Greva dascălilor a trecut, motivele ei rămân

Analiza recentei greve din învăţământ riscă să se înece în flecăreală, în sofisme şi în calomnii, când, de fapt, ar trebui să devină obiectul unei profunde meditaţii în România.

Ar trebui ca această analiză să pornească de la răspunsul dat la o \ntrebare simplă: greva este motivată serios? Profunzimea unei greve nu e dată, cred, de durata ei, ci de natura problemelor care au generat-o ori, dacă vreţi, de durata necesară rezolvării acestora. Pentru a fi rezolvate, problemele trebuie să nu fie false probleme, să fie corect puse, să fie corect înţelese, să aibă soluţii posibile şi concrete. Greava din \nvăţăm\nt a fost rezultatul unei împletiri de nemulţumiri rostite şi nerostite. Cele rostite au fost fie rău expuse (reprezentanţii greviştilor au folosit, din câte cunosc, sofisme, forţaţi şi de impasul în care au ajuns, şi uneori şi calomnii), fie corect expuse, dar neînţelese, fie au fost înţelese, dar au fost considerate exagerări, hiperbolizări ori aberaţii economice (cărora li s-a răspuns, în grabă, prin arătarea "catastrofei" numită inflaţie). Însă, profunzimea acestei greve, cea mai gravă din ultimii 15 ani, se regăseşte prea puţin în mesajul nemulţumirilor făcute publice. Explozia socială se datorează nemulţumirilor nerostite. S-a umplut paharul. Să vedem, cumva, de ce şi cu ce.

Afirm mai întâi că această grevă a avut cele mai tari premise pentru a fi ceea ce a fost. Pe de o parte, creşterea gradul de sărăcie în ţară şi, pe de altă parte, apropierea integrării în U.E. cu toate consecinţele ei pentru M.E.C. şi angajaţii săi. Alături de aceste cauze "obiective", să reţinem şi cele două supoziţii întâlnite în gândirea profesorilor. Prin natura muncii lor, profesorii au despre ei opinia că reprezintă o "categorie socială" mai bine informată cu privire la mersul lucrurilor, deci şi cu privire la efectele integrării, decât alte "categorii"; de aici tulburarea colectivă şi spaima că vor deveni sigur codaşii sociali cu "salariile de mizerie" pe care le au unii. Apoi, considerându-se intelectuali, au părerea că sunt batjocoriţi în aceste vremuri ale şmecherilor şi/ sau politicienilor.

Cauzele revoltei

Revenind la cauzele grevei, consider că nemulţumirile din învăţâmântul preuniversitar sunt mai multe şi mai ample decât cele din cel universitar. Iată-le, prima dată, succint, pe cele ale universitarilor şi studenţilor: prin trecerea la noul sistem de studii de trei ani, profesorii au pierdut ore, deci bani; decalajul dintre salariile profesorilor şi cele ale începătorilor (preparatori, asistenţi) este, cred, de 6-7 ori, generând nemulţumiri; aşa-zişii "dinozaurii" ai sistemului ocupă posturile tinerilor şi "sărăcesc" bugetul instituţiilor; lipsesc fondurile pentru cercetare şi deplasare (granturi etc.); taxele de şcolarizare pentru studenţi cresc anual, iar bursele de studiu şi cele sociale, nu; condiţiile din biblioteci, laboratoare şi săli de curs rămân constantm proaste în ciuda taxelor mărite; plăţile pentru chirii cresc vertiginos în vreme ce condiţiile din majoritatea căminelor amintesc de închisorile din evul mediu.

Să vedem acum ce se întâmplă în învăţământul preuniversitar.

Banii sunt puţini, în realitate şi în primă instanţă, nu pentru cât de mult muncesc profesorii şi pentru cât de buni sunt ei, ci pentru a acoperi costurile zilnice din România. Problema valorii lor e alta şi cine o poate judeca? Mă întreb însă în ce fel s-ar îmbunătăţi un profesor slab pregătit şi venit din nevoie în învăţământ dacă i s-ar dubla salariul? Banii puţini sunt uneori şi rău distribuiţi profesorilor prin falsificarea şi hiperbolizarea meritelor când se acordă vestitele salarii de merit şi celelalte "plocoane". Căci, trebuie să recunoaştem, unii primesc salarii de merit de la directori şi nu de la consiliul profesoral, pentru diferitele "servicii extraşcolare". Cererea de bani trebuie înţeleasă economic, prin împletirea dintre cheltuielile uzuale crescute, aflate în creştere, şi cele specifice majorităţii personalului din sistemul de învăţământ. Or, aici, majoritare sunt femeile. Cineva spunea despre admirabilele femei că sunt nişte "trestii cheltuitoare". Să fi avut dreptate?

