Camera mortii

De o vigoare asemanatoare muntilor si padurilor între care a venit pe lume si cu care s-a înfratit în statornicie, întelepciune si aspiratie la transcendent, câmpulungeanul George Ungureanu a trecut, în seculara sa viata, prin spaimele, cumpenele si împlinirile nationale din si de dupa primul razboi mondial, s-a bucurat de perspectiva României de a redeveni o Dacie Felix si s-a îndurerat martiric de premisele si urmarile nenorocite ale celei de a doua conflagratii mondiale datorate, pentru români, erorilor unui rege aventurier, tradator si asasin, Carol al II lea, cu liota sa de netrebnici.

Istoria Românilor din raspântia unui secol alunecat în blestem este groaznica în a doua sa jumatate luata-n stapânire de un regim infernal. Sa treci barbateste prin multele-i situatii limita, sa ajungi integru, la fel de ferm, analitic si activ la capatul tunelului, intrând cu fruntea sus în acest clatinator început de secol si de mileniu, este o realitate situabila în fenomenologia spiritului în care George Ungureanu a crezut si crede nelimitat.

Felul sau tonic de a fi, educatia din casa modestilor, credinciosilor si neobositilor sai parinti i-au dat puterea sa învinga moartea din prima sa sentinta primita dupa luni si luni de anchete kaghebiste si sa întâmpine senin comutarea ei în munca silnica pe viata. Lectia patimilor sale, a lanturilor purtate la mâini si picioare peste patru sute de zile uimeste, revolta, interogheaza constiinte si ne lumineaza prin verticalitatea caracterului si optimismul cu care un om si-a dus initiatic crucea. O lectie – sursa de istorie si educatie. Volumul Camera zero[1] sta marturie. O carte de capatâi prin încarcatura epopeica, filonul reflexiv si luminozitatea stilistica.

Titlurile celor zece capitole: "Fii atent!", "Fericirea nefericitilor", "Ia loc si fa-te comod!", "Haiducul", "Condamnat la moarte", "Jilava", "Munca silnica pe viata", "Aiud", "Aiud în fabrica", "În «libertate»" sunt ele însele cheia întelegerii adâncului tulburatoarelor texte îndreptate spre lume si viitor de acest "Român de meserie", "Român prin vocatie", "Român absolut" în exprimarea lui Petre Tutea.

Asemenea înteleptului citat si foarte apropiat prin suferinta, George Ungureanu este si el convins ca daca n-ar fi român, ar fi nimic si ca seva longevitatii sale sta în aceleasi convingeri privind misiunea românilor în lume, etnicul fiind punct de plecare si universalul punct de ajungere, ambele reflectându-se în omul religios, iubitor de Dumnezeu, semeni si glie, singurul om adevarat (vezi Petre Tutea, Tratat de antropologie crestina, Iasi, Ed. Timpul, si Între Dumnezeu si neamul meu, Fundatia Anastasia, 1992)

Din motive economice (care i-au impus un spatiu tipografic restrâns), George Ungureanu lasa memoriei afective copilaria saracuta, familia cu frati si surori, viata liceanului sârguincios întretinut la studii de generosul si pilduitorul profesor Stefan Cantemir, stagiul militar, anii razboiului… si intra lapidar în momentul dezarticularii istoriei României si a Românilor: "23 August. Armistitiu. Rusii înainteaza pe pamântul românesc. Primele disparitii suspecte"… Nenorocitul 23 august 1944!…

Lectorul, iubitor de adevar, se îngândureaza… Si gândurile devin completari necesare: jafuri, violuri, ucideri, iadul nelegiuirilor rasturnat peste un popor pus la zid de adusii de vânturi si ape si de cozile de topor aparute larvar de sub periferia oraselor si satelor, gata sa-si chinuie parintii si pruncii pe mahorca uralienilor ajunsi în raspântia dintre ticalosie, foame si frica.

"Disparitii suspecte"… trimit la haituirea si arestarile la nesfârsit a legionarilor, adversarii de moarte ai comunismului si, ulterior, a oricarui român acuzat pe drept sau pe nedrept de a fi avut vreo ruda sau prieten legionar etc.

