PE MARGINEA UNEI BLASFEMII

Deşi intrată într-un con de umbră după penibila răfuială publică din 1998 cu d-na Lucia Hossu-Longin, pentru şefia Televiziunii naţionale (în cele din urmă câştigată de un out-sider, uitat şi el între timp: Cristian Hadji-Culea), d-na Alina Mungiu-Pippidi a continuat să-şi îndeplinească rolul de politruc al noii stângi intelectuale, cu zelul cu care ar fi făcut-o, probabil, şi în contextul vechiului regim comunist, când a activat în U.T.C. şi în U.A.S.C.R. (neavând însă pe atunci timpul necesar de a-şi îndeplini vocaţia de cerber ideologic).

Iată însă că, nu demult, d-na Alina Mungiu-Pippidi a revenit în atenţia publică prin punerea în scenă, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, a piesei sale Evangheliştii, de către regizorul şi directorul Benoit Vitse, cu o trupă de actori de mâna a doua (pentru că cei consacraţi, spre onoarea lor, au refuzat să se facă părtaşi la colportarea scenică a acestei blasfemii anticreştine, unice prin virulenţă şi perversiune în peisajul literar-artistic românesc de după 1989).

Nu ştim ce anume l-a determinat pe regizorul Benoit Vitse să în-sceneze acest spectacol penibil şi profanator (dumnealui pretinde că l-a convins chiar "calitatea estetică" a piesei, lecturate în versiune franceză, dar este cel puţin curios că această "calitate estetică" nu a mai convins în atâţia ani pe nimeni din România să pună piesa în scenă, cu toate că aceasta căpătase un premiu UNITER în 1992, când un juriu mai degrabă dubios o decretase – fără să convingă pe mai nimeni – "cea mai bună piesă a anului"!); este cert că au fost la mijloc şi raţiuni sau interese extraestetice, favorizate, mai nou, şi de fondul de insidios relativism moral-religios creat de traducerea recentă a unor autori anticreştini din Occident (José Saramago, Paulo Coelho, Dan Brown etc.), precum şi de delirul mediatic orchestrat în jurul tragediei de la Tanacu.

Alina Mungiu (n. 1964, Iaşi), căsătorită Pippidi (1994), a studiat răzbit Medicina şi mai în pripă Politologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia ideologică la G.D.S., s-a ilustrat precoce ca publicistă (Opinia studenţească, 22, Expres etc.) şi scriitoare (Emanciparea Prinţului Hamlet, Evangheliştii, Ultima cruciadă), ajungând să treacă, în anumite medii, drept "cea mai deşteaptă femeie din România". Chiar dacă ne sfiim să ne facem părtaşi la un asemenea entuzism superlativ, nu ne trece prin minte să-i contestăm aprigei "analiste" anumite calităţi intelectuale şi o anume zvelteţe a condeiului. Încă din 1997-98 s-a iscat însă o legitimă nedumerire: cum e posibil ca o persoană cu atâtea însuşiri, afişând tot timpul un aer justiţiar şi sfătos, să-şi saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă de un indiscutabil profesionalism? Ne e teamă că aici e vorba de o gravă defecţiune morală. Ne întrebăm însă dacă nu cumva e la mijloc mai mult decât atât. D-na Lucia Hossu-Longin, realizatoarea "Memorialului durerii", a întruchipat, în toată activitatea sa de după 1989, două categorii de valori pe care A. M.-P. le-a diabolizat sistematic în scrisul său: valorile naţionale şi valorile creştine. Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, mai ales una dintre două mentalităţi divergente, iar cu acel prilej A. M.-P. ni s-a vădit, nu doar în plan auctorial, ci şi ca om, în dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce sfidează direct nu doar cutare sau cutare adversar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi religios al poporului român.

Alina Mungiu maimuţăreşte oribil Evanghelia

(Re)citind sau văzând pusă în scenă piesa de teatru Evangheliştii, ignorată de lumea teatrală românească timp de mai bine de un deceniu, ni se revelează adevărata faţă a "celei mai deştepte femei din România". Sub paravanul parşiv al "autonomiei esteticului", autoarea îşi permite nu doar o abordare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a "demitizărilor", ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporţii delirante, mergând de la insinuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară.

Evangheliştii sunt de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai unui sofist falit din Antiohia, care, la propunerea lui Pavel, un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din urmă, pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze, pe bani buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu obscur, identificat cu personajul paranoid al "Povestitorului" ("Era un om obişnuit. Înalt cât mine, urât ca mine, sărac ca mine"), pus de regizor să defileze gol pe scenă, de care Pavel se foloseşte spre a cuceri mulţimile în mod fraudulos, ticluind o religie iluzorie ("Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?", îi zice sofistul lui Pavel; "Principalul este să creadă ceilalţi...", răspunde cinic acesta).

Toate personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o prostituată prezentată drept "preoteasa zeiţei Artemis" şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Isus întreţine o perversă relaţie erotică: "Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?", întreabă sofistul; iar femeia răspunde: "Dimpotrivă... Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant..."). În scena spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus, prefăcută de regizor într-un abominabil show erotic, Maria Magdalena începe de la tălpi şi termină între coapsele acestuia…

Episoadele evanghelice sunt maimuţărite pe rând, de la naşterea până la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: "Din câte am auzit, a fost o târfă!", exclamă Pavel. Atunci când unul dintre "evanghelişti" pune ironic întrebarea: „Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?", în fundal – ca "găselniţă" regizorală – apare mama lui Iisus despuiată, provocând un fel de hilaritate libidinoasă, în care autoare şi regizor se întâlnesc în acelaşi duh profanator.

