fapt, reîntoarecerea la originile sănătoase ale creştinismului este doar una din încercările ce stau în faţa fiecăruia dintre noi, cei care suntem membri ai Bisericii Ortodoxe Române. Presiunile unei posibile crizei interne vor fi amplificate de presiunile venite din exterior din partea contextului religios existent în general în Europa şi în special în statele Uniunii Europene. Cunoaşterea şi înţelegerea acestui context ne vor ajuta să negociem mai eficient cu reprezentanţii Statului şi să poziţionăm corespunzător mesajul şi activitatea generală a Bisericii noastre pe tabla de şah a intereselor politice, economice şi religioase din Europa.

În paginile următoare am încercat să descriem situaţia relaţiilor dintre organismele bisericeşti şi religioase, pe de o parte, şi administraţia din diferite state ale Europei, pe de altă parte, în baza interpretării informaţiilor cuprinse în Raportul Internaţional privind Libertatea Religioasă pentru anul 2005 (International Religious Freedom Report 2005 abreviat în continuare IRFR 2005) realizat de Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă din cadrul Departamentului de Stat al S.U.A. Subliniem faptul că acest raport, deşi documentat conform standardelor unei cercetări ştiinţifice, rămâne totuşi un instrument prin care S.U.A. îşi promovează interesele şi propria viziune asupra libertăţii religioase şi demnităţii fiinţei umane, viziune discutabilă din perspectiva ortodoxiei. Din acest motiv am căutat să utilizez doar informaţiile oferite, informaţii care au ca surse rapoarte naţionale ale unor instituţii din ţările în discuţie, evitând inserarea comentariilor pe care autorii le fac pe marginea libertăţii religioase. Informaţiile cuprinse în IRFR 2005 le-am completat cu date din diferite alte surse, cum ar fi Constituţiile statelor respective.

Biserici de Stat

În cadrul dezbaterilor de la noi din ţară cu privire la dobândirea/redobândirea de către Biserica Ortodoxă Română a statutului de Biserică naţională ori de biserică de stat au fost aduse numeroase argumente pro şi contra, iar în multe situaţii s-a făcut referire la contextul european care ar favoriza unul sau altul dintre cele două puncte de vedere. În Europa întâlnim state în a căror legislaţie, în mod explicit, se proclamă o entitate bisericească drept biserică de stat ori biserică principală susţinută în mod direct şi exclusiv de către stat.

Situaţia din aceste state, conform datelor IRFR 2005, se prezintă astfel:

Danemarca

Constituţia Statului Danemarca, adoptată la data de 5 iunie 1953, stabileşte prin articolul 4 că Biserica Evanghelică Lutherană este biserică de stat şi este susţinută de către stat. La 1 ianuarie 2005, 83,2% din populaţie aparţinea cel puţin declarativ de Biserica Evanghelică Lutherană, însă doar aproximativ 3% dintre credincioşii danezi participă regulat la serviciile religioase săptămânale, majoritatea credincioşilor fiind prezenţi în biserică doar la ocazii precum căsătoria, botezul, înmormântarea ori la marile sărbători de peste an.

A doua comunitate religioasă ca mărime din Danemarca este Comunitatea Musulmană, cu un procent de 3,5% din populaţie, urmată de alte comunităţi precum Catolicii (35.000 de credincioşi), Martorii lui Iehova (15.000 de membri), Comunitatea Iudaică (7.000 de membri), Baptişti (5.500 de membri).

Biserica Evanghelică Lutherană este singura organizaţie religioasă din Danemarca cu drept de a obţine fonduri direct de la sistemul de taxe al statului. Aproximativ 12% din fondurile acestei biserici reprezintă subvenţii directe primite de la stat, iar restul fondurilor provin din taxele plătite benevol de membri bisericii prin intermediul sistemului de taxe al statului.

Grecia

Constituţia Greciei, adoptată la data de 11 iunie 1975, prevede la articolul 3, alineatul 1 că religia predominantă în Grecia este religia Bisericii Ortodoxe Răsăritene a lui Hristos. 97% dintre greci se declară creştini ortodocşi, iar alături de aceştia trăiesc în Grecia şi membri ai altor credinţe precum Vechi-Calendariştii (aproximativ 800.000 de persoane), turci Musulmani (aproximativ 100.000 de persoane), Catolici (aproximativ 50.000 de credincioşi), Protestanţi (aproximativ 30.000 de persoane) ori Martori ai lui Iehova (aproximativ 50.000 de persoane). În 2004, guvernul Greciei a adoptat o lege care prevede desfiinţarea treptată până în 2007 a taxelor pe veniturile realizate de Biserica Ortodoxă Greacă. Conform IRFR 2005, liderii diferitelor culte eterodoxe din Grecia au protestat împotriva unei astfel de măsuri considerată discriminatorie şi în urma discuţiilor purtate cu guvernul s-a ajuns la concluzia că orice cult poate beneficia de prevederile acestei legi pe baza unei examinări juridice prealabile.