Numarul victimizatilor în crestere. Holocaustul rosu în desfasurare. Precautul George Ungureanu, solid format sufleteste si, ca statura, nu înalt sa fie reperat de la distanta, nici scurt pentru a circula nevazut, atent la fiece pas, simtind vânturilor directia si curentilor încrucisarea, evita locul natal, si se aseaza în zona Covasnei unde se si casatoreste cu o preafrumoasa fata, pe lume venindu-i un fecioras leit tatal sau.

Omenia sa îi sporeste sfera relationala, fapt detectat de politia politica - insecuritatea românilor, care-si intensifica eforturile de a-l racola. Refuzul categoric si motivat structural amplifica urmarirea si teroarea. Haituitul reduce convorbirile. Neîncrederea dintre cetateni generalizeaza suspiciunea, mastile, duplicitatea, închiderea în sine. Perfidia iese la drumul mare. Minciuna devine mod de manifestare. De peste tot îi vin sfaturi. Unele sincere, multe false. "… Iadul s-a întins ca o pecingine peste o buna parte din omenire. Pârjol, cazne demonice, ura, moarte, foamete, nesiguranta… minciuna si lacrimi peste tot…" Îngrijorarea devine teroare. Are oroare de tot ce se întâmpla în tara. Circumstantele locale îl obliga tactic sa se-ntoarca în locuri mai cunoscute, în spatiul voievodal bucovinean. La munci de padure. Doar la sfârsit de saptamâna vine acasa lânga sotia lui draga si copil. Un om de omenie îi anunta discret dosarul de la partid. "Peste tot ochiul diavolului ma supravegheaza." În urechi îi suna mereu: "Fii atent!" spus ca buna credinta sau agitatoric. Prietenii din copilarie, scoli, trecut îi devin dusmani. Exceptiile sunt rare. Capcanele securiste îsi mascheaza prezenta, urmarind legaturi bizare cu luptatorii anticomunisti din munti. Memorabila este imaginea batrânului zarit la o stâna "stând în genunchi, cu mâinile ridicate pentru rugaciune. Un plaies cu plete albe, îmbracat în ceoareci si camasa curata, cu bratele si ochii înaltati spre icoana, plângea…" "Am ramas încremeniti: Ni s-a oprit o clipa respiratia. Asistam pentru prima oara în viata la rugaciunea unui neam întreg, înaltata de unul din fiii lui. Istoria poporului nostru, cu toate încercarile venite peste el, se concentra acolo în tacerea noptii dintre poieni si brazi…." "Înalt era muntele, drepti si statornici brazii. Sfâsietoare era durerea care cuprinsese un neam…, un tavalug enorm se pravalea peste bietul popor român".

Naratorul analitic stationeaza meditativ pe evenimente si pe starile sale interioare: "Sufletul meu nu era facut pentru a împinge la carul timpului strain, unde toate javrele cu inima întunecata si-au gasit loc, înghesuindu-se la rând sa traga funia calaului." "Mama, sfânta mea mama, mereu îmi spunea: «sa nu-ti pierzi niciodata nadejdea în Dumnezeu, daca vrei sa fie alaturi de tine»"

Zvonurile ca Occidentul european si transatlantic ne va salva erau în toi ca si valurile masive de arestari, culminând cu cel din 15 mai 1948 si-n continuare. Rele presimtiri. Tresariri prin somn. Nervozitati mute… Tablourile din scoala copilariei cu înfricosatoarea revolutie bolsevica îi revin în memorie: "Se vedeau multimi de oameni mânate cu biciul si calcate-n picioare de caii asasinilor rosii. Oamenii aruncati de vii în foc, femei gravide spintecate si fete violate sub ochii parintilor, preoti martirizati diabolic, biserici si icoane arzând, trupuri de barbati, femei, tineri, copii pe drumuri si-n santuri. Tablouri sinistre. Imagini infernale…"

Sumbrele premonitii se adeveresc. La 5 august 1949, scriitorul este arestat, de lânga socrii pe care-i ajuta la muncile de toamna. "Îmbracat usor, mi-am luat o servieta cu ceva mâncare si-am pornit pe drumul destramarii vietii mele familiale." "În urma tipete, plânsete, disperare… ca si cum as fi fost smuls dintre ei de o haita de lupi." Doi primari întâlniti pe drum spre Securitatea din Covasna îl sfatuiesc discret si sincer sa fuga de sub escorta pentru ca e pe lista arestarilor imediate. Alt om de treaba îi spune: "Fugi, fugi, fugi, ca la securitatea din Covasna te vor omorî!".

