Patriarhat românesc

O discuţie extrem de actuală este purtată astăzi între adversarii şi apărătorii democraţiilor. De fapt, adversarii nu mai există, de vreme ce toată lumea este de acord ca democraţia este unica soluţie politică, socială, culturală, familială de supravieţuire.

Ca români, totuşi, ne-am ales cu reproşurile democraţiilor "avansate" – care încă ne supraveghează educaţia democratică – pentru anumite "derapaje" sau greşeli în practica democratică. De exemplu, multă vreme am dovedit că preferăm să alegem, dintre toate tipurile autorităţii raţionale, competente sau legale care ni se propun în campaniile electorale, autoritatea tradiţională, nesusţinută de probe ale competenţei politice. Acest nărav românesc de a alege şi de a urma personalităţi tradiţionale şi instituţii conservatoare ignoră de fapt (ni s-a spus) libertatea de a nu te mai supune necondiţionat tradiţiei, ci de a alege. Sociologii avertizează că autoritatea tradiţională – indiscutabilă şi incontestabilă – care ne place este asimilabilă întruchipării vechii figuri a patriarhului, tiranul familiilor şi societăţilor înapoiate.

Năravul supunerii, de care se fac vinovaţi românii, vine din organizarea veche a societăţii româneşti. Ea are cu adevărat la bază "înapoierea", adică tradiţia, valorile, normele şi obiceiurile moştenite, şi nu norme inventate în şi pentru prezent, adecvate noilor stări de lucruri. Autoritatea societăţii noastre ţărăneşti înseamnă abandonarea "gândirii critice" în favoarea credinţei necritice în autoritate.

La nivel comunitar, autoritatea tradiţională este reprezentată prin bătrâni, părinţi şi bărbaţi, dar nu numai. Conform regulilor generale ale patriarhatului, autoritatea tradiţională - sau patriarhală - se bazează pe superioritatea fundamentală a bărbatului asupra femeii şi a bătrânilor asupra tinerilor. Această superioritate provine din reprezentările mitice, religioase ale puterii, în care patriarhul este înlocuitorul zeului, protectorul absolut şi părintele simbolic al întregii comunităţi, având o autoritate politică în cel mai larg sens. Important este să reţinem că, în această reprezemtare a autorităţii nu se ţine seama de charisma, de forţa materială sau de competenţa personală a unui ins, ci de felul în care el întruneşte, la nivel de excelenţă, trăsăturile comunitare.

Organizarea obştelor româneşti

Spre deosebire de cele mai multe societăţi ţărăneşti din Balcani, comunităţile rurale româneşti nu aveau o conducere individuală, un staroste, o căpetenie unică. În principiu, toţi bărbaţii aveau dreptul să-şi spună părerea, iar, uneori, în anumite chestiuni, chiar şi femeile. În societatea ţărănească românească, chiar nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului pentru stabilirea unui sistem democratic de organizare politică. Dimpotrivă, colectivitatea topea laolaltă individualităţile membrilor, dând naştere în mod natural omogenităţii de voinţă. Obştea, care era forma tipică de organizare socială şi politică românească, sau adunarea "în gloată" a sătenilor, se ocupa nu doar de administrarea vieţii sociale, ci se implica direct în viaţa familială şi individuală a membrilor săi. Într-un asemenea sistem, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă, pentru că ambele categorii se supuneau, de fapt, mai mult decât una alteia, tradiţiei. Locuitorii satului se întruneau de câte ori era necesar, pentru a judeca, hotărî şi aplica cele cuvenite, cele ce corespund tradiţiei (nu cele pe care oamenii le pot determina, prin influenţa majorităţii sau a competenţei, ca fiind potrivite). Organizarea democratică şi participarea politică a oamenilor era posibilă tocmai pentru că pleca de la supremaţia tradiţiei şi nu de la categorii inventate, noi. Altfel, la o primă vedere, societatea tradiţională românească era dominată de reflexe patriarhaliste anacronice şi tiranice.

După cum deja am amintit, patriarhatul înseamnă un sistem social şi familial care se susţine prin autoritatea fundamentală şi absolută a tatălui. Termenul în sine nu însemna o funcţiune strict familială (în sens restrâns, rolul familial al tatălui era denumit printr-un alt termen - atta), ci una mai curând politică: tatăl era judecător, preot, conducător militar. De la înţelesul de "întemeietor, civilizator" al lui pater a plecat şi familia termenilor patrius, patria, care se referă la locul strămoşesc, teritoriul protejat de părinţii mitici. În continuitate semantică şi logică, patriarhatul înseamnă dominaţia autorităţii masculine şi, în această calitate, el este mai ales astăzi criticat cu vehemenţă de feminism şi de democraţie, ca o relitate politică inacceptabilă. El a fost definit ca "sistemul masculin de opresiune a femeilor" (H. Hartmann), "relaţie de dominare producătoare de inegalităţi sociale" sau "relaţie de putere primitivă" (V. Pasti).

