Ortodoxie şi putere politică în UE

În contextul confesional actual, în care Europa are nevoie de raportare la o realitate eclesială, care va (re)echilibra balanţa, Biserica Ortodoxă va avea de spus un cuvânt hotărâtor. Până acum, în Uniunea Europeană exista un singur stat de confesiune majoritar ortodoxă: Grecia. Intrarea României şi a Bulgariei în Uniune va schimba radical raporturile confesionale, iar adoptarea unei atitudini este cât se poate de naturală. La capitolul acesta, atât UE, cât şi Biserica Ortodoxă sunt deficitare în definirea unei raportări garantate juridic.

După lungi tratative, Tratatul de la Amsterdam a adoptat o anexă care conţine o Declaraţie în care se precizează: "Uniunea Europeană respectă şi nu prejudiciază ceea ce potrivit legislaţiei naţionale este definit ca fiind statutul Bisericilor şi asociaţiilor sau al comunităţilor religioase din cadrul statelor membre". Pe cât de lapidară, afirmaţia-garanţie este destul de semnificativă, dată fiind rezerva legislaţiei europene în a se exprima în materie de religie.

Mai problematică este, în schimb, necesitatea ca Biserica Ortodoxă să-şi definească raportarea la puterea politică, dat fiind că, în momentul de faţă, nu există un model satisfăcător. Numai după ce va fi validat un model cu puterea statală în propria ţară, Biserica Ortodoxă se va putea raporta la structurile politice în cadrul UE.

E clar că între cele două structuri, Biserică şi Stat, există deosebiri fundamentale, de esenţă şi de scop ultim. Biserica este instituţie divino-umană, al cărei cap este Hristos. Ea se raportează la cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură şi învăţat de Biserică de-a lungul veacurilor. Biserica, prin însăşi esenţa sa, nu poate accepta stăpâniri din afară sau modificări ale propriului mesaj, fără a înceta să fie ea însăşi. Iar scopul său ultim este să garanteze mântuirea credincioşilor săi, adică să-i orienteze spre Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei pregustare se face încă din lumea aceasta. Dar tocmai această anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu face ca Biserica şi Statul să găsească un segment comun – timpul istoric --, în care misiunea lor se suprapune, chiar dacă nu mereu se şi identifică. Statul urmăreşte garantarea binelui comun pentru toţi cetăţenii săi, indiferent dacă aceştia aparţin sau nu Bisericii, iar aceasta din urmă trebuie să garanteze condiţiile optime pentru ca proprii credincioşi să-şi poată lucra mântuirea sufletească. Cadrul trebuie însă garantat de Stat, care este responsabil şi de buna înţelegere între cetăţenii de diverse confesiuni sau religii sau care nu se declară aparţinători vreuneia din ele.

După căderea comunismului în Europa de est, Bisericile Ortodoxe se găsesc în dificultatea căutării unui model de raportare la puterea lumească, model practicabil şi aplicabil din punct de vedere juridic şi teologic. Aceasta este marea provocare pe care Bisericile din ţările majoritar ortodoxe trebuie să o înfrunte. În această materie, ecourile sunt timide, dar încurajatoare. În 2000, Biserica Ortodoxă Rusă a dat publicităţii un document privind gândirea sa socială, iar un sector se referea şi la re-definirea raportului său cu statul. Biserica Ortodoxă Română dă publicităţii, în acelaşi an, o declaraţie a "Cultelor religioase", un document fundamental, din păcate insuficient receptat. Totuşi, nu putem afirma că avem un model de raportare la puterea politică şi care să garanteze soluţii de prelungire în direcţia structurilor europene.

Se oscilează, mai ales, către modele prezente actualmente în ţările deja membre ale Uniunii Europene, chiar dacă suntem conştienţi că nu se pot importa in integrum. De aici, şi confuzia intelectualilor, care ar trebui să-şi aducă o contribuţie de nesubstituit la realizarea acestui model şi care, neştiind modelul prezent în Biserica Ortodoxă din cele mai vechi timpuri, caută scheme prefabricate în Occident. E apreciabilă preocuparea lor, dar numai până la un punct.