La prima gara si primul tren spre Covasna, ramâne în ultimul vagon, de unde la prima statie si-n noapte, dispare în lanurile de porumb.

Un român îl ia în car. Padurea si noaptea îl tainuie. "Pline sunt padurile de oameni nevinovati; pline sunt casele de durere…" S-aud niste femei în drum spre înca ogoarele lor. Din gradina socrilor, va sta când într-un sat, când în altul bine ascuns, ba într-o groapa sapata anume, ba într-un pod cu perete camuflat, dar totdeauna la oameni asemenea lui, încât urzeala de potere nu l-a descoperit. E la curent cu tot ce se întâmpla în partea locului si-n tara: realitati dramatice pe sub si pe deasupra puzderiei de zvonuri lansate de Securitate pentru a controla reactia oamenilor mai ales în legatura cu luptatorii din munti, cu detinutii din închisori si lagare, dar si cu de negasitul George Ungureanu care, la un moment iernatic potrivit, este adus de sotia lui la Câmpulung Moldovenesc. Un alt adapost si mai tainic: "În aceasta ascunzatoare, am stat din luna mai 1950 pâna în luna octombrie 1955" când începura sa se mai întoarca din cei arestati de prin închisori si de la Canalul mortii.

Povestile cu "vin americanii" circulau când mai intens. când anemic, dar, pe nimeni nu durea agonia acestui neam… "Este o mare greseala, remarca evadatul, sa se creada ca linistea si fericirea unui popor vine din afara. Popoarele, ca si indivizii, poarta în fiinta lor fericirea si durerea".

E cautat, ca si în partile Covasnei, zi si noapte. Nu e de gasit. Toate puntile spre el sunt taiate. Stiau de el doar mama, fratele Petru, si un profesor universitar "bun român bucovinean", un preot paroh la Catedrala din Câmpulung Moldovenesc - "mare predicator al Bisericii Ortodoxe", dar si cel mai apropiat suflet "sotia, Panseluta" ("urmarita pas cu pas, anchetata de atâtea ori, era în stare sa sufere orice supliciu pentru mine… mama, sotie, gospodina în lipsa mea de acasa"), pâna în vara anului 1955, când Securitatea a început sa-i întinda curse si sotiei lui, printr-o profesoara - "vampa învatata sa-si traiasca viata sodomic…". "Peste sufletul meu s-a lasat noaptea. Peste casa mea a cazut trasnetul. Peste întreaga familie: mama, frati, surori a venit deznadejdea cu iadul dupa ea"…

Stiut este ca durerile sufletesti sunt mai greu de suportat decât cele fizice. Autorul cartii Camera zero urca muntele abrupt al acestui calvar. Razbate prin padurea cu fiare salbatice si ofteaza înabusit prin mlastina deznadejdii: "Ani de viata de cârtita, de animal haituit zi si noapte… curse si ochi urmaritori, iscoditori peste tot. Când carul vietii supraîncarcat merge pe marginea prapastiei e suficient sa se faca o mica greseala pentru a se rasturna… Gândurile mele au intrat în haos…, haos vedeam în toate. Haos si nimicnicie este zbuciumul vietii, când nu-ti pui nadejdea în Dumnezeu."

Si se-ntoarce si mai convins la Hristos. Nu-si acuza sotia, atât de hartuita de Securitate. Întelege rostul vietii si detesta stricatorii ei. Loviturile îl sensibilizeaza. Îsi descopera talentul scriitoricesc: "Singur cu cerul înstelat deasupra "(vezi Kant: "Die gestirte Himmel über meine Haupte…" - n.n) si cu pamântul plin de fiare sub el… L-am rugat pe Dumnezeu sa nu ma lase singur."

"În convingerea ca nu va avea nimeni de suferit de pe urma mea, în toamna anului 1955, m-am predat Procuraturii din Câmpulung Moldovenesc…"

Cum Securitatea avea interesul sa-i descopere toate legaturile banuite, imaginate, dorite, l-a lasat "liber", prefacându-se a-i întelege izolarea în care a stat ascuns la mama sa. "Biata mama. Sfânta mea mama! O vad si azi cum statea în genunchi si se ruga lui Dumnezeu sa nu ma paraseasca, sa ma întareasca în cuget ca sa scap de starea sufleteasca ucigatoare."