Norvegia

Constituţia Norvegiei, adoptată la data de 17 mai 1814 şi completată cu amendamentele aduse până la data de 23 iulie 1995, stabileşte la art.2, alin.2 că religia Evanghelică Lutherană trebuie să rămână religia de stat a Norvegiei. Alineatul 2 cuprinde şi o prevedere interesantă care cu siguranţă că în România ar stârni protestele vehemente ale celor ce s-au erijat în mari apărători ai Drepturilor Omului, anume obligaţia ca locuitorii Norvegiei practicanţi ai religiei evanghelice lutherane să-şi educe copiii în aceeaşi religie. 83% dintre norvegieni sunt membri ai Bisericii Evanghelice Lutherane, restul populaţiei practicând religii diferite precum unele forme ale Protestantismului, religia Musulmană, religia Catolică, Iudaism şi altele.

Biserica Evanghelică Lutherană este biserică de stat şi prin constituţie Regele este obligatoriu membru al acestei biserici altături de cel puţin jumătate dintre membri guvernului.

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

În Marea Britanie există două bisericii de stat: Biserica Angliei sau Biserica Anglicană şi Biserica Scoţiei sau Biserica Presbiteriană. Conform ultimului recensământ, realizat în anul 2001, compoziţia religioasă a populaţiei britanice este următoarea: 72% din locuitori se declară Creştini, 15,5% declară că nu au o religie anume, 2,7% se declară Musulmani, 7,3% nu au răspuns la întrebare, iar restul s-au declarat membri ai unor diferite religii (Iudaism, Hinudism etc.).

Deşi sunt declarate biserici de stat, Biserica Anglicană şi Biserica Presbiteriană nu sunt finanţate de stat, aflându-se în aceeaşi situaţie ca şi celelalte culte minoritare. Statul finanţează în mod special activităţile de conservare şi restaurare a bisericilor şi clădirilor de importanţă culturală şi istorică aparţinând cultelor şi contribuie cu fonduri la funcţionarea şcolilor de credinţă înfiinţate şi administrate de către culte.

Finlanda

Conform legii, în Finlanda există două biserici de stat, Biserica Evanghelică Lutherană şi Biserica Ortodoxă. Constituţia ţării, adoptată la data de 11 iunie 1999 şi intrată în vigoare la 1 martie 2000, stabileşte în capitolul 76 că prevederile legate de organizarea şi administrarea Bisericii Evangelice Lutherane sunt cele cuprinse în Actul Bisericii. În Finlanda primul Act al Bisericii, de fapt o lege prin care se reglementează relaţiile dintre biserică şi stat, a fost adoptat în anul 1869. Începând cu anul 1993, conţinutul acestei reglementări juridice a fost supus unor modificări importante. Astfel, dreptul de a propune, a dezbate şi a vota în Parlament proiecte de legi cu privire la relaţiile statului cu Biserica Evanghelică Lutherană a fost extins de la parlamentarii membri ai Bisericii la toţi membrii Parlamentului Finlandei, indiferent dacă sunt sau nu lutherani. Pe de altă parte, Biserica a dobândit dreptul de a dispune independent, la nivelul Sinodului, asupra normelor ce reglementează problemele interne de organizare şi administrare. La sfârşitul anului 2004, 83,6% dintre finlandezi se declarau membri ai Bisericii Evanghelice Lutherane, iar 1% au declarat că aparţin de Biserica Ortodoxă din Finlanda. Această Biserică are o situaţie aparte. După cel de-al doilea război mondial, Finlanda a fost obligată să cedeze Uniunii Sovietice regiunile Sortavala şi Ladoga Karelia, astfel că Biserica Ortodoxă a pierdut 90% din proprietăţile sale şi aproximativ 70% dintre ortodocşii finlandezi au fost evacuaţi de autorităţile sovietice şi trimişi în exil. Între anii 1950 – 1960, guvernul finlandez a alocat în temeiul Actului de Reconstrucţie fonduri substanţiale pentru reconstrucţia de biserici şi reorganizarea fostelor parohii ortodoxe pierdute ca urmare a cedărilor teritoriale. Cu toate acestea, în aceeaşi perioadă Biserica Ortodoxă a cunoscut o scădere severă a numărului de credincioşi, ca urmare a căsătoriilor mixte între ortodocşi şi lutherani.

