O altfel de cunoaştere a lui Eminescu

Există, în mod cert, în destinul fiecăruia dintre noi momente în care revin cu obstinaţie fraze demult uitate, încastrate în ritmicităţi lirice, memorate încă în cursul interminabilelor ore de limba şi literatura română.

Oare câţi dintre noi nu am murmurat în momente de adâncă tristeţe dulcele "viers" eminescian? Câţi dintre noi nu ne-am cântat iubirea în ritmuri eminesciene? Universalitatea eminesciană este copleşitoare aproape în existenţa fiecărui român, prin raporturile sale cu modernitatea, în spaţiul amplu oferit de umanitate. Constantin Noica spunea: "Un păcat al românilor este în primul rând că nu-l cunoaştem noi înşine pe Eminescu, şi în al doilea rând că nu-l facem cunoscut lumii aşa cum se cuvine". Ce oare ar mai fi de spus cu privire la viaţa şi opera celui mai mare geniu romantic al tuturor românilor?

Şi totuşi, la mijlocul anului 2005, apare la Iaşi, sub emblema editurii Junimea, prin dăruirea a doi oameni de aleasă cultură, prof. dr. Gheorghe Scripcaru şi juristul Valerius Ciucă volumul intitulat Mihai Eminescu – Încercare de patografie.

Plecând de la premisa că "opera este medicaţia tuturor anxietăţilor", cartea constituie rezultatul analizei ştiinţifice medicale şi medico-legale a unui număr impresionant de documente şi înregistrări medicale mai puţin cunoscute, aflate în bibliotecile din Iaşi şi Bucureşti, precum şi în unele colecţii particulare, în contextul reperelor biografice cunoscute. Materialul este grupat în două părţi esenţiale. Într-o primă parte se relevă, într-o eleganţă intelectuală desăvârşită, ipostazele complexe ale îmbolnăvirii celui ce avea să rămână pururi veşnic în conştiinţa neamului românesc. Fără a se opri asupra detaliilor biografice şi de analiză literară cunoscute, fideli crezului lor profesional, autorii aduc argumente în favoarea reconstituirii postume a vieţii lui Mihai Eminescu.

Istoricii literari par în general puţin dispuşi în a admite puternica influenţă a bolii şi a caracterului ei ereditar asupra discursului liric al poetului. Argumentele medicale şi medico-legale prezentate şi analizate justifică faptul că nici cel mai mare geniu nu poate înnebuni, în sensul psihiatric al cuvântului, doar din disperare metafizică, fără existenţa unui substrat etiopatogenic determinat de boală.

Eminescu a fost fără îndoială un om care a iubit viaţa în toate ipostazele ei, a citit Schopenhauer şi a devenit un pesimist, pendulând între atitudini lirice şi tente filozofice. Suferinţa dată de boală l-a făcut mai sensibil, mai matur, mai sentimental şi mai dezolat în neputinţa sa de a atinge perfecţiunea. Prin geniul său el a luptat sfidând moartea. Răsplata jertfei sale o constitue cunoaşterea: "Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece".

Cea de a doua valenţă a volumului e dată de prezentarea materialului bibliografic studiat, autorii urmărind astfel două planuri care se susţin şi potenţiază reciproc: planul estetic şi cel al bolii. Se constituie astfel o relaţie analizată cu multă fineţe, acerb spirit critic, bazată pe probe de necontestat, reprezentate de mărturii ale vremii. Această interpretare a istoriei pe baza criteriului medical a presupus o documentare enormă, făcută cu vocaţie şi fidelitate pentru cauza eminesciană.

Răsturnând concepţiile clasice cu privire la geniul eminescian, cartea de faţă constituie o provocare pentru criticii literari, pentru iubitorii de Eminescu şi, nu în ultimul rând, pentru cei ce vor să pătrundă în fondul autentic eminescian, aşa cum spunea Şt. Augustin Doinaş: "Eminescu a fost şi este cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc atunci când se alimentează din adâncimile insondabile ale unui fond autentic".

Cristina Furnică

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!