Parasit de sotie, ramas doar cu copilul, mila fratelui Petru si minunile padurii din preajma: frunze multicolore si freamat, covor de brânduse, ciripit de pasari ("prezenta lui Dumnezeu în toate m-a adus pe linia de plutire"). Ajuns aici, a început sa astearna pe hârtie…"gânduri, stari, evenimente si, timp de sase saptamâni, fara întrerupere, scrie sapte caiete.

În martie 1956, prin zapezi spre noapte, face 17 km pâna la schitul Durau unde se cunoaste si se leaga frate de credinta întru Hristos, neam si preocupari scriitoricesti cu staretul Daniil (Sandu Tudor) caruia îi marturiseste durerile cumplite… Monahul îi recomanda ca izbavire ruga isihastica "Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!", fermitatea credintei, milostenia, asceza… "Domnule Ungureanu, fondul dumitale sufletesc este bun, ocupa-te de el. Roaga-L pe Dumnezeu sa fie alaturi de dumneata. De azi înainte esti prietenul meu." "Si prieten i-am ramas pâna la capatul vietii lui care a sfârsit în temnita Aiudului, în anul 1963"… "Despre parintele Daniil ar fi multe de spus din cele destainuite ca prieten, în noptile petrecute în casa mea împreuna"… "Om de cultura, bucovinean, calugarit din convingere, a fost arestat a doua oara ca sef de lot, împreuna cu parintele Staniloaie, Benedict Ghius, Braga Roman, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu – tatal si fiul -, parintele Papacioc si altii formând un lot de 18 persoane, numit «Rugul Aprins». În închisoare a facut doua acatiste, pe care unii dintre cei care au stat cu el le cunosteau pe dinafara."

Marturisit, împartasit, usurat sufleteste se-ntoarce acasa cu Iisus în inima si sfaturile parintelui Daniil - martirul. Îsi cauta un serviciu. Din umbra, Securitatea îi deschide cale spre o pluralitate relationala, urzeala de capcane. Intra merceolog la Administratia cantinelor din Trustul lemnului. Mereu pe drum este urmarit pas cu pas. Oamenii de încredere si de omenie sunt tot mai rari. Mergând dupa aprovizionare prin tara întâlneste o lume foarte diferita de-acum. Opozitia agricultorilor la cooperativizare (colhoz). Opozitia tactica, dar si fatisa, a preotilor si credinciosilor la descrestinare. Adversitatea intelectualilor de caracter la falsificarea culturii, istoriei, spiritualitatii românilor etc. etc.

În 1957, George Ungureanu se recasatoreste, si-n aceasta conditie cununa un tânar, fost detinut politic. Va afla, nu dupa mult timp ca botezurile, cununiile, înmormântarile erau urmarite ca fiind adunari, întâlniri legionare…!

Din nou funeste presimtiri, nelinisti, cosmaruri. La 17 februarie 1958 este rearestat, lânga casa, si la o ora înainte de miezul noptii. Pe lânga cununia fostului "detinut legionar" i se pun în sarcina fapte neimaginabile: depozite de armament, planuri de aruncare în aer a unor institutii, reorganizarea legionarilor, intensificarea activitatilor luptatorilor din Carpatii Bucovinei, etc. etc.

Martirajul are loc la Securitatea din Suceava. Schingiuirile nu-si afla corespondent verbal. Anchetat, în schimburi, peste patru sute de zile si nopti, calaii umani actionând în colectiv. Lesinuri, desfigurare, rani, sânge. Vaiuri neputincioase, oftaturi întrerupte, ochi tumefiati uscati de lacrimi. Tehnici criminale de import dar si locale, sadism. Tragatori de limba adusi în celula. Numai într-o singura noapte, anchetatul primise peste o suta de lovituri, apoi si-a pierdut constienta si nerevenindu-si a fost trimis la penitenciarul din Botosani, pentru "refacere". Aici, afla, ca la un vecin si cumatru din Câmpulung a fost descoperit un depozit de armament. Se va întâlni cu acesta - si el condamnat la moarte. Confruntarile sunt dramatice. Un gardian, riscându-si libertatea si viata, îi da o mâna de ajutor. Si totul de la nechibzuinta feciorului acelui cumatru care a început sa poarte pistol, sa se laude cu armamentul. Au fost arestati si nu singuri.