În Europa Unită se întâlnesc trei modele mai importante, celelalte fiind doar variaţii. Primul, poate cel mai acreditat ca slogan în România ultimilor ani, este "modelul francez", de separare totală între Biserică şi Stat. Altul este cel "englez" de identificare între cele două instituţii. Oarecum asemănător acestuia este "modelul grecesc" (în Grecia şi Cipru), chiar dacă între cele două există şi distincţii fundamentale. Şi, în fine, există "modelul german", în care, între cele două instituţii se desfăşoară o cooperare distinctă. Nici unul din acestea nu poate fi adoptat necritic. Căci Biserica Ortodoxă are o experienţă milenară în a se raporta la puterea politică.

În căutarea unui model

Actualmente, în România (dar nu numai), Biserica Ortodoxă este în căutarea unui model, lucru deloc uşor, dat fiind că nu se poate raporta cu facilitate la o tradiţie întreruptă de curând. În acelaşi timp, o eventuală privire înapoi ar fi futilă, căci condiţiile sunt radical schimbate. Înainte de 1948, an în care puterea politică în România a încăput pe mâinile comuniştilor, forma de guvernare era monarhia. Şi nici măcar la acea dată BOR nu avea un model bine definit de raportare la puterea temporară. De la dobândirea autocefaliei nu trecuseră nici măcar şaptezeci de ani, iar evenimentele istorice şi-au spus cuvântul. Venirea la putere a comunismului, care a limitat activitatea Bisericii până în marginile desfiinţării au obligat-o să adopte o atitudine ce oscila între colaboraţionism şi martiriu, iar BOR s-a aflat, cel mai adesea, mai aproape de al doilea termen al ecuaţiei. Gândirea politică a Bisericii, în aceste condiţii, se limita la cadrele supravieţuirii, în interiorul unui fel de "amnezie istorică". După ieşirea de sub comunism, Biserica s-a regăsit în mijlocul unor realităţi noi, cărora trebuie să le răspundă. Iar cei cincisprezece ani trecuţi sunt insuficienţi. De aceea, în aceşti ani, Biserica a oscilat între un protecţionism de stat şi o (sumar) definită autonomie pe diverse sfere de activitate.

E clar că elaborarea unui model de raportare la structurile politice este mai mult decât necesar. Dată fiind experienţa bizantină, BOR va trebui să-şi constituie un model care să fie în acelaşi timp tradiţional şi modern. Un model pe care să nu-l numim nicidecum "neo-bizantin", ci, eventual, "post-bizantin", care să ateste că Biserica şi-a elaborat o proprie gândire politică şi socială prin care reuşeşte să-şi asume timpul istoric şi să ofere soluţii viabile noilor probleme cu care se confruntă fiii ei.

În sensul acesta, ne-ar putea fi de folos să aruncăm o privire la experienţa Bisericii Catolice, care s-a confruntat cu căutarea unui model de raportare la noile realităţi politice din Europa secolelor XIX-XX. Ştim că travaliul a fost dureros. Desigur, importarea modelului ar fi absurdă; ne-am dat seama de aceasta încă din anii în care, la noi, se punea problema unui concordat cu Vaticanul. Modelul nostru ar trebui să ţina cont de moştenirea bizantină care a plămădit statele de confesiune ortodoxă, dar, în acelaşi timp, să nu lăsăm de-o parte propria experienţă istorică. Fără să iasă din propria istorie şi nici din cadrele gândirii teologice, BOR trebuie să-şi contruiască propriul model de raportare la Stat, să citească în istoria recentă semnele timpului prezent, pentru a oferi soluţii clare pentru contruirea şi îndeplinirea propriei lucrări la care este chemată. Raportarea la modernitate nu se face prin ignorarea ei, nici prin înfierarea defectelor care o caracterizează, ci prin "mântuirea" ei. Căci Biserica Ortodoxă este o Biserică vie, iar modernitatea este câmpul său de misiune.

Un rol mai important pentru laici

Nu sunt deloc uşor de trasat coordonatele unui model. Teologul Radu Preda identifică trei dintre aceste coordonate, pe care modelul post-bizantin ar trebui să le aibă în vedere.

