Dialoguri mute cu doi bolnavi: Camil Petrescu si Radu Gyr

În 1958, am devenit intern prin concurs. Timp de trei ani aveam sa fac sase stagii de câte sase luni în cele mai bune clinici din Bucuresti. În cea de cardiologie a Spitalului Caritas, condusa de profesorul C.C. Iliescu ("Tantinel"), am avut prilejul sa îngrijesc, în 1959, trei artisti.

Cel dintâi, pictorul George Catargi, îmi era si prieten. Îsi vedea si-n spital de preocuparile lui privitoare la cenestezie, prin care se întelege perceperea si influentarea prin vointa a organelor interne, ce nu se simt în mod normal. Încerca prin tehnici yoga sa-si rareasca ori sa-si accelereze bataile inimii, fapt primejdios pentru angina lui pectorala, motiv al internarii. Al doilea a fost gracilul poet si muzicolog Andrei Tudor, autor al volumului de poezii Amor 1926 si al unui studiu "George Enescu". Întors dintr-o calatorie în Cehoslovacia cu simptomele a ceea ce s-a dovedit ulterior a fi neoplazie, a sfârsit în spital. Al treilea, scriitorul Adrian Maniu. Vesnic intrigat de tineretea mea, ma privea cu ochi de un albastru lactescent si cu un surâs îmbatrânit, slab si tragic, de felina într-o savana devastata de foc. Dupa externare, mi-a scris o lunga scrisoare si ne-am mai întâlnit. Cauta la oameni de sus, avea discontinuitati în ideatie, nu intram în rezonanta si banuiam ca nu ma place. Era un om uscat.

Dar altceva vreau sa spun. Cu vreo doi ani mai înainte, îmi efectuam stagiul de student în clinica de chirurgie a aceluiasi spital. Într-o seara s-a prezentat în serviciul de garda un barbat de vreo saizeci de ani, tacut, frumos, trupes, ciudat prin nepotrivirea dintre vârtosenia trupeasca si dulcele surâs de copil. O privire vie îi orchestra dezinvoltura, mascându-i meteahna: era surd. Trecuse printr-o criza de angina pectorala ce putea fi infarct miocardic. La anamneza, s-a recomandat: Petrescu, C., functionar. Eram cuprins de o neliniste fara justificare, mai ales ca se uita la mine ca si când m-ar fi cunoscut de o mie de ani. Curiozitatea din priviri parea însa fara obiect, deoarece nu punea nici o întrebare: era mai curând fantoma unei curiozitati amuzante. Dialoga exclusiv cu ochii. Albastrul perfect al irisului avea o intensitate insuportabila.

Abia a doua zi, la vizita de dimineata, când profesorul Ion Juvara ("Cuti") 1-a întrebat: "Cum ti-ai petrecut restul noptii maestre?", mi-am dat seama ca bolnavul era Camil Petrescu... În plina glorie, structurile comuniste îl izolasera printr-un prestigiu ambiguu, dar eficient. Tocmai îi citeam romanul Un om între oameni, care mi s-a parut mamaligos, impresia întorcându-se asupra lui ca un repros, deoarece îi iubeam opera. Dar batrânul meu prieten, poetul Ion Buzdugan, îl adora. Îl simtea ca pe propriul copil: în primul razboi mondial îl salvase scotându-l de sub movila de pamânt unde-l îngropase de viu explozia unui obuz. Cu accentul lui basarabean, îi spunea "Camil", razbea cu greu pâna la el, ca sa-l roage sa intervina pentru procurarea, prin minister, a unui aparat de auz pentru nepotul Eugen... Camil Petrescu strabatuse spatiul nelinistilor legate de afirmarea unui orgoliu patologic si acum se afla în zona lui transcendenta. Consumase cele douasprezece ispravi ale lui Herakles, plus cele nu stiu câte ale lui Theseu, si ilustra mai mult conceptul senin al fostului orgoliu.

Într-o zi, poetul Virgil Carianopol mi-a atras atentia ca în aceeasi clinica se afla internat, scos din închisoare, Radu Gyr, sub numele de Radu Demetrescu, si ca vecinii de pat, securisti deghizati în bolnavi, îl supravegheaza. Dar si vizitatorul special care eram era deghizat în halatul lui de student! A trebuit sa iau bolnavii pe rând si sa le cercetez foaia de observatie ca sa ajung în mod firesc la patul poetului cu adevarat bolnav. L-am gasit întins pe patura frumos trasa sub el, cu fata în sus, cu ochii fixati în tavan si cu Noul Testament sub mâinile încrucisate pe piept. Cu un profil francamente hitit, completat în trasaturile largi de rama neagra si groasa a ochelarilor de miop, iradia o liniste dumnezeieste instalata în trupul chinuit. Detinut politic, dictatura de dreapta îl livrase dictaturii de stânga, cea mai aspra cu putinta. În slalomul anamnestic, i-am strecurat numele lui Virgil Carianopol si a înteles instantaneu totul. Urma sa i se aplice o anumita procedura chirurgicala ce presupunea umplerea unei cavitati sensibile cu o fasa pliata, lunga de câtiva metri. Momentul scoaterii acelei fesi era foarte dureros. Am venit sa-l asist. A lesinat în bratele mele... Revenindu-si, l-am dus în salon si-n mica agitatie a reinstalarii i-am soptit: "Asta noapte mi-a intrat Iisus în celula" - capoversul poeziei ce-mi parvenise în manuscris de la Dimitrie Iov. Mi-a zâmbit scurt.

Camil Petrescu si Radu Gyr! Unul scos din bezna la tinerete, altul coborât în bezna la tinerete. O glorie la suprafata, o glorie în subterana. Radu Gyr e singurul poet din literatura noastra condamnat la moarte pentru o poezie ("Ridica-te, Gheorghe, ridica-te Ioane!"), ca-n Renasterea italiana Niccolò Franco, osândit la spânzuratoare pentru o epigrama adresata papei Pius al IV-lea... Sinuozitatile lui Camil Petrescu l-au ajutat sa pluteasca, rectitudinea lui Radu Gyr l-a obligat sa înoate. Unul sa pluteasca în perfizii zefiri calzi, altul sa înoate sub apa rece ca gheata...

C.D. Zeletin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!