La un moment dat, dupa o grea ancheta, se trezeste în celula cu "un barbat înalt, ars de soare si geruri, cu privire de vultur, cu lanturi la mâini si picioare, îmbracat cu camasa lunga, itari si bunda mitoasa pe spate"… Musafirul cu genunchere cazu în rugaciune îngânata. " Dupa vreo zece minute se ridica luminat la fata." Dialog palpitant si laconic. "Ma numesc Vasile Motrescu, sunt condamnat la moarte si stau aici în asteptarea ei."

"Aveam în fata mea un haiduc care a dat de furca Securitatii multi ani. Un haiduc în jurul caruia s-au creat legende, pe plaiurile Obcinilor Bucovinei." Relatarile îti taie respiratia si trezesc istoria la autenticitate. Închinându-se mereu: " - Da, îl simt pe Dumnezeu si sunt linistit, nu mi-e frica de moarte."

Dintr-o încapere apropiata se auzeau tipetele disperate ale mamei condamnatului la moarte, si ea schingiuita.

George Ungureanu mai este anchetat si pentru un manuscris, mai recent, privind colectivizarea si martiriul taranilor români. Îi este arestat bunul frate Petre si un cumnat. "Îndopat cu pastile", ajunge la proces cu capul tulbure si vointa anulata. Face parte dintr-un lot de 36 de persoane polarizate arbitrar pe o cauza construita de Securitate în marginea depozitului de armament, de care, de fapt nu stia nimeni, feciorul de la casa si podul cu pricina, descoperindu-l accidental.

Lotul s-a numit ca fiind al lui Vasile Blanaru, de fapt, scriitorul Cezar Flamura, condamnat la moarte cu George Ungureanu, Alexandru Ionescu, preot, Cristofor Dancu, profesor, Roman Uriciuc, tipograf si stapânul casei cu armament.

"Îmi amintesc ca, dupa pastilele dinaintea procesului, vedeam celula plina de scorpioni si serpi. Saream printre ei si strigam îngrozit."…

În memorie îi suna mereu cuvintele lui Vasile Motrescu: "…mi-au ramas acasa, în seama nimanui, doi copilasi, o fetita de zece ani si un baietel de opt ani…" Iar memoria vizuala îi readuce vie imaginea batrânului Gavrila Mândrila, adus la proces ca martor. Venea din istorie, venea din legende în straiele lui bucovinene. "Cu el patrundea în sala toata maretia muntelui Rarau": curajul, demnitatea, cinstea, întelepciunea… La presiunea interogativa a procurorului de a-i confirma pe Ungureni legionari, batrânul (84 ani) plaies raspunde: "Totul este minciuna. Eu nu vreau, ca la anii pe care-i am, sa ma încarc de pacate… Nu vreau sa mor ca un ticalos… Daca toti cetatenii tarii noastre ar fi asa cum sunt Ungurenii istea, n-ar fi nevoie de dumneavoastra aici. Sunt oameni cinstiti, curati la suflet, fara patima împotriva cuiva. N-au facut rau nimanui." Procurorul ordona sa fie dat afara. Scriitorul îi face portretul – simbol al neamului românesc, dupa care un pictor talentat ar putea eterniza si plastic acest "haiduc". Martorii adusi de instanta, dar pregatiti de anchetatori, se dovedesc a fi netrebnici acuzatori. Evreul Lang este o exceptie luminoasa, umana, memorabila fata de numerosii securisti de aceeasi nationalitate.

De mare omenie si curaj se dovedeste a fi si directorul penitenciarului din Botosani, unde sunt depusi cei cinci condamnati la moarte. El le da hârtie si-i îndeamna sa scrie la toate institutiile din sectoarele justitie, administratie, interne etc. dezvaluind netemeinicia sentintelor si grozaviile anchetelor. "Maiorul Cimpoiesu era un om cu suflet si curaj." Tot cu suflet mare se va dovedi si plutonierul Ucrainet. Cazuri rare. Dar au fost, chiar în jumatatea de secol al terorii, ororii si crimelor.

Dupa trei zile de drum chinuitor în vagonul – duba (penitenciar itinerant), George Ungureanu ajunge în Jilava batailor cu parul. Canaliile, ofiteri si gardieni, se iau la întrecere în cultivarea practica a sadismului. Fiinte demonizante, "câini flamânzi", "bestii nesatule", "Toate scursurile societatii adusi în functie de calai".