Sursa patriarhalismului românesc se află, deci, localizată în cultura ţărănească, lipsită de educaţie, care se opune dezvoltării tehnologice şi, în general, principiilor economiei capitaliste, care îşi cultivă încăpăţânată inegalităţile şi ierarhiile. De aici, patriarhatul s-a întins şi a dat naştere patriarhalismului socialist şi celui capitalist, prin care bărbaţii, se spune, au continuat să exploateze munca femeilor şi să-şi impună propriile valori, monopolizând posturile de conducere socială, politică şi economică. Dominaţia lor a fost sprijinită îndeaproape de instituţiile masculine, armată şi biserică. În faţa acestei mentalităţi retrograde, noile filosofii se ridică şi cer introducerea egalităţii şi a unei autorităţi a competenţelor, schimbată periodic prin sistemul democraţiei electorale.

Nu patriarhii, ci tradiţia deranjează

Dacă suntem atenţi, vedem însă că se combate mai puţin un sistem tiranic, nedemocratic de conducere, cât tradiţia ca atare. Pentru că, în pofida a ceea ce se spune, societatea românească ţărănească nu a fost una patriarhală pură. Chiar şi sociologii ar clasifica-o în tipul societăţilor patriarhale slăbite sau atenuate, pentru că, am văzut, la noi conducerea nu aparţinea unui conducător, ci unor grupuri. Din definiţiile acceptate, patriarhii au autoritate întrucât sunt cei mai buni cunoscători ai legilor; acolo unde se crede că ei sunt succesorii zeului, legile au provenienţă divină; la noi, unde originile întemeietorilor sunt uitate, legile înseamnă tradiţia. Aşadar patriarhii, adică şefii comunităţii, sunt cei mai buni cunoscători ai tradiţiei. În obştea românească, însă – şi aici este partea interesantă – tradiţia nu este accesibilă unei singure categorii. Exista, desigur, o ierarhie sătească, în fruntea căreia se aflau gospodarii cei mai vrednici. Ei nu erau, totuşi, conducători, ci, mai degrabă, modele, erau cazurile particulare în care se întrupau virtuţile preţuite de toţi. Împreună, ei erau "lumea", erau etalonul cu care se măsurau meritele fiecăruia; la această bună-stare pe care o închipuiau şi care era râvnită de toţi, fără deosebire, nu se putea ajunge numai prin străduinţa individuală – deci nu este vorba despre o meritocraţie – , ci şi în urma unei aşezări bune a individului în lume (a fi "în rând cu lumea", "ca lumea"). În pofida aparenţelor, nu averea era primul criteriu de succes, ci sporul, înţeles ca o întâlnire, ca o armonizare a eforturilor proprii cu sensul general al lucrurilor, cu firea. Averea era, eventual, confirmarea acestui spor sau a armoniei stabilite între ins şi lume sau cosmos.

Pe lângă această elită exemplară exista, desigur, şi o elită politică, o categorie socială care era "ascultată" cu precădere; în aceasta intrau oamenii cu greutate, sau cu autoritate. Vechile documente şi memoria ţăranului vorbesc despre un grup determinat, numit, cu o sintagmă devenită aproape reflexă în română, oamenii buni şi bătrâni. Rolul lor, aşa cum a fost determinat în urma studiilor de etnologie juridică şi antropologice era, însă, nu atât de şefi cât de martori. Ei nu erau, ca patriarhii indo-europeni (greci, romani), regi suverani, nu întruneau la un loc rolurile de judecători, conducători militari şi preoţi. Ei erau numai judecători, cei mai buni judecători tocmai prin calitatea de martori pe care o aveau. Importanţa şi autoritatea lor era dată de vârstă şi de limpezimea memoriei. Ei mărturiseau asupra stării vechi a lucrurilor şi întorceau mereu obştea spre aceste repere. Autoritatea lor era una cu autoritatea tradiţiei. Ei, bătrânii buni, cunoşteau cel mai bine datina, hotarele moşiei şi ale proprietăţilor de neamuri, ei ţineau şi îndreptau abaterile de la legea pământului, alcătuiau instrumente de judecată şi reprezentau satul în exterior, în relaţiile cu instanţe străine. Investitura lor, ca cei mai fideli păstrători ai tradiţiei întrucât erau cei mai bătrâni din sat, era inamovibilă chiar şi în faţa organizărilor politice superioare. În perioada feudală, dregătoria – adică instanţa administrativă superioară – din care făcea parte un sat nu avea putere legală asupra cetei bătrânilor şi orice jugnire sau ofensă adusă unui membru al acestui grup atrăgea revolta întregii obşti.