Primul dintre ele ar fi "simfonia bizantină", în ceea ce are ea mai bun. Adică, o colaborare distinctă între puterea spirituală şi cea politică, prin practicarea unei soluţii de mijloc, între separarea radicală ("modelul francez") şi identificare ("modelul englez"). O colaborare bazată pe principiul subsidiarităţii, în care Statul este chemat să se implice în probleme privitoare la aspectele sociale ale misiunii Bisericii, aspecte la care Biserica însăşi trebuie să solicite Statului implicare, în susţinerea acestui tip de proiecte.

Al doilea element al acestui model ar putea privi angajarea laicilor în misiunea Bisericii şi în luarea deciziilor care interesează întreaga societate. Acest aspect este cât se poate de urgent şi de necesar, tocmai pentru că, în acest "interval" zis "de tranziţie", laicii, în special intelectualii, s-au simţit marginalizaţi, fie de către Biserica, fie de către Stat. În felul acesta, s-ar evita tendinţe precum cea laicistă şi cea anticlericală. Ar trebui să învăţăm din experienţa celorlalţi şi să nu comitem aceleaşi erori, din aceeaşi indiferenţă sau imaturitate, nici să-i lăsăm pradă ideologiilor de orice fel. Laicii au un loc şi o funcţiune specială şi deloc neglijabilă în Biserică; şi ei, împreună cu ierarhia, formează comunitatea eclesială. Instrumentalizaţi de tendinţe colaterale, pot fi aduşi pe poziţii anticlericale, care nu folosesc niciuneia dintre părţi. Să nu uităm, apoi, pericolul "mimetismului". Pericolul acesta l-a traversat intelectualitatea occidentală din generaţia ’68. Când, în Occident, se consumau grevele studenţeşti, intelectualitatea din ţările comuniste nu putea mişca. După căderea comunismului, lipsind obiectul contestaţiei, privirile s-au îndreptat către structurile tradiţionaliste, inclusiv înspre Biserică. Probabil, era nevoie de acest pasaj către maturizare. Dar să nu uităm că, pentru a ieşi cu succes dintr-o criză, e nevoie de soluţii clare, credibile. Iar Biserica le poate oferi. E nevoie doar de mai multă încredere reciprocă şi, mai ales, de o solidă cultura teologică, politică şi civică.

În sfârşit, al treilea element constitutiv al acestui model post-bizantin ar fi promovarea unei culturi a dialogului între Biserica şi societate, de la intelectuali la oameni politici, de la dialogul cu cultura la cel cu sindicatele. Acest dialog este mai mult decât necesar şi ar completa fericit misiunea pastorală a Bisericii.

Pentru un dialog constructiv cu modernitatea, păstrând însă cadrele tradiţiei, e nevoie de două virtuţi. Una a fost numită "fidelitate creatoare", care uneşte cele două exigenţe. A doua este "admiraţia lucidă", care ne invită la o convertire zilnică la ortodoxie. Aceste două virtuţi metodologice ne ajută să depăşim diversele tipuri de fatalisme şi sociologisme şi să angajăm un dialog autentic cu epoca în care trăim şi în care trebuie să ne afirmăm propria identitate.

O utopie periculoasă: Europa fără Hristos

Întâlnirea dintre cele două realităţi – Biserica Ortodoxă şi Uniunea Europeană – ar putea avea efecte benefice pentru amândouă. Cu toate deosebirile dintre cele două, afinităţile structurale ar putea fi salutare, spre o mai bună coordonare a misiunii fiecăreia în istorie. Că Uniunea Europeană a adoptat o serie de elemente specifice structurii Bisericii Ortodoxe, n-ar fi de mirare. Se vede că tezaurul creştin pe care lumea bizantină l-a dat Vechiului Continent nu s-a epuizat, ci, dimpotrivă, îşi releva actualitatea.

Biserica Ortodoxă este alcătuită din Biserici naţionale autocefale, legate de un anumit teritoriu, de un anumit popor, de tradiţii culturale specifice, aşa cum UE este formată din state suverane.

Structura eparhiei, ca Biserica deplină, condusă de episcop, ca structură cvasi-federală a Sinodului permite existenţa unor spaţii de autonomie internă şi de administrare a problemelor locale, cu respectarea specificităţilor zonale.