Camera zero – camera mortii, boltita la sapte, opt metri sub pamânt, cu un bec puternic, permanent aprins în centru, sub care câteva paturi goale, schiloade, suprapuse pe cimentul hârbuit asemenea unui cavou calcat de vremi si vremuri, de greul lacrimilor celor osânditi sa nu-si mai vada parintii, sa nu-si mai sarute pruncii.

În umezeala continua si aerul irespirabil, din când în când mai intra la-nghesuiala câte-un alt condamnat la moarte, ca ziaristul Victor Valeriu Martinescu, pentru o carte de strategie anticomunista aparuta în Occident. "Domnilor, eu am ajuns la concluzia ca cei carora le place comunismul sunt bolnavi psihici… Si cel ce poarta germenul acestei maladii e un pericol pentru societate."(n.n). Memorabile si adevarate cuvinte ca si explicatia, mai detaliata, ce le însoteste.

Dar locatarii cavoului Camerei zero nu sunt lasati în pace. Bataile la gramada si individuale se tin lant; perchezitii corporale si în încapere, sicane, batai de joc etc. le fac putinele zile de viata martirica si mai infernale. "Atmosfera din Camera zero era supraîncarcata de nelinisti, incertitudine si dureri. Se traia numai în tensiune, exasperare. Periodic venea si ministrul de Interne neimpresionat de mutilarile fizice si psihice ale celor osânditi. "Sute de mii de victime au trecut prin cruzimea acestor calai… Cred ca nici jungla nu are asemenea fiare"… si totusi, printre ei, un tigan - plutonier – major, un om cu suflet. Un om trimis parca de Dumnezeu, sa arate ca mai sunt si oameni nu numai bestii si calai". George Ungureanu îsi motiveaza caracterizarea cu faptele foarte riscante ale acestui om.

Într-o dimineata din vara anului 1960, dupa mai mult de patru sute de zile în lanturi, Dumnezeu a raspuns rugaciunilor acestor oameni de sub talpa iadului si i-a scos din fiare, nu si dintre fiarele care fierbeau de nervi, pedeapsa capitala fiind comutata în munca silnica pe viata.

"Tacuti, am trecut rând pe rând fiecare pe la nicovala fierarului care cu dalta, chei si ciocan, ne-a scapat de zecile de kilograme de fier ce purtasem la picioare si mâini"…

George Ungureanu ajunge alaturi, într-o camera cu peste patruzeci de detinuti între care: Constantin Noica, Valeriu Anania, Ioan Ioanid, Acterian Arsavir si alte personalitati culturale. Se tineau conferinte din domenii de specialitate, conexe sau de cultura generala. Prelatul de mai târziu si cuceritorul prin cuvânt Valeriu Anania prezinta lacasuri de cult – istoric si spirit, menire si eternitate; Arsavir Acterian face expuneri din opera, conceptia si viziunile prietenului sau Mircea Eliade; scriitorul Vasile Blanaru-Flamura descifreaza subtilitatile nepieritoare ale operei lui Shakespeare; Noica filosofeaza fenomene pe care naratorul George Ungureanu nu le comprima în titluri, el, purtându-si colegii de suferinta prin minunile mioritice din Carpatii Bucovinei mutilate, si oprindu-se sfatos prin satele ei.

"În una din seri, a fost adus în camera un detinut, înalt, frumos, cu o bocceluta sub brat si o batista însângerata la gura."

Este vorba de Ioan Ianolide, detinut din 1941, pe când era student la Drept, în Bucuresti, si acum tuberculizat si cu centrul echilibrului afectat de bataile recentelor anchete. Avea nevoie de sprijin si aer. "Ioan Ianolide de 38 de ani, din care mai multi de jumatate petrecuti în închisorile României, purta cu el doua mari daruri date de Dumnezeu: frumusetea sufleteasca si fizica. Pe drumul puscariilor, cât am umblat eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos… Era un sfânt printre ceilalti". Ianolide le-a spus ca în ancheta de la Sighetul Marmatiei "am fost batut peste cap si de atunci tremur si nu-mi mai pot tine echilibrul, dar nu sunt suparat pe nimeni, îi multumesc lui Dumnezeu si îl rog sa ma ajute, sa le pot îndura pe toate, pâna ma voi duce la prietenul meu Valeriu Gafencu, mort la Tg. Ocna"… Naratorul se opreste reflexiv asupra personalitatii martirizatului Gafencu: "Un tânar extraordinar… A fost un adevarat sfânt. Credinta, comportarea, gesturile lui, toate îl aseaza în rândurile sfintilor". Dupa un timp, revenindu-si putin "Ianolide, cu figura lui de Fat Frumos, cânta psalmi, degajat de orice framântare launtrica. A fost un exemplu de viata, …viata înconjurata de nimb dumnezeiesc"[2].