Fondurile pentru funcţionarea bisericilor şi cultelor din Finlanda se obţin prin colectarea de către acestea a unui procent cuprins între 1% şi 2% din venitul realizat de către credincioşi. Cetăţenii finlandezi au dreptul de a renunţa la această plată prin intermediul unei notificări oficiale depusă la organul fiscal, din acel moment considerându-se că persoana nu mai aparţine oficial de biserica respectivă. În Finlanda se află în discuţie o iniţiativă legislativă conform căreia, din anul 2007, cultele ar urma să primească o subvenţie de la stat în valoare de 5 euro pentru fiecare membru înscris oficial. Din anul 2003, datorită simplificării procedurilor de părăsire a Bisericii, un număr tot mai mare de finlandezi au renunţat la calitatea de membru al Bisericii Evanghelice Lutherane. În anul 2004, conform datelor IRFR 2005, aproximativ 27.000 de finlandezi au părăsit biserica pentru a nu mai fi obligaţi să plătească impozitul de membru.

Din această scurtă prezentare a situaţiei bisericilor de stat europene reiese faptul că biserica de stat nu reprezintă pentru Europa nici o tradiţie şi nici un model general. Chiar şi în cazul Greciei – exemplul cel mai uzitat de către adepţii transformării Bisericii Ortodoxe Române în biserică de stat – există semnale evidente că privilegiile Bisericii Ortodoxe sunt tot mai grav puse în pericol atât de criza morală de la nivelul conducerii, a cărei existenţă a fost dovedită de scandalurile de corupţie ori cu conotaţii sexuale de la începutul anului 2005, în care au fost implicaţi membri de marcă ai ierarhiei ortodoxe greceşti, cât şi prin presiunile de natură economică şi civică venite din partea supra-statului Uniunea Europeană.

Modelele de organizare a unei biserici de stat existente în Norvegia şi Danemarca sunt doar excepţii, fără a avea trăsături care să le facă apte de multiplicare în Europa ori mai ales de adaptare în România. Principala cauză care face ca aceste modele să fie inaplicabile la noi în ţară este aceea că cele două state sunt monarhii şi în ambele situaţii monarhul este garantul bisericii respective. Puternica întrepătrundere sădită în sufletele acestor popoare de-alungul istoriei între credinţa în Dumnezeu şi loialitatea faţă de rege, faptul că regele este unsul lui Dumnezeu – sunt elemente care lipsesc spectrului politic şi religios din România. Ierarhia Bisericii noastre va înţelege abia după momentul 1 ianuarie 2007 că eşecul proclamării Regatului România şi neimplicarea în dezbaterile privind forma de organizare a statului, care au avut loc în primii ani de după decembrie 1989, au consecinţe negative nu numai pentru ritmul de evoluţie a poporului nostru spre clădirea unui stat european modern, ci mai ales pentru existenţa şi activitatea Bisericii în comunitate. Republica laică şi aproape atee care este România anului 2006 nu va permite existenţa unei biserici de stat şi poate nici măcar a unei biserici predominante. Situaţia din Finlanda poate fi un exemplu de model de reglementare a relaţiei între stat şi o biserică de stat. Totuşi, rămânem la opinia că în România nu sunt semnale care să ne facă să sperăm că se va urma un astfel de model, aceasta şi numai dacă ne gândim la proiectul privind legea cultelor aflat în Parlament.

În măsura în care o reaşezare a relaţiei Bisericii noastre cu statul ne va fi nefavorabilă, credem că nu este lipsit de interes să aflăm care este situaţia unei biserici care de curând şi-a pierdut privilegiile în faţa statului.