Rolul femeii în "patriarhatul românesc"

Pe lângă acest consiliu judecătoresc şi de "politică externă" al bătrânilor, mai erau şi alti cunoscători ai tradiţiei, adică şi alţi patriarhi, dacă ar fi să ne conformăm definiţiei patriarhatului. În funcţie de aspectele existenţei ce se cereau supravegheate sau rezolvate de obşte, aceasta era reprezentată de câte un "organ" al său, cel mai autoritar în problema vizată. De pildă, un rol crucial în "patriarhatul" românesc, la care feminismul nu este atent şi pe care nu îl mai revendică astăzi, îl aveau femeile. Pentru că trecerile dintr-o categorie de vârstă în alta sau dintr-un plan al existenţei în altul, cu alte cuvinte nunţile, naşterile şi înmormântările erau guvernate şi supuse autorităţii grupului femeilor, mai cu seamă al bătrânelor, cele mai pricepute, mai conştiincioase şi mai atente conducătoare ale ceremoniilor respective. Ele cunoşteau ceea ce prevede tradiţia în cazul naşterii unui copil, al înmormântării şi pomenirii morţilor sau al peţirii, în privinţa pregătirii zestrei şi organizării celorlalte ritualuri de nuntă. Păzirea calendarului religios şi a interdicţiilor de muncă, mai ales în ceea ce priveşte lucrul în gospodărie, erau tot atribuţiuni feminine – deci "patriarhii", în acest domeniu al vieţii sociale, erau femeile. Este posibil ca această pondere importantă în urmărirea aplicării legilor tradiţiei în viaţa familială (şi socială, căci nu exista o graniţă fermă între cele două) să fie relicva unei vechi organizări agrare, matriarhale, neolitice, anterioară venirii populaţiilor indo-europene, inventatoarele patriarhatului.

Apoi funcţia executivă, de îndeplinire a hotărârilor sfatului bătrânilor, de păstrare a tradiţiilor sărbătoreşti sau funcţia paramilitară erau îndeplinite de ceata feciorilor – aşadar alţi "patriarhi", care, iată acumulau rolurile de preoţi (în timpul colindatului, de pildă, în sărbătorile de iarnă, când duceau vestea naşterii zeului) şi de luptători. Judecarea conflictelor profesionale, stabilirea ritmurilor colective a muncilor (a datelor de început şi de sfârşit ale muncilor agricole) şi, în general, tot ceea ce privea reglementarea muncii cădea în sarcina altei categorii, a "oamenilor zdraveni", a bărbaţilor maturi, însuraţi, constituiţi în cete profesionale (ceata păcurarilor, ceata bacilor, a plugarilor etc.). Aceştia guvernau economia locală şi stabileau impozitele şi datoriile faţă de stat, pe care le repartizau pe gospodării, după posibilităţile fiecărei familii, şi nu după ordinea statornicită de funcţionarii instituţiilor din afara satului. Chiar şi fetele nemăritate şi copiii îşi aveau propriul capitol al tradiţiei de care răspundeau, în care erau iniţiaţi, cum ar fi ritualul de chemare sau alungare a ploii, asigurarea rodniciei câmpului (de care erau însărcinate fetele la începutul verii, când trebuia să joace dansurile magice ale Drăgaicei), păstrarea anumitor formule magice prin care comunitatea îşi atrăgea bunăvoinţa divină.

Din această împărţire a puterii sociale şi politice în societatea tradiţională românească reiese că nu merităm acuzaţia de patriarhalism cronic – şi cu atât mai puţin pe cea de autoritarism. Singura tiranie pe care o suporta ţăranul român – şi pe care ar suporta-o şi astăzi cu bucurie, dacă ar mai găsi-o în rânduielile vieţii noastre politice moderne – este tirania sau dictatul tradiţiei. În orice caz, dincolo de orice ironie, obştea ţărănească românească, a cărei organizare nu apare – şi probabil nici nu va apărea curând – în nici un manual de ştiinţe politice, a fost un model de concepţie a puterii politice: şi anume recunoaşterea şi impunerea ordinii supreme a tradiţiei în defavoarea unei ordini definite de oameni, hotărâtă de ei – de cei mai mulţi (democraţia) sau de cei mai buni dintre ei (aristocraţiile, oligarhiile sau meritocraţiile). De altfel, ceea ce presupune progresul politicii moderne, adică înlocuirea criteriilor dominaţiei sociale (aristocraţia sau oligarhia) cu cele ale majorităţii (democraţia) nu este nicidecum o deosebire de fond a organizării sociale (în care oamenii să renunţe la putere politică, spre a o încredinţa unor instanţe morale superioare), ci numai una de formă, în care puterea unora este înlocuită cu puterea altora, uneori mai mulţi.

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!