Pe cruce a fost răstignit Barabas, în vreme ce Isus a şters-o "englezeşte", avertizat de Iuda ("A, iată-te! Trebuie să dispari repede (...) Ia aceşti treizeci de arginţi şi pleacă fără să mai previi pe nimeni!"; "Am să mă întorc...", bâiguieşte derutat falsul fiu al lui Dumnezeu; "Nu, să nu te mai întorci!", îi spune categoric Iuda).

Până la urmă Pavel îl înjunghie pe la spate pe Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalţi, vârând în desagă "Cărţile Sfinte"). "Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul tău?!", întreabă Cherintos; "N-am avut ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi voia să dea totul în vileag", îl lămureşte Pavel; "Ce Dumnezeu slab de înger! Oricum, mai mult te încurca decât te ajuta", meditează sofistul; iar Pavel: "E drept. Eu voi veghea la interesele lui mai bine decât ar fi făcut-o el însuşi"...

Pentru efect, la final, pseudo-Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişând-o, îi zice duios: "Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!".

Alina Mungiu: "Românii sînt fundamentalişti"

Pe fondul scandalului succesiv montării de la Iaşi, autoarea acestor insanităţi tendenţioase are tupeul cinic de a declara pro domo (lămurindu-ne, între altele, şi pentru ce s-a vărsat sângele eroilor-martiri din decembrie ‘89!): "Izolate sub comunism, bisericile din România par să fi rămas mult în urma democraţiei. Ideea că Evanghelia trebuie interpretată alegoric, nu literal, aparţine Sfântului Toma din Aquino, nu mie. Ca orice text, şi Evanghelia trebuie citită şi interpretată critic, şi există o distinsă tradiţie intelectuală de sute de ani în acest sens. Oricine a citit Evangheliştii şi nu s-a luat după zvonuri tabloide nu poate crede ca piesa îl ridiculizează pe Iisus sau jigneşte sentimentele cuiva. Dacă Cioran e acceptabil pentru Biserică cu textul lui despre Apostolul Pavel, dacă Idiotul lui Dostoievski e acceptabil ca model ideal pentru Iisus, atunci şi piesa mea e acceptabilă. Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii de gândire şi sunt dispusă să îl plătesc. E cu totul inacceptabil, după ce am obţinut în 1989, să ne mai spună cineva ce avem voie să scriem şi ce nu. Montarea lui Benoit Vitse e un exerciţiu de exorcism. Putem scăpa de acest tradiţionalism retrograd care s-a ridicat cu totul neaşteptat la noi după 1989? Suntem singurii care, de la ateismul forţat, am căzut în fundamentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni, hai să ne străduim şi noi!".

O iresponsabilă toleranţă

Cum s-a putut ca autoarea unor asemenea elucubraţii profanatoare să fie pusă în fruntea Direcţiei Emisiuni Informative în 1996, imediat după triumful în alegeri al unui partid creştin-democrat? Cunoştea pe atunci preşedintele Constantinescu, care a făcut atâta caz în campania electorală de credinţa sa în Dumnezeu şi de "călugărul Vasile", aceste blasfemii ale protejatei sale? Iar, mai recent, se cunoşteau antecedentele acesteia atunci când, din postura de lider al unei aşa-numite Societăţi Academice Române (SAR), se erija anul trecut, susţinută de o mare parte a presei şi intelectualităţii "portocalii", în mare moralistă a societăţii civile şi în epuratoare a clasei politice româneşti? Şi cum se poate ca astăzi o astfel de abjecţie pseudoartistică, scoasă pe neaşteptate din sănătoasa uitare de care avusese parte, să fie tolerată public şi chiar încurajată de o parte a presei şi de diriguitorii conjuncturali ai vieţii publice româneşti (în frunte cu noul ministru al Culturii, care crede, în abstract, că apără libertatea creaţiei artistice şi, mărturisind că habar n-are de piesă, invocă naiv, ca pretinsă autoritate în materie, decizia compromisului UNITER, de acum 13 ani!)?

Nu poate fi de mirare că, în această nouă şi nefericită împrejurare, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică din România au reacţionat la unison prin întâistătătorii lor, iar o serie de alţi ierarhi, clerici şi publicişti creştini au întărit acest protest (la care ne raliem şi noi). De mirare este însă că o atitudine publică fermă a lipsit tocmai din partea Mitropoliei de la Iaşi, care ar fi fost prima datoare să se pronunţe şi să încerce să limpezească apele tulburate chiar în ograda ei! Nu ar fi târziu nici în ceasul al doisprezecelea, chiar dacă, după nişte zvonuri de ultimă oră, reprezentaţiile cu piesa respectivă ar putea fi suspendate. (Deocamdată, mai sigur este că autoarea se va deplasa la Iaşi, să-şi contemple "capodopera".) Credincioşii din România au nevoie să ştie şi să simtă că ierarhii Bisericii lor (iar nu de-alde Corneliu Vadim Tudor!) stau de veghe pe bastioanele credinţei şi moralei creştine, şi că spiritul antihristic al veacului nu poate birui conştiinţa mistică şi mărturisitoare a Bisericii luptătoare.

Românii sunt acuzaţi întruna de "fundamentalism". Noi credem că ei pot fi acuzaţi mai degrabă de o iresponsabilă toleranţă. Piesa semnată de A. M.-P., cu nimic mai prejos de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie (cel hăituit atâţia ani de "răzbunarea" islamică), a fost privită de creştinii din România doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia mai degrabă s-a tăcut, ani în şir. Lipsa unei reacţii mai generale şi mai radicale pare, într-o anume privinţă, un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi simplu că d-na Alina Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul din care se produce, este, între altele, autoarea Evangheliştilor, ba a mai şi preface-o, după toate, într-un fel de martiră a democraţiei şi a "drepturilor omului", reprezintă, credem, cel puţin o imprudenţă şi o dezertare morală...

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!