Suedia cunoaşte un asemenea caz. Conform IRFR 2005, în anul 2000, Biserica Suediei, biserică ce aparţine comunităţii europene lutherane, s-a separat de stat, pierzând titulatura de biserică de stat şi beneficiile aferente. Aproximativ 78,3% dintre suedezi sunt membri ai acestei biserici. Statul finanţează parţial toate cultele oficial recunoscute în Suedia fie prin alocare directă de fonduri, fie prin intermediul sistemului naţional de taxe. Un aspect interesant al evoluţiei acestei biserici care s-a separat de stat doar de câţiva ani este acela al părăsirii bisericii de către un număr tot mai mare de credincioşi datorită obligaţiei de a plăti 1,19% din totalul veniturilor ca taxă în beneficiul bisericii, în temeiul calităţii de membru. Astfel, în 2004 aproximativ 79.000 de persoane au părăsit biserica din acest motiv, refuzând să mai achite taxa respectivă. În acelaşi an, criza Bisericii Suediei s-a accentuat prin faptul că au fost botezaţi doar 68,5% dintre copiii aparţinând familiilor de credincioşi, iar dintre copiii ajunşi la vârsta confirmării au participat la această ceremonie doar 37,6%, faţă de un procent de 80% corespunzător anului 1970.

Dacă în situaţia unei ţări precum Suedia, cunoscută pentru nivelul ridicat de trai şi pentru standardele înalte de viaţă economică, socială şi culturală, s-a manifestat o reacţie de renunţare la apartenenţa formală la biserică datorită cuantumului taxei datorate, cred că este uşor să ne închipuim care va fi reacţia populaţiei româneşti supusă severităţii unui sistem absurd de taxe şi impozite în cazul în care Biserica sau statul vor iniţia şi aplica un sistem de impozitare în beneficiul cultelor, aceasta şi pe fondul părerii cvasi-generale că membrii clerului sunt deosebit de bogaţi în raportul cu masa credincioşilor. Cred că semi-eşecul colectării în folosul Bisericii noastre a procentului de 1% din impozitul pe venit datorat de către cetăţeni statului, procent de care românii au avut posibilitatea să dispună şi să-l orienteze către organizaţii neguvernamentale, multe dintre acestea aparţinând explicit Bisericii, reprezintă un semnal de avertizare pe care trebuie să-l luăm în serios.

Biserici privilegiate în relaţia cu statul

În Europa există şi state care favorizează financiar funcţionarea anumitor culte; sunt state în care Biserica a avut un aport substanţial nu atât la viaţa spirituală a popoarelor respective, cât mai ales la succesul militar, politic şi economic al statului. Să observăm situaţia lor, aşa cum reiese aceasta din datele IRFR 2005:

Federaţia Rusă

Constituţia Federaţiei Ruse, adoptată la 12 decembrie 1993, proclamă în articolul 14, alin.1 că Federaţia Rusă este un stat secular şi că nici o religie nu poate avea caracterul de religie de stat. În alineatul 2 al aceluiaşi articol se afirmă egalitatea în faţa legii a asociaţiilor religioase şi separaţia acestora faţă de stat.

Mai mult de 50% din locuitorii Federaţie Ruse se declară creştini-ortodocşi, 14% dintre locuitori sunt musulmani, iar protestanţii constituie cea de a treia mare grupare religioasă din rândul populaţiei. În mai 2004, existau următoarele asociaţii religioase înregistrate la Ministerul Justiţiei din Federaţia Rusă: 11.525 de asociaţii aparţinând Bisericii Ortodoxe Ruse, 3.537 de asociaţii aparţinând Musulmanilor, 1.467 de asociaţii ale Cultului Penticostal, 979 de asociaţii ale Cultului Baptist, 646 de asociaţii ale Adventiştilor de Ziua a şaptea, 248 de asociaţii ale Bisericii Catolice şi 219 de asociaţii aparţinând Bisericii Lutherane.

Deşi, prin legile statului, în Federaţia Rusă nu există o biserică de stat, în realitate Biserica Ortodoxă Rusă deţine privilegii substanţiale care o impun neoficial ca un fel de biserică de stat. Conform IRFR 2005, Biserica Ortodoxă Rusă a încheiat acorduri şi protocoale cu diferite ministere din cadrul Guvernului Federaţiei Ruse, cu Ministrul Educaţiei, Ministerul Apărării, Ministerul de Interne ori cu instituţii din subordinea guvernului, precum Serviciul Federal de Taxe şi Servicul Federal de Vamă obţinând numeroase beneficii fie financiare, fie de altă natură.

Totuşi, în noiembrie 2004, preşedintele Putin a relansat dezbaterea în legătură cu reforma legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea cultelor în Federaţia Rusă, aprobând un amendament la Codul Fiscal prin care terenurile aflate în posesia organizaţiilor religioase sunt scutite de impozit.