Dupa vreo luna, George Ungureanu ajunge la Aiud, în penitenciarul unde, în preajma, îl va auzi pe fratele sau Petru "condamnat la saisprezece ani închisoare, în acelasi proces cu mine… credea ca sunt împuscat"…

În aceasta imensa închisoare îl va întâlni, se va împrieteni si înfrati cu savantul Alexandru Mironescu: "Dumnezeu mi l-a scos în cale. Omul dorit, cu înfatisare de intelectual, blând, retras, meditativ ca la rugaciune." Împreuna îsi marturisesc un prieten comun: Parintele Daniil (Sandu Tudor). " Din aceasta clipa esti prietenul meu. Eu ma numesc Alexandru Mironescu, am fost profesor de fizica atomica la Academia Militara din Bucuresti. Am o condamnare de douazeci de ani si fac parte dintr-un lot cu parintele Daniil". "Avea 59 de ani. Un suflet mare, rabdator, binevoitor, bogat în cunostinte, profund credincios, caracter nobil, descendent din familia lui Mihai Viteazu".

De la camera "Sectiei", cei doi prieteni ajung în acelasi pat, celula 197, pe nord. Locatari diferiti. Destine si structuri diferite. Toti interesanti. Cu exceptionala sa memorie, George Ungureanu îi portretizeaza – istoric si psihosomatic. Enciclopedia Alexandru Mironescu devine operationala. Exemplul sau, fara repros. Ia legatura, prin ziduri cu fratele sau Petre, etajul inferior (1) în celula caruia se afla Nicu Gane, autorul cunoscutei carti Trecute vieti de Doamne si Domnite. Nimeni nu are voie sa se întinda în pat. Miscarea în micul spatiu liber, în colt cu vasele de apa si W.C., se face pe rând. Clipele dintre orele desteptarii – 5.00 dimineata si stingerii – 22.00 seara, trec greu. Noroc de savantul Marinescu a toate stiutor si vorbitor numai de bine despre fiecare semen. Caracteristica a marilor spirite traitoare în Hristos.

"În aceeasi celula în care a murit Nicu Gane a fost adus Ioan Ianolide… Pe la etajul unu, tot sub noi, a fost adus parintele Daniil, prietenul profesorului universitar Mironescu si al meu"… Perchezitii severe. Se fac mutari de persoane. În locul lui Alexandru Mironescu e adus printul Alexandru Ghika, care avea spre 60 de ani. "Era comunicativ, glumet, prietenos, cu trecut bogat în evenimente, bun român. Om distins prin gest si cuvânt". A fost înlocuit cu un detinut, european prin formatie si calatorii de interes. Mutarile, schimbarile între detinuti aveau loc în mod calculat. Uneori, mai sunt anchetati de securistii vânatori de legionari liberi. Fiecare golindu-si sacul vietii, începe sa povesteasca, omorând timpul. Dupa imaginatie. Subiecte variate. Se dezbat retete culinare, semnal al cruntei înfometari. Efectele anchetelor si-arata coltii. George Ungureanu ajunge în "spitalul" închisorii Aiud. Aici îl cunoaste pe Nicolae Rosu, medicul Curtii Regale si autor al romanului Orientari în veac. Credea naiv în "venirea americanilor". Acest spital era, de fapt, al mortii.

În 1963 tot mai multi detinuti sunt scosi la lucru în fabrica închisorii. George Ungureanu ajunge la tinichigerie cu scriitorul Ion Caraion, cu fratii Morarescu – pictor si violoncelist – mai multi preoti s.a. cu vieti demne de retinut. În fabrica, unii realizeaza si inventii.