UE acordă mare atenţie păstrării identităţii comunităţilor locale, conferindu-le uneori autonomie lărgită, mai mare decât o aveau în interiorul statelor cărora au aparţinut. Acest lucru se realizează prin păstrarea unei autonomii de acţiune a statelor membre, dar şi prin încurajarea regionalismului european. De un astfel de statut se bucura Bisericile locale. Ignorarea acestui principiu a dus adesea la conflicte (unele sunt încă în curs), de obicei greu de aplanat. Cu siguranţă, ambele ar avea de câştigat din punerea în practica a acestui principiu.

Parlamentul European are ca misiune exprimarea şi apărarea drepturilor tuturor cetăţenilor săi. Sunt reprezentate nu doar statele, ci şi bisericile, partidele, asociaţiile de orice fel. Această funcţiune se regăseşte în BOR şi este prerogativa Adunării Naţionale Bisericeşti, în care fiecare eparhie are ca reprezentanţi un cleric şi doi laici.

Bisericile Ortodoxe formează o unitate prin împărtăşirea aceluiaşi tezaur dogmatic, liturgic şi canonic, prin mărturisirea aceluiaşi Adevăr unic. Aici, UE are de învăţat de la Biserica Ortodoxă. Căci trebuie să depăşească stadiul de federaţie bazată pe principii economice şi monetare şi să-şi constituie un corpus de valori comune şi identitare, care să reprezinte fundamentul spiritual al uniunii. Doar atunci s-ar putea spune că Europa începe să capete un contur, o fizionomie, un "suflet" legitim.

Principiul subsidiarităţii, de care aminteam mai sus ca fiind fundamental pentru raportarea Bisericii la Stat, este indispensabil şi în interiorul UE. Căci doar astfel, deciziile luate la nivel politic sunt eficiente la nivelul celor pe care îi interesează direct, adică Bisericile şi comunităţile locale. Biserica a afirmat şi apărat dintotdeauna persoana umană şi demnitatea sa. Creştinul este "persoana în comunitate", nu este un simplu individ sau un număr. Respectul cuvenit persoanei umane trebuie să fie fundamental, teoretic şi practic, în legislaţia europeană. Altfel, paradigma tehnologică va face ca ştiinţa să rătăcească iremediabil de la vocaţia sa şi să devină ameninţătoare pentru om, aşa cum adesea s-a şi manifestat. Or, la nivel teologic şi filosofic, valoarea persoanei umane este cel mai bine fundamentată în ortodoxie. Iar Bisericile surori sunt tot mai receptive la icoana ortodoxă, care, de fapt, pune în lumină chipul luminat de har al Dumnezeu-Omul şi al omului îndumnezeit.

Până acum, Europa s-a întemeiat pe interese economice, financiare şi politice. A încercat, deci, să satisfacă nevoile primare ale "omului european", dar tensiunile, conflictele şi crizele n-au dispărut. Faimoasa "piramidă a lui Maslow" ne arată că acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, e drept, important, dar insuficient. Ar urma apoi nivelul secund, cel intelectual, şi el necesar. Europa răspunde (chiar dacă imperfect) acestui nivel, inclusiv prin circulaţia ideilor şi cu ajutorul mijloacelor de informaţie în masă. Are însă nevoie imperioasă să-şi creeze şi nivelul superior, cel metafizic şi spiritual, care are misiunea fondantă de a le legitima şi ilumina pe cele inferioare. Fără acesta, "prosopocentrismul" pe care îl propune creştinismul rămâne fără ecou, iar victima este însăşi persoana umană. Fără acesta, omul se vede constrâns obedienţei faţă de o societate impersonală sau în contrapoziţie cu aceasta.

Omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate care să-l reflecte la întreaga-i valoare. Căci el creează Europa şi nu invers. Şi o creează pentru sine, pentru cei dragi şi pentru generaţiile care vor veni. Trebuie să aibă un aport la unificarea familiei umane, căci creştinismul este religia unităţii, a fraternităţii şi iubirii în Hristos. O Europă fără Hristos poate fi o înşelare aşa cum a fost comunismul. O Europă cu Hristos ar fi o utopie… adevărată.

Pr. Arhim. Iuvenalie Ionaşcu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!