Biserica Ortodoxă Rusă a contribuit în mare măsură la dezvoltarea şi transformarea în putere europeană a Imperiului ţarist şi mai apoi a Uniunii Sovietice. Tradiţia relaţiei reciproc avantajoase dintre Biserică şi Stat care există în Rusia de secole va fi încă multă vreme un argument puternic al ierarhiei ortodoxe ruse în faţa politicienilor. Nostalgia imperială a clasei politice ruse este în deplină armonie cu pretenţia ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse că adevăratul creştinism ortodox se află la Moscova, în a Treia Romă.

Spania şi Portugalia

Constituţia Spaniei, adoptată la data de 29 decembrie 1978 şi completată prin amendamentul din 27 august 1992, prevede la articolul 16, alin. 3 că nici o religie nu poate avea caracter de religie de stat. Conform Centrului pentru Investigaţie Sociologică, citat în IRFR 2005, în februarie 2005, 79,3% dintre spanioli se consideră catolici, 11,7% se declară agnostici, 4,9% atei, iar 2% declară că practică alte religii decât cea catolică. Un fapt de reţinut este că 47,1% dintre spaniolii care se declară mambri ai Bisericii Catolice nu au participat vreodată la o messă.

Guvernul spaniol asigură în mod exclusiv diferite privilegii Bisericii Catolice în conformitate cu Acordul încheiat cu Vaticanul în anul 1979, privilegii de natură financiară, materială şi în domeniul educaţiei religioase în şcoli. Credincioşii catolici pot aloca Bisericii din impozitul pe venit datorat statului până la 0,5%, dar au şi posibilitatea de a oferi donaţii şi cotizaţii. Conform datelor IRFR 2005, 135 millioane de EURO au fost alocate Bisericii de către credincioşi prin procentul de 0,5% în anul 2003 şi în acelaşi an statul spaniol a contribuit cu 28 milioane EURO la funcţionarea Bisericii Catolice din Spania. Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că în Spania, ca urmare a migraţiei economice, sunt în curs de dezvoltare câteva comunităţi româneşti creştin-ortodoxe.

În Portugalia situaţia este asemănătoare. Conform datelor IRFR 2005, aproximativ 80% dintre portughezi se declară catolici. Între statul portughez şi Vatican există un concordat semnat în anul 1940 care a fost renegociat în mai 2004. Noul Concordat cu Vaticanul a fost aprobat de Parlamentul Portugaliei în septembrie 2005 şi oferă Bisericii Catolice din Portugalia posibilitatea să colecteze un procent de 0,5% din impozitul pe venit datorat statului de către cetăţean. Biserica Catolică din Portugalia beneficiază şi de scutiri de taxe, precum şi de posibilitatea de a avea preoţi în instituţiile medicale ori de detenţie ale statului.

Italia

Raportul Internaţional privind Libertatea Religioasă pentru anul 2005, realizat de Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă din cadrul Departamentului de Stat al S.U.A., prezintă Biserica Romano-Catolică din Italia ca fiind o biserică privilegiată în relaţiile cu statul.

87% dintre italieni sunt catolici, însă, în ultimii ani, ca urmare a valului masiv de imigranţi proveniţi fie din fostele ţări comuniste ale Europei de Răsărit, fie din ţări ale Africii de Nord, în Italia îşi fac tot mai simţită prezenţa diferite alte religii. Aproximativ un milion de imigranţi, legali sau ilegali, sunt Musulmani, iar la aceştia se adaugă Martorii lui Iehova cu aproximativ 231.000 de membri şi diverse secte precum Adunarea lui Dumnezeu, Mormonii şi Metodişti şi Waldesienii care numără aproximativ 140.000 de membri.

În oraşele Milano, Padova, Roma, Palermo, Torino există comunităţi formate din români care trăiesc şi muncesc legal sau ilegal în Italia. Comunităţile româneşti din Italia, spre deosebire de cele existente în Canada, S.U.A. ori Australia, consideră bisericile ortodoxe pe care Patriarhia Română le patronează drept liant al vieţii religioase, fapt care poate oferi numeroase avantaje Bisericii noastre în relaţia cu Biserica Romano-Catolică în măsura în care, pe de o parte, românii din Italia se vor integra şi vor deveni punte de legătură cu Italia catolică, iar pe de altă parte, BOR va dezvolta măsurile misionare şi diplomatice necesare.