Istoria se misca afara si în penitenciare. Încep presiunile abandonarii trecutului, spalarii creierelor, adoptarii mastilor, duplicitatii. Fiecare trebuie sa-si faca "analiza vietii", public, la "club". Nu-i o gluma! Tensiuni, suspiciuni, alterarea sferei relationale. Unele analize sunt pasabile. Altele respinse si urmate de izolari. Ale trepadusilor si firelor slabe sunt date exemplu. Caracterele se înteleg din ochi. Inteligenta trebuie pusa la treaba, sa duca-n eroare calaii si sa salveze omul neafectându-i constiinta. "Analiza vietii" lui George Ungureanu e considerata de ofiterul politic "multumitoare" si de seful închisorii, "colonelul" Craciun, "negativa".

Iunie 1964. Se anunta eliberarea. Totul ramâne balta. Se dau de la magazie boccelele personale, "certificatul de eliberare" si biletul de calatorie. Emotii. Iluzii. Îngrijorari ca în fata necunoscutului. "Am lasat în urma usi cu lacate si zavoare, porti ferecate. Retele de sârma ghimpata si turelele sentinelelor de pe ziduri cu pusti mitraliere. Am lasat aerul îmbâcsit, mormintele fratilor aruncati în pamânt sub rânjetul diavolului care umbla prin celule cu moartea dupa el, secerând mii si mii de vieti nevinovate. Am lasat iadul cu portile si slujitorii lui si am iesit în lumea fantomelor numai ochi si urechi forând precum în adâncuri marine caracatitele în cautare de victime."

La sfârsitul lui iulie 1964, ajunge acasa. Locuinta ocupata de straini. Mama de 90 de ani, cu ochii secati de plâns si toate ale gospodariei confiscate, îsi astepta feciorii. "O, mama, scumpa mama, cât ai putut sa înduri! Te vad, te aud, îmi apari în vis… îti aud sfatul: «Roaga-te lui Dumnezeu sa fie alaturi de tine, sa-ti poti reface viata!»"… Batrâna mama saruta pe fratele Petru, cel cu dintii scosi si coloana vertebrala rupta-n anchete. Dupa doua saptamâni aude si glasul lui George si mai aude ca si ginerele ei s-a întors pe targa, distrus în batai… Dramatica realitate! Cititorul Camerei zero observa usor talentul autorului, harazit de Dumnezeu sa ajute istoria sa respecte adevarul si generatiile viitoare sa înteleaga aceste grozavii.

El asaza în oglinzi paralele viata de închisoare cu cea din "libertate". Asemanarile sunt evidente, numeroase: teroarea, foamea, lipsurile de tot felul, dezumanizarea, opacitatea orizontului, mutenia oamenilor si minciuna, duplicitatea devenita mod de a fi… "Din barca izbita de valurile oceanului în furtuna, eram silit sa vâslesc din rasputeri sa nu ma pierd".

Si nu s-a pierdut, pentru ca "nu L-am pierdut pe Dumnezeu". Ostracizat, fara sotie si casa, copilul cu nume schimbat si prietenii ocolindu-l, fratele mutilat si cumnatul paralizat, George Ungureanu, cu întelepciune si calm, si-a refacut sanatatea si, pe cât posibil, gospodaria, si-a înnoit sfera relationala, bucurându-se de respectul si dragostea celor care au avut si au favoarea sa cunoasca acest om energic, îndragostit de viata, glie, demnitate, cultura si mai ales de oamenii de caracter.

Asa se si explica faptul ca la sarbatorirea celor 95 de ani, Biserica "Sf. Neculai" din Câmpulung Moldovenesc si sala mare a restaurantului Bucovina, au fost neîncapatoare pentru localnicii si prietenii din tara veniti sa-i ureze fericire si sa-i cânte "Multi ani traiasca!". Sobor de preoti, fosti detinuti politici, profesori universitari, vârstnici si tineri, scriitori si ziaristi, dansatori în costume nationale, atmosfera festiva si modestia sarbatoritului, care trecea de la o masa la alta multumind tuturor si mângâind copii pentru care a scris cu talent mai multe carti.

Lectia vietii fostului condamnat la moarte, care a facut din martiriul sau un test initiatic al desavârsirii în dragostea de Dumnezeu, neam si tara este pilduitoare si legifereaza etic pentru generatiile care vin.

[1] George Ungureanu, Camera zero, Timişoara, Editura Mirton, 1998.

[2] Aceasta şi explică de ce revista ROST a dedicat numărul 8/2003 lui Valeriu Gafencu şi numărul 49/2007 lui Ioan Ianolide.