Lipsa satisfacţiilor profesionale. Reforma învăţământului a fost un fiasco. Probabil şi pentru că unii profesori înţeleg prin reformă schimbarea doar a celorlalţi. În şcoala contemporană, cercurile metodologice au devenit adevărate "chermeze", foarte costisitoare, de a căror organizare şcolile şi profesorii fug ca de gripa aviară. Olimpiadele nu au scăpat nici ele de micile aranjamente post-decembriste. Cursurile de formare continuă sunt receptate de profesori drept momente de plictiseală, masteratele au devenit motive pentru noi rate de plătit. Frauda şi corupţia nu sunt străine de examenele de admitere. În fine, cheful elevilor de studiu a dispărut precum a dispărut subit lupul în Anglia. Orele, în multe situaţii, nu mai pot fi altceva decât obositoare monologuri pseudo-ştiinţifice.

Autonomia şcolară. Şi reformele privind încadrarea profesorilor după 2007 au provocat un adevărat cataclism. Dispariţia statutului de titular echivalează, pentru cei mai mulţi dintre titulari, cu izgonirea din rai. Profesorii zic că vor fi "la mâna directorilor". Servilismul va atinge, probabil, cote incredibile. Cei deja supuşi îşi freacă mâinile de bucurie şi-i mulţumesc Uniunii Europene pentru un aşa noroc. Statutul personalului didactic nu face nici cât o ceapă degerată în ochii guvernanţilor (dar nici a unor profesori). Inspectorii şi directorii de şcoli sunt schimbaţi sau menţinuţi nu datorită "calităţilor profesionale, manageriale şi morale" şvezi Statutul, cap.II, art. 21(1)ţ, ci datorită abilităţilor de mergători pe sârma politică, de traseişti, de sponsori în campanii etc. Cu această presiune politică pe cap, prea puţini directori mai rămân şi oameni. Cine poate şti în România numărul profesorilor umiliţi, maltrataţi, şantajaţi, în fel şi chip, de către directorii lor? Bugetarii sunt un fel de supuşi ai guvernului. Relaţia dintre acesta şi M.E.C. este, auzim în aceste zile, una de neîncredere după ce, în esenţă, este una de supunere. "Stâpânul" îşi suspectează supuşii de cârcoteli şi nesinceritate, iar "supuşii" îşi acuză "stăpânul" de "adulter financiar", în condiţiile în care, – "supuşii" ar trebui să o ştie – , "stăpânul" nu are o singură "soţie bugetară" de întreţinut, ci un întreg harem. Învăţământul – “prioritate secundară". Trădat şi părăsit, "învăţământul românesc" se plânge că nu (mai) este o prioritate naţională. Dar vai! Nu a fost niciodată aşa ceva, pentru simplul motiv că, la noi, guvernele, fără excepţie, nu au avut priorităţi, ci urgenţe, presiuni interne (mineriade) ori externe (integrări, acorduri financiare etc.).

Orice grevă e limitată, iar profesorii ştiu asta privind în portofel. Cine nu ştie, de la Marx cetire, că guvernul – el spunea "capitalistul" – poate trăi mai mult timp fără profesori decât pot trăi profesorii fără guvern? De aici faptul că aspectul grevei a devenit unul al unei lupte "care pe care".

Reforma radicală nu mai poate fi amânată. Probabil în cei mai mulţi dintre profesori există nevoia unei schimbări profunde, a unei îmbunătăţiri. Răbdarea le-a ajuns la sfârşit. Această uriaşă sarcină a schimbării (etern-promisă) stă dincolo de orice grevă, de orice mărire a salariilor. Fericiţi cei care o resimt în modul cel mai acut! Rămâne să judecaţi şi dvs, dacă mai e cazul să ne grăbim cu aprecierile, etichetările şi concluziile când ne referim la acest fenomen social recent. Consider, în final, că greva are clar aspectul unui mesaj ultim: Aşa nu se mai poate!

Daniel Mazilu*

* ex-profesor

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!