Revenind la situaţia Bisericii Romano-Catolice din Italia, menţionăm că privilegiile acesteia sunt statutate prin Concordatul semnat în 1984 între statul Italian şi Vatican. Biserica Romano-Catolică deţine şi alte numeroase pârghii de a influenţa viaţa social-politică şi economică a Italiei atât prin interemdiul oamenilor politici şi de afaceri loiali Bisericii, cât şi prin utilizarea instituţiilor mass-media ori a societăţilor comerciale pe care le deţine.

Observăm că Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Rusă au obţinut un statut privilegiat din partea statului în condiţiile în care aportul lor la dezvoltarea istorică a popoarelor respective este substanţial. Catolicismul a oferit popoarelor Italiei, Spaniei, Portugaliei resursele materiale, financiare şi mai ales umane necesare să susţină în Evul Mediu o politică expansionistă, de dominaţie militară, politică şi culturală în Europa şi în lume. O slujire identică a avut şi Biserica Ortodoxă Rusă în folosul poporului rus, cu singura diferenţă că această biserică, ce şi-a revenit spectaculos din drama comunismului, este ferită în prezent de presiunile exercitate asupra Bisericii Catolice de exigenţele unei Uniuni Europene care doreşte să funcţioneze în temeiul unei Constituţii necreştine, integratoare, sincretice şi chiar supra-religioase.

Aportul Bisericii Ortodoxe Române la supravieţuirea şi dezvoltarea poporului nostru este mai-presus de orice contestare. Marea problemă a momentului este dacă administraţia bisericească are capacitatea să valorifice eficient acest argument în viitoarele negocieri cu Statul român ori cu supra-statul Uniunea Europeană. Reamintim aici faptul că pe parcursul furtunoaselor dezbateri publice cu privire la Catedrala Mântuirii Neamului, nu am reuşit să facem dovada, într-un mod convingător, că am deţine o astfel de capacitate.

Neutralitatea statului faţă de Biserică

În Europa există şi state care practică fie o neutralitate binevoitoare faţă de organizaţiile religioase, fie o neutralitate absolută cu nuanţe de adversitate. În prima categorie se înscriu state precum Austria (74% Catolici, 4,7% Lutherani şi Presbiterieni, 4,2% Musulmani – conform IRFR 2005), Belgia (47% Catolici), Germania (din 82 de milioane de locuitori 26,5 milioane se declară Catolici şi 25,2 milioane se declară membri ai Bisericii Evanghelice – o confederaţie a Bisericilor Reformate). Aceste state au încercat să asigure un echilibru între susţinerea financiară parţială oferită de stat pentru funcţionarea cultelor şi dezvoltarea unei autonomii sporite, pe fondul unor scutiri fiscale substanţiale, a activităţilor economice desfăşurate de culte pentru auto-susţinere.

În categoria statelor care practică o neutralitate absolută faţă de organizaţiile religioase se regăseşte, de fapt, un singur stat, anume Franţa. Conform datelor IRFR 2005 care citează un sondaj efectuat în decembrie 2004, 64,3% dintre francezi se declară Catolici, 27% se consideră neafiliaţi religios, iar 8,7% declară că sunt membri ai altor religii (Musulmani, Evrei, Protestanţi etc.). Legea franceză împarte organizaţiile religioase în asociaţii de cult, care sunt scututite la plata diferitelor impozite, şi asociaţii religioase culturale, care nu beneficiază de scutiri fiscale. Statul nu acordă cultelor altfel de finanţări fie directe, fie indirecte, decât scutirea la plata impozitelor. Învăţământul în Franţa este absolut laic şi este cunoscut scandalul provocat de intrarea în vigoare, în septembrie 2004, a unei legi care interzice portul însemnelor şi ţinutei religioase în şcolile publice.

Situaţia bisericilor din statele vecine României

Cred că un anumit interes îl prezintă pentru noi şi situaţia relaţiei dintre Biserică şi stat în ţări vecine ale României.

Astfel, în Bulgaria prin Constituţia adoptată la data de 12 iulie 1991, conform articolului 13, alineatul 3, Religia Creştină Ortodoxă Răsăriteană este considerată religia tradiţională a ţării. 85% dintre bulgari se declară creştini ortodocşi, iar aproximativ 13% sunt membri ai religiei musulmane.

Biserica Ortodoxă Bulgară cunoaşte începând cu anul 1992 o perioadă de mari frământări, iar în anul 1996 confruntarea între nostalgicii comunişti şi adepţii reformelor din Sinod provoacă schisma. O grupare de episcopi, sub conducerea Mitropolitului Innokentij, a părăsit Sinodul condus de Patriarhul Maxim, acuzându-l pe acesta că a fost o unealtă a regimului comunist (este cunoscut faptul că Patriarhul a fost ales în anul 1971 ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Bulgare la presiunile Partidului Comunist Bulgar). Gruparea Mitropolitului Innokentij a format un Sinod alternativ care a funcţionat în numele Bisericii Ortodoxe Bulgare, fiind susţinut iniţial de politicieni ai Uniunii Forţelor Democratice, dar în timp a pierdut orice sprijin politic. În noaptea de 20-21 iulie 2004, numeroase forţe de poliţie au asistat reprezentanţii Procuraturii bulgare într-o vastă acţiune de evacuare a peste 250 de bisericii şi proprietăţi considerate a fi fost ocupate ilegal de preoţii şi credincioşii aderenţi ai Sinodului alternativ. Acţiunea în forţă a fost urmată de demonstraţii ale preoţilor şi credincioşilor din tabăra Mitropolitului Innokentij. În octombrie 2004, cu ocazia aniversării de către Patriarhul Maxim a vârstei de 90 de ani, Sinodul alternativ şi-a încetat funcţionarea şi schisma a fost declarată oficial închisă.

Am convingerea că este necesar să luăm aminte la cele întâmplate în Biserica Ortodoxă Bulgară, mai ales în contextul în care încă există tensiuni provocate de situaţia reorganizării administrative a Bisericii noastre din Transilvania.

În Ucraina, conform IRFR 2005 care citează un sondaj efectuat de Serviciul Sociologic Ucrainean, 50,4% dintre locuitori se declară membri ai Bisericii Ortodoxe Ucrainiene a Patriarhatului Kiev, 26,13% membri ai Bisericii Ortodoxe Ucrainiene a Patriarhatului de la Moscova, 8% sunt membri ai Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene, 7,2% membri ai Bisericii Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, iar restul populaţiei declară aparteneţa la diferite alte culte (Catolici, Protestanţi, Mozaici etc.).

Constituţia Ucrainei din 1996 şi Legea pentru Libertatea de Conştinţă din 1991 solicită cultelor să obţină statutul de entitate juridică şi proclamă că în Ucraina nu există religie de stat. Cultele se finanţează în special din fonduri proprii, un accent deosebit punându-se în ultimii ani pe problema restituirii proprietăţilor bisericilor ce au fost confiscate în timpul regimului comunist.

În Ungaria, 55% dintre locuitori se declară catolici, 15% membri ai Bisericii Reformate, iar 15% dintre unguri declară că nu împărtăşesc vreo religie anume.

Cetăţenii Ungariei au posibilitatea să orienteze 1% din impozitul pe venit datorat statului către cultul de care aparţin şi încă 1% către o organizaţie neguvernamentală. Guvernul alocă sume pentru funcţionarea cultelor de la bugetul de stat, sume care în anul 2004 au fost de peste 130 milioane de USD, conform IRFR 2005.

Situaţia din Basarabia este cunoscută, Biserica Ortodoxă Basarabeană aflându-se implicată într-o luptă cu conotaţii nu atât misionare, pe cât naţionale cu Biserica Ortodoxă din Moldova subordonată intereselor Patriarhiei Ruse de la Moscova. Putem afirma doar că viaţa religioasă a românilor de dincolo de Prut este în strânsă legătură cu lupta lor pentru păstrarea identităţii naţionale.

Creştinii români la momentul redefinirii

Integrarea României în structurile Uniunii Europene va determina o schimbare radicală a conţinutului sentimentelor de loialitate împărtăşite de români faţă de stat. Statul român va ceda o mare parte din atributele suveranităţii sale către supra-statul UE. De fapt, statul român, aşa cum îl cunoaştem în prezent, va dispărea. Evenimentele politice de la mijlocul lunii decembrie a anului trecut, când la Bruxelles s-a negociat cu duritate şi măiestrie bugetul unional pentru perioada 2007 – 2013, au demonstrat că statele Noii Europe nu pot să mai existe în mod izolat şi sunt obligate la împreună-lucrare în rezolvarea problemelor economice, sociale, politice, culturale şi militare ale continentului. Sentimentul naţional se diluează în sentimentul regional şi, într-un final, în sentimentul apartenenţei la Europa. Reprezentanţii unor state nou intrate în Uniune, precum Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Letonia au manifestat o loialitate fermă nu numai faţă de interesele propriei ţări, ci mai ales faţă de interesele comune ale regiunii. Putem afirma că în decembrie 2005, la Bruxelles, ideea naţională - promovată de britanici - a fost învinsă de ideea euro-regiunilor - promovată de Franţa în alianţă cu ţările Europei Centrale şi beneficiind de neutralitatea binevoitoare a Germaniei, marele arbitru al negocierilor pentru bugetul Uniunii. Popoarele europene încep să-şi nuanţeze afirmarea identităţii naţionale, căci interesul naţional al unui popor nu mai poate fi atins acum decât în armonie cu interesele naţionale ale celorlalte popoare de pe continent.

În acest context, românii vor fi obligaţi să înveţe că "sunt român" contează doar în măsura în care poţi fi capabil să rosteşti "sunt european" şi mai ales să-ţi asumi consecinţele unei astfel de rostiri. Sentimentalismul ateu, fals eroic şi patriotard cu care comuniştii ne-au otrăvit sufletele împiedicându-ne să avem o cunoaştere corectă şi o gândire echilibrată despre istoria noastră şi a statului român va eşua în faţa realităţilor dure ale UE. Vom reuşi să ne păstrăm sufletul doar prin loialitate faţă de credinţa în Dumnezeu şi în Biserica Sa, dovedind încă o dată că noi ne-am format ca popor deopotrivă cu naşterea noastră ca creştini.

În curgerea timpului, dacă privim cu atenţie la semnele vremurilor noastre, în cuprinsul Noii Europe a spune "sunt român" va avea o însemnătate mult mai mică decât a mărturisi "sunt creştin ortodox". Păstrând în sufletele noastre Sfânta Scriptură şi fără a uita că există o logică a Apocalipsei în mersul umanităţii, vom reuşi să înţelegem că cetăţenia lumească şi apartenenţa la un popor în această lume trecătoare nu reprezintă decât trepte ale scării către dobândirea "cetăţeniei" Împărăţiei Cerurilor.

În calea noastră se află acum o Europă măcinată de ateism, sincretism, gnosticism, secte şi alte rătăciri, o Europă bolnavă sufleteşte. Propovăduirea creştinismului ortodox popoarelor europene reprezintă misiunea la care românii sunt chemaţi în secol XXI. Grecii ortodocşi au fost la un pas de a eşua în acest demers datorită naţionalismului ortodox şi încă nu acceptă să privească cu iubire la ereticii vest-europeni, bulgarii ortodocşi abia îşi refac unitatea Bisericii, sârbii ortodocşi sunt împietriţi în naţionalism, ucrainienii ortodocşi sunt divizaţi între naţionalismul ortodoxiei ucrainiene şi imperialismul ortodoxiei ruse, iar comunităţile ortodoxe din ţările Europei de Vest abia redescoperă marile daruri ale Ortodoxiei.

Noi, românii avem şansa de a fi popor latin şi acest fapt ne înrudeşte prin sânge cu majoritatea popoarelor Noii Europe şi, în acelaşi timp, avem binecuvântarea să fim creştini ortodocşi. Avem convingerea că Dumnezeu a rânduit cu un scop anume ca un singur popor latin din Europa să rămână în dreapta credinţă şi să nu cadă în erezie. Fiind latini, nu ne este străină mentalitatea europeană, fiind ortodocşi ne sunt specifice dragostea de Dumnezeu şi de oameni, bunătatea, răbdarea şi toate celelalte calităţi dovedite de sfinţii credinţei noastre. Însăşi istoria noastră aduce mărturie despre realitatea acestei afirmaţii. Secolul XXI nu va mai fi pentru români un secol al vitejiei demonstrate prin lupte eroice pentru apărarea fiinţei neamului şi desăvârşirea unităţii naţionale. Eroismul grandios va fi înlocuit de smerenia creştină, de anonima facere de bine în folosul străinului, bolnavului, săracului, de post şi de rugăciune, de trăirea Sfintelor Taine ale Bisericii, de mărturisirea permanentă a credinţei noastre în faţa sufletelor rătăcite ale popoarelor Europei.

Vom înţelege, deci, că Iisus Hristos nu este proprietatea vreunei biserici naţionale, ci este simplu şi deopotrivă mai presus de înţelegerea noastră, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru.

Marcel Răduţ Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!